O saga despre locuitorii unui sat armean, Maran. Un fel de basm real, în care viața învinge moartea, având iubirea de partea sa. Aceasta este și intenția autoarei: o carte al cărei sfârșit să ofere speranță, pentru că omenirea are mare nevoie de povești în care binele învinge.
Potrivit poveștilor maranenilor, cele trei mere sunt, câte unul, pentru cel care a văzut, pentru cel care a povestit și pentru cel care a ascultat și a crezut în bine. Și a crezut în bine, așadar.
Și, da, cartea mi-a inspirat această bucurie în care magia și misterul te copleșesc, cumva, ca în poveștile copilăriei. Doar că am simțit ceva, acolo, asemeni finalului din “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Am trăit durerea a ceea ce lăsăm în urmă, care nu mai poate fi la fel, la regăsire: străzile pe care n-am mai trecut o vreme; porțile meșterite de părinți și bunici, pe care nu le mai deschidem, cărora le putrezește lemnul ori le ruginesc lacătele; cerurile înstelate și înalte din nopțile de vară ale copilăriei; stratul de flori și grădina de zarzavat năpădite, acum, de buruieni. Toate aceste lucruri care au strâns în ele atâta iubire și atât de multă grijă!
Și când totul doare atât de tare,
“dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind
cu inima gonind nebunește
acolo unde nu mai e nimeni de mult
ne-a luat prea mult să creștem
ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină
cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu