Considerat a fi unul dintre cei mai importanți gânditori
ai epocii sale, Roger Scruton crede că legile geneticii cu privire la
particularitățile speciei nu sunt apte să explice comportamentul nostru. Și, vorbind
despre genul uman, relațiile umane, viața morală și obligațiile sacre, își
expune argumentele în paginile acestei cărți, carte care se dorește a fi o ”deschidere
spre un vast peisaj intelectual”, îndemnând cititorul să gândească.
Noi, ca persoane întrupate, avem capacități
cognitive care ne dau o viață emoțională cu totul unică. Ne distingem de alte
animale prin libertate, conștiință de sine și responsabilitate. Perspectiva
persoanei a doua, relația Eu-Tu care dă sens conceptelor vitale ale vieții
morale (ca responsabilitatea, libertatea, vinovăția și vina), sexul, arta,
identitatea personală sunt folosite de autor pentru a explica relațiile pe care
noi, ca persoane, le avem.
În ceea ce privește viața morală, un loc important îl
ocupă virtutea, înțelegând prin aceasta capacitatea de a-ți asuma întreaga
responsabilitate pentru actele, intențiile și afirmațiile tale; și autorul
amintește cele patru virtuți cardinale – curajul, înțelepciunea, cumpătarea și
dreptatea – pe care le-au deosebit filozofii încă din antichitate.
Dar, cel mai mult mi-a plăcut cea de-a patra parte a
cărții, numită ”Obligații sacre”. Aici, Roger Scruton vorbește despre iubirea
de frumos care își are rădăcinile în viața noastră trupească și în calitatea
bucuriilor noastre de a fi ”aici și acum”. ”Suntem uniți prin legături pe care
nu le alegem defel, iar lumea noastră e plină de valori și provocări care ne
presează din afara zonei confortabile a acordurilor noastre.” În încercarea de a
își explica și a înțelege aceste valori, ființele umane au dezvoltat concepte
cum sunt cele de sacru, sublim, rău, mântuire; toate acestea sugerează o
orientare către lume complet diferită de cea adoptată de filozofia morală
modernă. Provocarea cu care se confruntă teoria autorului despre viața morală e
aceea de a arăta cum anume ”natura agentului uman de a fi întrupat și plasat
într-o situație anume poate fi valorificată în gândirea noastră morală (...),
cum anume contribuie experiențele răului și sacrului la înțelegerea noastră de
ansamblu a ceea ce contează în viață”.
Vorbind despre legătura dintre rău și viziunea religioasă
asupra lumii, autorul lasă în seama cititorului acceptarea argumentelor sale,
care s-ar putea constitui într-o teorie credibilă a persoanei. Dar recunoaște
că vrea să repună în drepturi ”imaginea completă a agentului moral întrupat,
așa cum o cunoaștem din literatura, arta și religia civilizației noastre”. Și
pune accent pe suflet pe care, pentru a evita conotațiile religioase, îl
numește sine – însă recunoaște că acest cuvânt nu este decât ”un alt nume
pentru același mister metafizic în jurul căruia sunt clădite viețile noastre –
misterul perspectivei subiective”. Nu îmi amintesc o definiție mai frumoasă dată
sufletului.
Îmi place Roger Scruton pentru că privește dincolo de
partea materialistă a problemelor pe care le dezbate, amintindu-ne că în
momentele în care trăim experiențe-limită (îndrăgostirea, însănătoșirea după o
boală, faptul de a deveni părinte, venerația resimțită în fața creațiilor
sublime ale naturii) ne aflăm în pragul transcendentalului, ”aspirând la ceea
ce nu poate fi ajuns sau cunoscut. Iar lucrul la care aspirăm, pentru că ne
promite mântuirea, trebuie înțeles în termeni personali. E sufletul lumii, persoana
întâi singular care i-a vorbit lui Moise dintr-un rug aprins.”
În finalul cărții, Roger Scruton trimite cititorul la
”cele două mari opere de artă care au căutat să arate ce înseamnă pentru noi
mântuirea, în lumea scepticismului modern”, referindu-se la cartea ”Frații
Karamazov” scrisă de Dostoievski și la opera ”Parsifal” a lui Wagner, pe care
le consideră mari realizări estetice ”la care perspectiva filozofică nu prea
mai are ce să adauge”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu