Aici locuiește frica și Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare

Când m-a întrebat cum mă cheamă, pentru a putea scrie dedicațiile pe cărți, pe lângă nume i-am spus și faptul că sunt, profesional vorbind, o colegă de-a sa, de la Timișoara. A privit prin mine, dincolo de mine, pe lângă mine. Dar nu la mine. Nu părea deloc interesat de o informație pe care nu mi-o ceruse. Am luat cărțile cu autograful autorului, am mulțumit și m-am îndepărtat.

            Nu știam programul lansărilor, ajunsesem la Bookfest Timișoara 2026, în acea sâmbătă din martie, doar cu dorința de a petrece vreo două ore răsfoind cărți și cu speranța că voi găsi câteva pe care să le iau acasă. Când am trecut pe lângă scenă, l-am văzut pe Dan-Liviu Boeriu însoțit de Radu Paraschivescu. Se lansa ”Acvariul” și m-am bucurat că am avut această șansă. M-am așezat pe un scaun din ultimul rând și am ascultat prezentarea.

            Am început lectura cărților cu ”Aici locuiește frica”. Autorul scrisese, în dedicație, că este o carte despre întâlnirea cu întunericul, manifestându-și speranța că voi găsi și puncte de lumină în ea. Cu prietenie.

            Mărturisesc că așa a fost. Am găsit, în paginile cărții, subiecte care descriu fragilitatea ființei umane, profunzimea care se ascunde dincolo de aparențe și dincolo de superficialele așteptări ale societății. Am văzut acolo efortul autorului de a se dezgoli lui, mai întâi, și abia apoi, cititorului. Îmi părea că Dan-Liviu Boeriu, scriind, se cunoaște pe sine. Și ne lasă și pe noi să îl cunoaștem, dacă suntem interesați. Citind, mi-am amintit privirea autorului de la sesiunea de autografe și, cumva, mi s-au mai risipit nedumeririle.

Lectura mi-a readus în memorie o carte pe care o citisem în urmă cu mai mulți ani și care mă marcase teribil: ”Demonul amiezii” a lui Andrew Solomon, o carte în care autorul îi dezvăluie cititorului, cele mai ascunse gânduri și trăiri, renunțând la intimitate și impasibil la umilința la care se expune în ochii acestuia. De altfel, Andrew Solomon spune despre cartea sa că ”pare uneori unul din scanerele de la aeroport care le permite controlorilor să vadă ce ascund oamenii sub haine”. Demonul amiezii este depresia, cea mai îngrozitoare solitudine, de la care ar trebui să învățăm apropierea între oameni.

            ”Să scrii înseamnă să te dezvelești” spune și Dan-Liviu Boeriu în cartea sa, vorbindu-ne de frica de tot ceea ce nu poate controla, despre vulnerabilitățile sale; despre fragilitatea și sensibilitatea ascunse sub scoarța ironiei, a mizantropiei și a unei false detașări.

            Și, da, am simțit nevoia ca, în timpul lecturii, să mă întorc de câteva ori la dedicația pe care autorul mi-o făcuse, anume aceea de a căuta și găsi punctele de lumină în întuneric. Mai ales când parcurgeam pagini care mă marcau foarte mult (vezi scena cu Oszkar și cățelul), aveam nevoie de aceste încurajări.

            ”Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare” m-a cam dărâmat. Autorul și-a luat mult mai în serios treaba de a-și prezenta propriul personaj, renunțând la orice menajament: ”Scrisul meu a devenit întunecat, înot cu greu prin el, ca printr-o mare de smoală. S-a transformat într-un exercițiu de dezvelire a creierului, pentru a ajunge la miezul care mă reprezintă cu adevărat.”

            O carte ”despre felul în care ne trăim umbrele”, îmi scrie autorul în dedicație. Și aceasta este cea mai elocventă prezentare a cărții. Despre asta vorbește cartea lui Dan-Liviu Boeriu: despre umbrele sale și despre efortul făcut pentru a și le trăi. Este, în același timp, și personajul sensibil care se detestă pentru slăbiciunea de a plânge în fața celorlalți, dar și cel care rupe aripile fluturilor, furându-le strălucirea și bucurându-se de transformarea acestora în larve târâtoare. (Mărturisesc, aici m-am supărat pe autor!)

            Dar, lecturând, am găsit și puncte de lumină, și zâmbete (ba, chiar m-am amuzat grozav, în câteva rânduri!) și m-am bucurat că am luat acasă, cu mine, aceste căți. Toți avem umbrele noastre și trebuie să învățăm să ni le trăim.

Personal, am sesizat o schimbare în stilul de a scrie, de la o carte la alta. Dacă în ”Frica” am simțit o oarecare apropiere de stilul Hertei Muller, pe măsură ce parcurgeam ”Acvariul” scrisul lui Dan-Liviu Boeriu mi-a părut mai dezinvolt, mai puțin căutat, mai liber și, pentru mine, mai atractiv. Și, chiar dacă greșesc, aceasta este opinia mea, ca cititor. Iar autorul care își trimite cărțile în lume, nu are de ales, trebuie să accepte și opinia celor care le citesc. 

Comedia modernă

Din nou prin biblioteca părintească, o reîntâlnire cu acele cărți care m-au făcut - demult - să îndrăgesc lectura.

            Dezamăgită nu atât de ceea ce se publică azi, cât de timpul tot mai îndelungat pe care trebuie să îl petrec în librării în căutarea unei cărți noi, care să fie pe gustul meu, m-am întors la ceva vechi. Și am recitit ”Maimuța albă”, ”Lingura de argint” și ”Cântecul lebedei”.

            Sigur, din cărți și filme, personajele trilogiilor lui Glasworthy ne sunt, tuturor, cunoscute. Dar mi-a făcut plăcere să mă reîntâlnesc cu Soames, personajul atât de complex din ”Forsyte Saga”, a cărui prezentare este continuată de către autor în ”Comedia modernă”. Personalitate complexă, Soames mi-a părut, totuși, umbrit adesea de fiica sa, Fleur, pe care autorul o face protagonista unor evenimente copleșitoare, și nu de puține ori, imorale.

            Totuși, ca un adevărat părinte al personajelor sale, deși expune și ceea ce este negativ, John Glasworthy luminează, cumva, părțile frumoase ale acestora; un creator bun, care trece cu delicatețe peste ceea ce proprii copii fac greșit. Și, recitind, m-am întors în timpul pesonajelor: un timp al etichetelor aristocratice și al respectului față de cuvântul dat, dar și al inegalităților sociale și al prejudecăților.

            Și în timpul meu, m-am întors. În vremea în care citeam cu lăcomie aceste cărți, ghemuită în pat sau la gura sobei, în iernile lungi și aspre din orășelul de munte în care m-am născut.  

Cartea de la San Michele

 

Cartea lui Axel Munthe apărută în 1969 la Editura pentru Literatură Universală București, în traducerea Teodorei Sadoveanu, mi-a încântat privirile de când eram foarte, foarte mică. A stat, o perioadă, pe noptiera tatălui meu, și îmi amintesc că priveam fascinată coperta care – pentru mine – reprezenta imaginea unui castel cu zâne, întrezărit în spatele unor copaci imenși și ciudați. Privind-o, puteam țese, la rândul meu, povești înspirate din cărțile copilăriei pe care le citeam pe atunci. După un timp, cartea și-a luat locul cuvenit, pe unul din rafturile de sus ale bibliotecii. Locul cărților care nu erau, deocamdată, și pentru mine. Dar am crescut și biblioteca părintească nu mai avea ”cărți de sus” și ”cărți de jos”. Nu m-a fascinat, nici pe departe. Poate, mai degrabă, m-a dezamăgit. Povestea autorului nu avea legătură cu închipuirile mele și nici măcar nu îmi amintesc dacă am termint lectura ei, pe atunci. Apoi, am uitat-o. În întoarcerile mele ”pe acasă”, când zăboveam în fața bibliotecii părintești, îmi opream, uneori, privirea, pe pomul înalt și verde de pe cotorul cărții. Dar nu i-am acordat o a doua șansă lui Munthe.

Până anul acesta când, pregătind o vacanță în Capri, mi-am amintit de Cartea de la San Michele și de iubirea lui Axel Munthe pentru această insulă.

Și am reînceput lectura cărții pe care, de această dată, am dus-o până la capăt. Cu foarte multă plăcere.

Așadar,

„Nu dăruiești nimic oamenilor dacă nu te dăruiești pe tine.” Este motto-ul sub care Axel Munthe își începe cartea, după ce, în prefața de la această a douăsprezecea (!) ediție, își exprimă nemulțumirea atât față de criticii care au numit romanul său ca fiind autobiografic, dar și față de cei care au considerat această operă ca fiind memorialistică: ”Tot ce pot spune este că nu m-am gândit niciodată să scriu o carte despre mine, ba dimpotrivă, tot timpul preocuparea mea constantă a fost să mă scutur de această vagă personalitate.(…) De altfel, un vechi medic trebuie să cugete de două ori înainte de a se așeza în jilț pentru a-și scrie memoriile. Mai bine-i să păstreze pentru el ceea ce a văzut despre Viață și Moarte. Mai bine să nu-și scrie de loc memoriile, să-i lase pe morți în pace și pe vii cu iluziile lor.”      

Sigur că autorul știe mai bine ce a avut în vedere când a scris această carte. Care cuprinde, totuși, multe elemente autobiografice, permițând cititorului să descopere părți din viața sa: Născut în Suedia, își desăvârșește studiile în domeniul medicinei la Paris, unde și profesează o bună bucată de vreme. Mai apoi, obosit de viața metropolei, sătul să îngrijească ”americani bogați și femeiuște neurastenice”, nu-și mai dorește să fie ”medic la modă„ și se stabilește la Roma unde profesează cu un singur gând: să își cumpere o casă în Capri, loc de care se îndrăgostise cu mulți ani în urmă, pe care să o amenajeze după propriul gust și unde să se stabilească, să ducă ”o viață simplă, între oamneni simpli și nepervertiți. Cu atât mai bine dacă erau neștiutori de carte. N-aveam nevoie decât de o cameră spoită cu var, un pat tare, o masă de brad, câteva scaune și un pian. Ciripitul păsărelelor lângă fereastra-mi deschisă și zgomotul mării în depărtare. Tot ce-mi era drag cu adevărat se putea dobândi cu foarte puțini bani. Aș fi fericit în cel mai umil mediu, numai să stau departe de urâțenie.”

Ceea ce va face.

Omul care a luptat la propriu cu moartea în război, în timpul dezastrelor naturale sau al epidemiilor, filantropul care se dedica fiecărui pacient, indiferent de statutul social al acestuia, adesea fără să accepte plata vreunui onorariu pentru munca depusă, se dedică în egală măsură animalelor, pe care le înțelege într-un mod ciudat, comunicând cu acestea. Se înconjoară de ele și le iubește, înțelegându-le într-un mod aparte.

În ”Axel Munthe sau Despre farmecul omeniei”, Alexandru Sever spune despre Cartea de la San Michele că este un elogiu închinat vieții, inteligenței și datoriei, în care autorul îmbină două motive principale: dragostea pentru natura sudului și lupta împotriva morții.    

În ce mă privește, dacă ar fi să rezum această carte la câteva fraze care să redea ceea ce am simțit, citind-o, pe acestea le-aș alege:

”Ne este îngăduit să contemplăm răsăritul și apusul soarelui, nourii călătorind pe cer, pădurile și câmpiile, minunata mare, fără să ne coste o para. Păsările ne cântă pe gratis și când ne plimbăm putem culege flori sălbatice de pe marginea drumului. Nu plătim bilet de intrare în holul înstelat al nopții. Omul calic doarme mai bine ca cel bogat. Și până la urmă, descoperim că bucatele simple sunt mai gustoase decât toată bucătăria de la Ritz. Mulțumirea și pacea sufletească mai curând înfloresc într-o căsuță de țară decât în mărețele palate ale orașelor. Câțiva prieteni, câteva cărți, într-adevăr doar câteva și un câine; n-ai nevoie de mai mult, cât timp te ai pe tine însuți.”

                                                    *

Cu mari emoții am pășit în Vila de la San Michele. Am trecut pe aleile grădinii, am admirat marea de la înălțimea Vilei, relicvele vechiului imperiu așezate și armonizate cu prezentul autorului, sfinxul de la capătul aleii, capela. Și Vila. Încărcată cu obiectele care l-au însoțit pe autor de-a lungul anilor petrecuți aici. În timp ce el, împreună cu oamenii și animalele care l-au însoțit, ne priveau de pe pereții care, cândva, l-au adăpostit.

Las, aici, câteva imagini.

Viitorul amintirilor de Italo Svevo

  

Ettore Schmitz s-a născut la Trieste, în 1861, într-o familie cu origini germane, evreiești și italiene. În 1892 adoptă pseudonimul Italo Svevo, sub care publică întreaga sa operă literară, scrieri care îl fac, azi, unul dintre cei mai importanți prozatori italieni. E vorba, în special, de romanele: Conștiința lui Zeno, O viață și Senilitate.

Viitorul Amintirilor este un volum de povestiri care oferă cititorului, o dată în plus, convingerea că preocupările, simțămintele, trăirile omului din urmă cu mai bine de o sută de ani, sunt aceleași cu cele ale omului zilelor noastre. Pasiunea autorului pentru a descoperi ceea ce se ascunde dincolo de aparențe, cercetarea zonei subterane a conștiinței umane, dorința continuă de a afla, de a analiza personalitatea proprie, nu doar a celor din jurul său: ”Să te privești pe tine însuți în același fel cum îi privești pe alții constituie o mare formă de sinceritate” după cum afirmă autorul. Și aceste introspecții  duc, în final, la înțelegerea că singurul lucru de preț în viața unui om este iubirea. Iar iubirea la care face referire Svevo nu este cea pe care te aștepți să o primești de la cei din jur, ca o recunoaștere a ceea ce ești. Ci iubirea pe care fiecare dintre noi suntem datori să o oferim celoralți, pentru că – spune Claudio Magris, vorbind despre opera sveviană, - ”Svevo a înțeles mai bine decât toți contemporanii săi că marele pericol care îl amenință pe omul modern - și contemporan – nu e atât acela de a nu fi iubit, de a nu atinge fericirea, ci unul mult mai rău: de a nu iubi, de a nu dori.”

Ca mai toți autorii, Italo Svevo se transpune pe sine în paginile acestor nuvele: ”Unica parte important a vieții este meditația. Când toată lumea va înțelege acest lucru cu limpezimea pe care o am eu, cu toții au să scrie. Viața va fi literaturizată. (…) Cel puțin nu va rămâne cum e, neînsemnată, îngropată abia născută, cu zilele acelea care zboară și se adună una la fel cu cealaltă pentru a alcătui ani, decenii, viața atât de goală, capabilă numai să figureze ca un număr într-o tabelă statistică a mișcării demografice. Eu vreau să mai scriu. În aceste pagini mă voi transpune integral pe mine însumi, povestea mea.” (în ”Confesiunile bătrânului”)

Pentru autor, scrisul este un mijloc de salvare, - așa cum afirmă Mihai Banciu, care a tradus aceste texte, - aceasta fiind o temă recurentă în creația autorului: ”Literatura e concepută în viziunea scriitorului ca o modalitate de recuperare a vieții trăite, expedient care ajută la evitarea pierderii unor momente importante ale existenței și la retrăirea unor etape semnificative din propriul trecut.”

În acest volum, care reunește nouăsprezece povestiri, Italo Svevo ne oferă o proză modernă, de actualitate, care ne vorbește de aparențe și profunzimi, de suferință și bucurie, de viață și moarte. Dar mai ales de viață.

 

              

Paznicul de noapte de Jayne Anne Phillips

 

Cartea este presărată, ici și colo, cu fotografii – cincisprezece la număr – care mi-au indus, cumva, gândul că autoarea a descoperit aceste vechi imagini și, pornind de la ele, a țesut o poveste. Romanul este dedicat bunicilor săi din Virginia de Vest, dar și ”strămătușii Jenny a bunicii Grace”, al cărei soț luptase de partea unioniștilor. Oricum, citind, ai acea impresie de autenticitate specifică redării unor fapte care s-au petrecut aievea, chiar dacă în urmă cu foarte multă vreme.

Mai exact, în 1874, în Virginia de Vest. O Americă profund afectată de Războiul Civil, război care se încheiase de câțiva ani, dar ale cărui răni erau departe de a fi închise. Oamenii încă luptau pentru supraviețuire, societatea era plină de contradicții și discriminări, violența celor puternici asupra celor slabi era felul celor rămași în viață de a-și asigura, în continuare, supraviețuirea.

 Paznicul de noapte este personajul care apare destul de episodic în poveste, fiind prezent însă, aproape fără încetare, în gândurile celorlalte personaje. Un fel de soț al ”strămătușii Jenny”, așteptat să se întoarcă de pe front. Se va întoarce, desfigurat de luptele la care luase parte și fără să-și poată aminti cine este cu adevărat. Ajunge paznic de noapte la azilul unde soția sa este internată. O soție schimbată, dornică de o viață mai bună, dar care, recunoscându-l, îi dăruiește, totuși, câteva clipe de fericire. O fericire care îl va costa, totuși, viața.

Personajul care m-a impresionat cel mai mult este ConaLee, fiica celor doi, care ia asupra sa toate greutățile celor pe care îi iubește, crescându-și frații mai mici și veghind asupra mamei bolnave. Curaj, dăruire, perseverență, sacrificiu, iubire. Mai ales iubire.

Pentru mine, personajul principal a fost această ConaLee și aș fi numit cartea după numele ei. Mai ales că, - deși ”Paznicul de noapte” sună foarte bine ca titlu de roman – autoarea divulgă cititorului, prematur, identitatea acestuia, identificarea sa cu tatăl ConeiLee.

Cartea, ușor de citit, vorbește despre schimbările interioare ale celor rămași în viață, care luptă să se desprindă de traumele pe care războiul le-a lăsat în urma sa.

Fără să fiu foarte impresionată, am apreciat coerența romanului, felul în care povestea curge asemeni unei ape: liniștită, uneori, autoarea dând dovadă de o sensibilitate aparte și folosind, adesea, un limbaj poetic; agitată și năvalnică, alteori, ascunzând profunzimi pe care tu, ca cititor, încerci să le descoperi și să le înțelegi.

 

The handmaid’s tale de Margaret Atwood

                       

Autoarea își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas și că nicio țară nu este la adăpost, când e vorba de această posibilitate.

Inspirată de viața politică și socială din America anilor 1980, de Revoluția Islamică din Iranul anilor 1978-1979, ca și de schimbările care au avut loc în Canada și alte țări după cel de-al Doilea Război Mondial, Margaret Atwood imaginează această Republică Gilead, în care trăiesc personajele pe care ni le prezintă.

Un simplu ”swich off” cu privire la toate identitățile ”F” din baza de date a unei țări, și femeile sunt ”decuplate” și private de drepturile pe care societatea le oferea, până atunci, acestora, asemeni tuturor indivizilor săi: dreptul de a lucra, de a deține un cont bancar și proprietăți, de a cumpăra produse. Dreptul de a avea o viață personală, o familie.

O reîntoarcere la ”Geneza”, când Rahila, neputând avea copii, îi spune lui Iacov: ”Iată roaba mea, Bilha; intră la ea și ea va naște pe genunchii mei și voi avea și eu copii printr-însa”. Offred este o astfel de ”Bilha”- o femeie fertilă al cărei rol este acela de a naște copii pentru soția sterilă a comandantului. Serena Joy și The Commander completează tabloul acestei triade.

De altfel, Offred este personajul-povestitor, este cea care ne relatează atât experiența prezentului său, când rolul îi este redus la acela de ”two-legged womb”, dar și amintirile vieții a cărei normalitate îi pare, acum, incredibilă: ”It’s strange to remember how we used to think, as if everything were available to us, as if there were no contingencies, no boundaries; as if we were free to shape and reshape forever the ever-expanding perimeteres of our lives”.

June, - așa cum se numea personajul, anterior instaurării regimului totalitar, când a primit pseudonimul de Offred, - este despărțită de familia sa și forțată să intre în rândul slujitoarelor care aveau datoria să aducă pe lume copii. Libertatea sexuală și dreptul la avort, ca și poluarea chimică și radiațiile au condus la o natalitate scăzută, tot mai multe femei confruntăndu-se cu sterilitatea. A urmat instaurarea acestui regim autoritar, a unei societăți distopice condusă de bărbați. O dictatură militară care promite că totul, - oameni și mediu, - vor deveni mai puri. Caracterizat prin opresiune și control social, regimul totalitar își dovedește, curând, fisurile, în măsura în care primii care îi încalcă regulile sunt tocmai cei care l-au instaurat.

Pe mine, care am trăit și în totalitarism, această carte m-a pus pe gânduri. Pentru că m-a făcut să realizez, o dată în plus, că deși diferența dintre totalitarism și democrație este enormă, pasul dintre ele poate fi, uneori, foarte mic. Și simt că, pe măsură ce timpul trece, trecutul se estompează, lăsăm în urmă aspecte esențiale ale acestuia deformându-ne, astfel, amintirile. Uităm. Și riscăm, astfel, să repetăm greșeli și experiențe pe care, poate, nu le-am înțeles și din care nu am învățat ceea ce se impunea a fi învățat.

Prin gura personajului său, Professor James Darcy Pieixoto, în cuvântarea pe care acesta o are la Symposium on Gileadean Studies, din 25 iunie 2195, când societatea distopică este, deja, așezată pe raftul istoriei iar democrația reinstaurată, autoarea ne atrage atenția: ”As all historians know, the past is a great darkness, and filled with echoes. Voices may reach us from it; but what they say to us is imbued with the obscurity of the matrix out of which they come; and, try as we may, we cannot always decipher them precisely in the clearer light of our own day.”

Și, subliniază autoarea, datoria noastră nu este aceea de a judeca trecutul, ci de a-l înțelege.

 

Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

Născut în micuța localitate Aracataca din Columbia, în 1928 și decedat în 2014 în Ciudad de Mexico, Gabriel Garcia Marquez a fost scriitor (romancier, autor de povestiri și jurnalist) de limbă spaniolă, recunoscut și apreciat pe plan internațional, prestigiu literar care i-a adus, în 1982, premiul Nobel pentru Literatură. În scrierile sale, îmbină realismul cu imaginarul, fiind un exponent remarcabil al curentului literar ”realismul magic”, prezentând realitatea dintr-o perspectivă imaginară ori prezentând elemente fantastice ca adevăruri de necontestat.
Aceasta este și abordarea istoriei celor o sută de ani, prezentată în romanul său, ”Un veac de singurătate”, a cărei acțiune se desfășoară în Macondo, o localitate fictivă la crearea căreia autorul a fost inspirat de realitățile micuțului Aracataca, satul unde acesta s-a născut.
Ne este prezentat satul Macondo încă de la întemeierea sa de către câțiva oameni, între care și membrii familiei Buendia, familie în jurul căreia gravitează întreaga narațiune a romanului. La acea vreme, niciun personaj nu avea peste treizeci de ani, iar ”satul nu avea niciun mort”. Apoi, alți oameni poposesc pe străzile localității, unii se stabilesc aici iar alții, - cum sunt țiganii lui Melchiade, - doar răscolesc existența acestora, întorcându-se, an de an, cu noutăți și invenții ale lumii de dincolo de Macondo; în sat este adusă calea ferată care facilitează dezvoltarea economică a localității, ia ființă compania bananieră și totul se schimbă. După prosperitate urmează declinul. Vin ploile care transformă totul în noroi, urmate de seceta prelungită. Și oamenii încep să moară, iar satul decade, rupt de restul lumii și devenind aproape pustiu. Așa cum fusese cândva.
Patriarhul Jose Arcadio Buendia este capul familiei și face parte din prima generație a familiei, din cele șapte pe care autorul ni le prezintă ca o metaforă, prin repetarea numelor, a obsesiilor și pasiunilor, generații cărora li se transmit aceleași caracteristici și care fac aceleași greșeli, pe care înaintașii lor le-au făcut. În casa Buendia, care se mărește de la o generație la alta pentru a putea să primească rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți, exista încă de la început un laborator de alchimie. Acesta fusese construit de țiganul Melchiade și rămâne neschimbat, în pofida timpului care trece, schimbând totul în jur: satul, casele, oamenii. Laboratorul este locul unde bărbații Buendia se retrag ori de câte ori simt nevoia de a se izola de lumea care se schimbă și ei nu pot ori nu vor să accepte această schimbare. Ori pentru că ”secretul unei bătrâneți liniștite nu e altceva decât un pact liniștit cu singurătatea.”
Ursula, soția lui Jose Arcadio Buendia, va veghea de-a lungul celor șapte generații, vreme de mai bine de o sută de ani. Este prezentă în viața soțului, în viețile copiilor, ale nepoților și strănepoților, pe care cititorul îi cunoaște, practic, prin ochii acesteia. Ursula avea un extraordinar simț practic, fiindu-i greu să înțeleagă plăcerea lui Aureliano Buendia de a se retrage în atelier unde fabrica peștișori de aur cărora, cu multă migală, le monta solzișori, branhii și aripioare, apoi le încrusta minuscule rubine pentru ochi. Îi vindea în târg și din banii obținuți cumpăra alte monede de aur pe care le transforma în peștișori și o ținea tot așa, încât trebuia să muncească tot mai mult, pe măsură ce vindea mai mult. Pentru că, pe el ”nu-l interesa negoțul, ci munca”.
Cartea prezintă ascensiunea și prăbușirea familiei Buendia, dar și a satului Macondo. Este o alegorie a istoriei omenirii, autorul însuși afirmând că ”mai curând decât un loc anume, Macondo este o stare de spirit”.
De altfel, important este ceea ce a dorit autorul să ne transmită, scriind această carte: ”Despre Un veac de singurătate s-au scris tone de hârtie, s-au spus o mulțime de lucruri importante, dar nimeni nu a atins aspectul care m-a interest cel mai mult atunci când am scris cartea, și anume, ideea că singurătatea este contrariul solidarității și cred că aceasta este esența cărții. Așa se explică frustrarea stirpei Buendia, frustrarea mediului, frustrarea satului Macondo. Cred că aici este vorba de un concept politic: singurătatea considerată ca negație a solidarității este un concept politic de cea mai mare importanță.”
*
Pe Gabriel Garcia Marquez l-am descoperit într-o librărie din Paris, la scurt timp după ce Revoluția ne-a deschis granițele. ”L’Amour aux temps du choléra”, ”Chronique d’une mort annoncée” și ”Journal d’un enlèvement” au fost cele trei cărți care m-au făcut să-l îndrăgesc pe autor. În special povestea de dragoste dintre tânărul înflăcărat dar sărac, Florentino Ariza și Fermina Daza, trăită într-un sătuc din Caraibe, poveste care durează doar trei ani, întrucât Fermina este forțată de familie să încheie o căsătorie cu un medic tânăr, care avea în față o carieră strălucită. Dar tenacitatea lui Florentino este extraordinară. Muncește din greu să-și facă un nume și avere, pentru a merita ceea ce își dorea cu ardoare. Devine președintele unei companii de navigație fluvială și vreme de cincizeci de ani se pregătește pentru momentul în care Fermina va fi, din nou, a sa. Moartea stupidă a doctorului Juvenal Urbino este momentul care îi schimbă viața, împlinindu-i cea mai ascunsă dar arzătoare dorință: regăsirea iubirii pierdute în urmă cu cincizeci de ani.
*
”Ne vedem în august” mi-a reamintit, cumva, de acel Gabriel Garcia Marquez pe care l-am descoperit în ”L’Amour aux temps du choléra”. Ana Magdalena Bach nu are un vapor pentru a naviga împreună cu persoana iubită, departe de lume și de convențiile sociale, așa cum au Florentino și Fermina. Dar are o insulă, unde își trăiește iluziile, frământările și dezacordurile față de regulile pe care societatea le impune. O carte despre timpul care, trecând, își pune amprenta asupra trupului, lăsând sufletul dezorientat, în timp ce mintea caută explicații și înțelesuri pentru ceea ce se întâmplă.

Fericire de Aminatta Forna

 

”Dacă ai fi în război, ai ucide - sau te-ai lăsa ucis? Iată una dintre întrebările fundamentale ale unui roman despre iubire și traumă, natură urbană și natură umană.”

            Promițător - mi-am spus - citind provocarea de mai sus, pe ultima copertă a cărții.

            Într-un oraș mare, aglomerat și sufocat de problemele și nevoile indivizilor care îl locuiesc, doi oameni se întâlnesc întâmplător, izbindu-se, grăbiți, pe un pod. De aici, poveștile trăite de ei până atunci încep să se împletească într-una singură. Banal.

            Și, totuși. Attila, originar din Ghana, era un psihiatru specializat în trauma de război, și venise la Londra pentru a ține o conferință pe această temă. În seara când se izbise de Jean, pe Waterloo Bridge, aceasta alerga după o vulpe al cărui comportament îl studia, întrucât era biolog și venise la Londra să studieze comportamentul vulpilor urbane.

            Mai departe, Aminatta Forna îmbracă povestea eroilor săi cu alte și alte accesorii, adăugând fiecărui personaj, cu lux de amănunte, câte un trecut din care nu lipsesc durerile și traumele, dând cititorului ocazia de a medita pe teme atât de comune dar, în același timp, atât de sensibile: iubire, prietenie, viață, respect, milă, cruzime.

            Îi însoțesc pe străzile Londrei, vulpi, coioți, păsări, animale pe care, ca biolog, Jean le urmărește, le salută și le vorbește ca și cum acestea ar înțelege-o. Acest comportament, ca și pasiunea pentru grădinile pe care le proiecta și le realiza pe terasele apartamentelor londoneze m-au atras în mod deosebit la personajul Jean Turane, personaj în care, până la un punct, m-am regăsit.

            Jean și Attila sunt însoțiți și de oameni simpli, măturători de stradă, portari, agenți de parcare ori indivizi care își câștigă existența transformându-se în statui pe străzile orașului, persoane care, prin natura îndeletnicirilor, cunosc foarte bine secretele orașului, și care îi ajută la deslușirea misterelor legate de cei cu care interacționează.

            Fără să mă entuziasmez prea mult, pot afirma, totuși, că este o carte destul de impresionantă. Ca cititori, suntem nevoiți să ne punem unele probleme și, implicit, să ne dăm unele răspunsuri. Despre părțile mai întunecate din noi, pe care le cărăm, fiecare, de-a lungul vieții. Și despre posibilitatea de a lumina aceste unghere, ștergând din praful și păienjenișul așternut, curățind, astfel, ceea ce mai poate fi salvat.

            Și, mărturisesc, nu mi-am imaginat niciodată că vulpile chiar sunt o problemă pentru locuitorii Londrei, care se simt terorizați de prezența lor. Au, și ei, ”urșii” lor, așadar.      

 

Ceața asta fără noimă de Enrique Vila-Matas

 

Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai lumii (Andrea Bajani) și chiar un scriitor care nu are rival în peisajul contemporan al romanului spaniol (Roberto Bolano), Enrique Vila-Matas este un scriitor ale cărui romane, eseuri și nuvele au fost traduse în peste treizeci de limbi, iar opera sa a fost distinsă cu nenumărate premii internaționale.

Nu știu câte cărți ale sale au fost traduse în limba română, aceasta fiind singura carte a lui Vila-Matas pe care am citit-o. Mărturisesc, când am luat-o de pe raftul librăriei ”Cartea de nisip” nu știam nimic despre acest autor; ceea ce m-a atras a fost titlul, ca și mențiunea de pe copertă care promitea ”un roman postmodern hipnotic, o meditație captivantă, redată cu o infinită virtuozitate narativă, dar și foarte multă ironie, pe tema originalității în literatură”.

Povestea este simplă: Simon Schneider pleacă din căsuța dărăpănată moștenită de la părinți, situată pe țărmul stâncos al Mediteranei, la marginea localității Cadaques, spre Barcelona, pentru a se întâlni cu fratele său pe care nu-l văzuse de douăzeci de ani, Rainer Schneider Reus. Un nume aproape imperial, după cum spune Simon Schneider. Nume la care, totuși, Rainer renunță, însușindu-și-l pe acela de Gran Bros, așa cum era cunoscut în lumea scriitorilor și cea a fanilor săi. Pentru că, acesta era un scriitor de succes care trăia la New York. Și păstra legătura cu fratele său, Simon Schneider, - pe care deseori, în mesajele trimise, îl numea sclavul său, - prin aceea că îi plătea periodic o sumă modică în schimbul serviciului de a-i furniza citate din cărțile citite, citate pe care Gran Bros le folosea în cărțile sale. Gran Bros trăia într-o cumplită angoasă din momentul în care înțelesese că fusese prins în capcana de a se considera un mare scriitor.

Drumul spre Barcelona îi prilejuiește lui Simon Schneider ocazia unor meditații, ”în căutarea frazei pierdute” care îl bântuia, o frază despre ”spațiul infinit” pe care o uitase și încerca cu disperare să și-o reamintească.

Însoțindu-l pe drumul spre Barcelona, cititorul ia parte la revelațiile pe care ”furnizorul de citate„ le are, asociindu-și existența cu personajele sau stările din cărțile citite, cărți din care își extrăgea și citatele.

Astfel, casa dărăpănată suspendată pe stâncă deasupra prăpastiei, lăsată moștenire de Tatăl său (scris, mereu, cu majusculă) îi amintea de casa veche, a lui Chaplin, care se clătina deasupra hăului; iar el era personajul lui Colm Toibin din ”Eroziunea„ care trăia pe marginea unei prăpăstii, într-o casă în ruină, care se clătina deasupra mării, personaj cu care Simon Schneider se simțea unit printr-un fir straniu; găurile negre, despre care învățase că nu erau goale, ci răspândeau o ”energie a absenței” îi explicau faptul că unele lucruri pe care le simțea în jurul său erau generate de acea energie a absenței Tatălui care, deși plecat, încerca să-și facă simțită prezența.

Ceața este și ea un personaj principal al cărții. Îl însoțește pe Simon în călătoria sa, sub diferite forme: asemeni unui halou sau a unei brize, o ceață care se așterne în jur, dându-i senzația că îl atinge; alteori lumina și oboseala se aliază și fac ca un chip drag să se dilueze într-o ceață lentă care se așterne între el și cel drag; ori ceața care se ridica deasupra râului și îl împiedică să vadă lucrurile reale, o ceață fără noimă, asemeni minciunii și propagandei pe care societatea le oferă; dar, mai ales, ceața în care se transformă și dispare Gran Bros, după întâlnirea cu Simon Schneider. Permițându-mi mie, ca cititor, să consider că ”autorul înstrăinat” și ”furnizorul de citate” sunt, de fapt, aceeași persoană, că ceea ce a făcut personajul nostru a fost să se întâlnească cu ”propria-mi monstruozitate, cea pe care o purtam în mine și pe care nu obișnuiam să o înfrunt niciodată”.

Ceea ce m-a atras la romanul lui Enrique Vila-Matas a fost faptul că, dincolo de povestea în sine, parcursul personajului conduce cititorul într-o lume pe care fiecare o va înțelege în felul său. Poți alege să te limitezi la poveste sau poți să-ți pui, ca cititor, tot felul de întrebări, așa cum făcea Simon Schneider când, - foarte tânăr fiind, - nu reușea să treacă de primele rânduri ale cărților pe care intenționa să le citească, întrucât acestea aveau o abundență de sensuri, care îi deschideau prea multe interpretări și perspective, toate acestea împiedicându-l să-și continue lectura.

”Aș putea fi închis în coaja unei nuci și să mă simt rege al spațiului infinit.” Este fraza în căutarea căreia pornise Simon Schneider, pe care și-o amintește, într-un târziu. Și dacă universul tot încape într-o coajă de nucă (Stephen Hawking), atunci căderea unei frunze, ori căderea nopții, ori căderea unui imperiu par a avea aceeași importanță. Sau aceeași lipsă a ei.

 

 

 

CAESAR – viața unui titan

 

Autor de cărți de istorie dar și de romane de ficțiune pe teme istorice, Adrian Goldsworthy prezintă în această carte biografia marelui om de stat, Caius Iulius Caesar și totodată ne oferă o imagine de ansamblu a societății Republicii Romane din secolul I î.Hr. Societate despre care, autori ai vremii se exprimă în termini critici:

”De cum averile au început să fie ținute la mare preț și să cumpere glorie, imperium și putere, virtutea s-a transformat în ceva mărginit; sărăcia era văzută ca fiind ceva rușinos, nevinovăția, ca ticăloșie. Iată de ce, din cauza bogăției, tinerii noștri au fost cuprinși de patima luxului, de lăcomie și de orgoliu; s-au pus pe furat și risipit; socotind că propriile averi nu valorau nimic, au început să râvnească la alte popoare; disprețuind modestia și castitatea, toate cele divine și omenești, au devenit lipsiți de gândire sau reținere.” (Salustiu, istoric și senator, sfârșitul anilor 40 î.Hr.)

Caesar s-a născut într-o republică rămasă unica mare putere a lumii mediteraneene, după ce legiunile romane răseseră de pe suprafața pământului Cartagina, iar Macedonia devenise provincie romană. În jurul Mediteranei, multe teritorii erau sub stăpânire romană, Roma bucurându-se de o putere imensă și o bogăție pe măsură și avea să-și continue ascensiunea, o vreme.

Născut la 13 iulie 100 î.Hr., ”din cea mai nobilă dintre toate familiile, Iulia, și trăgâdu-se tocmai din Anchise și Venus” (Velleius Paterculus, începutul secolului I d.Hr.), Caesar a beneficiat de educația vremii. Vreme în care copiii aristocraților erau crescuți bilingv, cunoscând latina și greaca, făcându-li-se o bună educație și în privința tradițiilor familiei și a istoriei romane, cu accent pe rolul jucat în istorie de strămoșii copilului. Demnitatea, evlavia și virtutea erau cele trei calități pe care copiii romani erau educați să le admire și să le urmeze. Acestea presupuneau un comportament sobru și responsabil, respect față de divinități dar și față de propria familie, și, nu în ultimul rând, încredere, curaj moral și abilități necesare unui soldat sau unui commandant de oști. ”Ce înseamnă viața unui om, dacă nu se întrețese cu viața generațiilor trecute, prin intermediul unui simț anume al istoriei?” se întreba Cicero în contextul unei societăți care își educa generațiile conectate la trecutul propriei familii și la cel al Romei.

Crescut cu conștiința faptului că era special, Caesar a dezvoltat sentimentul propriei valori, perseverând în a-și dezvolta atât abilitățile psihice, cât și pe cele fizice pe care, - având o constituție firavă, - le compensa cu o tenacitate remarcabilă. Plutarh afirma despre acesta că putea călări ținându-și brațele încrucițate la spate și mânându-și calul la trap doar din genunchi, fiindu-i pe măsură lăudată și priceperea în mânuitul sabiei, scutului și suliței, ca și cea cu care comanda legiuni întregi.

Cartea prezintă copilăria și tinerețea lui Caesar, consulatul acestuia și campaniile de cucerire cu expedițiile din Britania și Germania și cucerirea Galiei. Continuă, apoi, cu trecerea Rubiconului și războiul din Peninsula Italică și cea Iberică, unde a luptat cu ”o armată fără general”, (întrucât Pompei fugise în Grecia), urmând ca abia apoi să se confrunte cu ”generalul fără armată”, așa cum singur glumea. Urmează confruntarea din Macedonia, fuga lui Pompei și sfârșitul acestuia. Apoi, Cleopatra, Egiptul, Orientul și Africa. Și nenumăratele celebrări ale victoriilor sale, urcarea lui Caesar la rangul de aproape zeu. Lumea se temea de el, iar acesta și-a luat tot mai în serios rolul de dictator, rol care îi fusese deseori îngăduit, pe perioade limitate și în conformitate cu legislația romană a vremii. Doar că ”cel de care mulți se tem trebuie să se teamă de mulți”, așa cum a declamat Decimus Laberius, în timpul unei serbări dedicate dictatorului. Și avea să-și găsească sfârșitul la Idele lui Marte, în anul 44 î.Hr., într-un complot pus la cale de adversarii săi politici, scandalizați de faptul că instituțiile Republicii erau tot mai palide și în locul lor puterea dictatorului creștea tot mai viguroasă și tot mai greu de limitat.

Deși extrem de civilizată, epoca în care a trăit Caesar a fost una brutală și primejdioasă. Istoriile lui Salustiu, împreună cu poezia lăsată de Catul, dar și vasta corespondență, discursurile și tratatele lui Cicero, alături de chiar Comentariile lui Caesar fac cunoscută această perioadă din istoria Republicii Romane, mai mult decât orice altă perioadă a Republicii. Rezultă din aceste scrieri că Caesar nu era foarte diferit de adversarii lui sau de cei mai mulți dintre romanii importanți din secolul I î.Hr., dar a fost cel care a ales să treacă Rubiconul, împingând societatea într-un război civil care era deschis oricărei posibilități. În societatea romană de atunci se juca la risc, mereu sub spectrul unei dictaturi militare sau al unui lung șir de exiluri. Aristocrații tineri erau educați în spiritul hotărârii de a nu ceda niciodată, ”nici chiar în fața unei înfrângeri sigure”. Dar nu doar în războaiele cu străinii, dar și în războaiele civile romanii refuzau să cedeze, - chiar și atunci când era clar că fuseseră învinși - conflictele interne desfășurându-se cu o totală lipsă de scupule. Se făceau alianțe, dar invidia și suspiciunea dintre aliați reprezentau o piedică în calea încheierii unor înțelegeri de durată, existând, la nivelul elitelor societății, o mare doză de neîncredere.

Totuși, Caesar a încercat să schimbe această realitate, cruțându-și deseori inamicii învinși. A dus o politică menită să-i câștige de partea lui pe cei nehotărâți și permițându-le celor învinși să revină în viața publică. Hotărât să urce până în vârful societății romane, Caesar considera că dictatura i-ar fi mai ușor acceptată dacă dădea dovadă de generozitate în felul în care își trata inamicii învinși.

Evitând să îl prezinte pe Caesar fie ca politician, fie ca general, autorul consideră că asemenea distincții nu aveau semnificații reale în societatea romană a vremii, și prezintă îndatoririle militare și carierele politice ca fiind părți normale din viața publică, unele neputând fi înțelese pe de-a întregul, fără celelalte.

Dar în societatea romană de atunci, ”calea virtuții a fost abandonată în favoarea căii corupției, și nu treptat, ci printr-un salt cu capul înainte. Vechea disciplină a fost dată la o parte, pentru a-i face loc celei noi. Statul a trecut în adormire, de unde era vigilent; de la interesul pentru faptele de arme la interesul pentru plăceri; de la activism la inactivitate.” (Velleius Paterculus, începutul secolului I d.Hr.). Pentru a avea succes în viața politică, trebuia, mai întâi, să te împaci cu ipocrizia necesară acestei activități.

Produs al epocii sale, admirat și repudiat deopotrivă, reputația lui Caesar este destul de controversată. A declanșat și a câștigat Războiul Civil, a devenit dictator și a fost ucis în urma unui complot. O viață plină de dramatism, care nu are cum să nu impresioneze. Care poate stârni tot felul de sentimente, dar nu și indiferență. Istoricii l-au descris prezentând, fiecare, propria versiune despre acesta. Autorul acestei biografii consideră că ”anumite aspecte ale caracterului său, de pildă emoțiile pe care le avea în viața publică și în cea privată, lucrurile în care credea și, mai ales, ambițiile pe care le nutrea în ultimii ani ai vieții - toate rămân învăluite în mister. Putem încerca să le bănuim, dar nu avem cum să le știm, așa încât fiecare își va imagina propriul Caesar, admirându-l sau condamnându-l, - de cele mai multe ori și una și alta. După 2000 de ani, povestea lui încă mai fascinează.”    

Mi-a plăcut cartea și, deși de dimensiuni impresionante, consider că a meritat fiecare clipă petrecută în această călătorie a ei. Alături de ”Pompei” și ”Imperium” ale lui Robert Harris (ultima prezentând viața lui Cicero), ”Caesar - viața unui titan” mi-a permis să cunosc lumea Romei antice, cu ambițiile, cuceririle, înșelăciunile și trădările ei, cu alianțe nefirești și jocuri de culise. Dar m-a făcut, o dată în plus, să înțeleg și să respect gradul de civilizație și de organizare a societății romane în secul I î.Hr., și să fiu de acord cu Cicero care, în 26 iunie 50 î.Hr., în scrisoarea către Caelius, îi scrie acestuia: ”Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, și trăiește în lumină!”

În căutarea fericirii – de Bertrand Russell

Filozof britanic din secolul XX, cu importante contribuții în domeniul matematicii și logicii, Bertrand Russell este un cunoscut eseist căruia, în 1950, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură, „drept recunoaștere a activității sale scriitoricești variate și de mare importanță, prin care apără idealurile umanitare și libertatea de gândire”.

”Scopul meu este să ofer un leac nefericirii de care suferă zi de zi majoritatea oamenilor din țările civilizate” afirmă autorul, arătând în paginile acestei cărți, că viața nu trebuie concepută după tiparul unei melodrame în care, - după ce trec prin felurite încercări – eroii sunt răsplătiți cu un final fericit. Dimpotrivă, spune Bertrand Russell, succesul este doar un ingredient al fericirii; și dacă pentru a-l obține se sacrifică celelalte ingrediente, este prea scump plătit.

Înlocuirea invidiei cu admirația, disciplina mentală, acceptarea faptului că nu suntem perfecți și, ca atare, încercarea de a nu ne simți foarte vinovați când recunoaștem că avem, fiecare, defectele noastre. Iată câteva acceptări care pot duce, în final, la diminuarea cauzelor nefericirii. Iar sporirea numărului de indivizi fericiți este cel mai bun mijloc de creștere a toleranței, întrucât o persoană fericită nu-și va afla plăcerea în a pricinui suferințe semenilor.

”Viața fericită se suprapune în foarte mare măsură cu viața întru bine.” Russell consideră că moraliștii au pus accent într-un loc nepotrivit, făcând prea mare caz de abnegație. Consideră că abnegația premeditată îl face pe individ conștient de ceea ce a sacrificat, ratându-și, astfel, scopul final.

Și autorul le mai reproșează ceva, moraliștilor tradiționali: atitudinea față de viață. În timp ce aceștia din urmă consideră că iubirea trebuie să fie altruistă, Bertrand Russell este de acord cu această afirmație doar în sensul că iubirea nu trebuie să fie egoistă. Dar consideră că aceasta trebuie să fie de o asemenea natură încât în ea să fie cuprinsă și propria fericire.

Omul fericit este acela care nu suferă de nicio dezbinare, a cărui personalitate nu este divizată lăuntric, nici pornită împotriva lumii. ”Un astfel de om se simte cetățean al univesului, se delectează cu spectacolul oferit de acesta și cu bucuriile pe care i le pune la îndemână. Nu este frământat de gândul la moarte, pentru că nu se simte cu adevărat rupt de cei ce vor veni după el. Într-o asemenea profundă unire instinctivă cu fluxul vieții rezidă pentru om maxima fericire.” Este concluzia unei cărți scrisă cu eleganță și profunzime, de o persoană altruistă și pacifistă care, fără îndoială – a găsit ceea ce căutăm cu toții: fericirea.

Despre natura umană – de Roger Scruton

Considerat a fi unul dintre cei mai importanți gânditori ai epocii sale, Roger Scruton crede că legile geneticii cu privire la particularitățile speciei nu sunt apte să explice comportamentul nostru. Și, vorbind despre genul uman, relațiile umane, viața morală și obligațiile sacre, își expune argumentele în paginile acestei cărți, carte care se dorește a fi o ”deschidere spre un vast peisaj intelectual”, îndemnând cititorul să gândească.

  Noi, ca persoane întrupate, avem capacități cognitive care ne dau o viață emoțională cu totul unică. Ne distingem de alte animale prin libertate, conștiință de sine și responsabilitate. Perspectiva persoanei a doua, relația Eu-Tu care dă sens conceptelor vitale ale vieții morale (ca responsabilitatea, libertatea, vinovăția și vina), sexul, arta, identitatea personală sunt folosite de autor pentru a explica relațiile pe care noi, ca persoane, le avem.

În ceea ce privește viața morală, un loc important îl ocupă virtutea, înțelegând prin aceasta capacitatea de a-ți asuma întreaga responsabilitate pentru actele, intențiile și afirmațiile tale; și autorul amintește cele patru virtuți cardinale – curajul, înțelepciunea, cumpătarea și dreptatea – pe care le-au deosebit filozofii încă din antichitate.

Dar, cel mai mult mi-a plăcut cea de-a patra parte a cărții, numită ”Obligații sacre”. Aici, Roger Scruton vorbește despre iubirea de frumos care își are rădăcinile în viața noastră trupească și în calitatea bucuriilor noastre de a fi ”aici și acum”. ”Suntem uniți prin legături pe care nu le alegem defel, iar lumea noastră e plină de valori și provocări care ne presează din afara zonei confortabile a acordurilor noastre.” În încercarea de a își explica și a înțelege aceste valori, ființele umane au dezvoltat concepte cum sunt cele de sacru, sublim, rău, mântuire; toate acestea sugerează o orientare către lume complet diferită de cea adoptată de filozofia morală modernă. Provocarea cu care se confruntă teoria autorului despre viața morală e aceea de a arăta cum anume ”natura agentului uman de a fi întrupat și plasat într-o situație anume poate fi valorificată în gândirea noastră morală (...), cum anume contribuie experiențele răului și sacrului la înțelegerea noastră de ansamblu a ceea ce contează în viață”.

Vorbind despre legătura dintre rău și viziunea religioasă asupra lumii, autorul lasă în seama cititorului acceptarea argumentelor sale, care s-ar putea constitui într-o teorie credibilă a persoanei. Dar recunoaște că vrea să repună în drepturi ”imaginea completă a agentului moral întrupat, așa cum o cunoaștem din literatura, arta și religia civilizației noastre”. Și pune accent pe suflet pe care, pentru a evita conotațiile religioase, îl numește sine – însă recunoaște că acest cuvânt nu este decât ”un alt nume pentru același mister metafizic în jurul căruia sunt clădite viețile noastre – misterul perspectivei subiective”. Nu îmi amintesc o definiție mai frumoasă dată sufletului.

Îmi place Roger Scruton pentru că privește dincolo de partea materialistă a problemelor pe care le dezbate, amintindu-ne că în momentele în care trăim experiențe-limită (îndrăgostirea, însănătoșirea după o boală, faptul de a deveni părinte, venerația resimțită în fața creațiilor sublime ale naturii) ne aflăm în pragul transcendentalului, ”aspirând la ceea ce nu poate fi ajuns sau cunoscut. Iar lucrul la care aspirăm, pentru că ne promite mântuirea, trebuie înțeles în termeni personali. E sufletul lumii, persoana întâi singular care i-a vorbit lui Moise dintr-un rug aprins.”

În finalul cărții, Roger Scruton trimite cititorul la ”cele două mari opere de artă care au căutat să arate ce înseamnă pentru noi mântuirea, în lumea scepticismului modern”, referindu-se la cartea ”Frații Karamazov” scrisă de Dostoievski și la opera ”Parsifal” a lui Wagner, pe care le consideră mari realizări estetice ”la care perspectiva filozofică nu prea mai are ce să adauge”.

On beauty de Zadie Smith și Americanah de Chimamanda Ngozi Adichie

 

Am primit cele două cărți de la o prietenă stabilită de ceva vreme în Londra. Sunt de actualitate pentru societatea din UK și State, mi-a spus. Așa că, am pornit să aflu actualitatea vestică.

În prima carte, personajele principale sunt familiile a doi profesori universitari, Howard Belsey și Monty Kipps, pe care Zadie Smith le crează. Autoarea se dovedește a fi o fină observatoare a tipului uman; personajele sale sunt complexe, îmbinând frecvent cele mai contrarii trăsături: curaj și lașitate, onestitate și necinste, inteligență și stupiditate. Aflați într-o permanentă competiție, cei doi profesori intră în situații complicate și adeseori comice, încercând să răspundă provocărilor în fața cărora sunt puși, în multiplele lor calități de pedagogi, părinți, soți și prieteni.

În cea de-a doua carte, autoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie crează două personaje – Ifemelu și Obinze – care, după ce trăiesc, ca tineri absolvenți de liceu, o poveste de dragoste în Nigeria, pleacă pe drumuri diferite, ea în America iar el în Londra, urmând a se reîntâlni după ani de tăcere, pe meleagurile natale. Ifemelu realizată, după ani de grele încercări, renunțări și compromisuri. Obinze, în schimb, nu reușește într-o Londră ostilă astfel că, lipsit de elementare surse de existență, se vede nevoit să se întoarcă în Nigeria natală. Așadar, această carte ne poartă pe trei continente, relevând cititorului aspectele atât de diferite dintre lumi și civilizații.

Ambele romane vorbesc, în principal, despre viața din universitățile din Statele Unite ale Americii și din Regatul Unit al Marii Britanii. Dacă primul relatează experiențele persoanelor afro-americane care au calitatea de profesori, cel de-al doilea prezintă viața de student a unor astfel de persoane. Dar ele evidențiază, deopotrivă, problemele pe care diferențele de rasă și de cultură le ridică în societate.

Cărțile prezintă sistemul de valori care impune azi, în Occident, (și nu numai!) acea uniformitate în comportamentul și în gândirea membrilor societății: corectitudinea politică. Acest sistem de valori domină tot mai mult instituțiile de învățământ, determinând cadre didactice de prestigiu, să aleagă între a se comporta în concordanță cu aceste cerințe, - adesea în pofida a ceea ce simt și gândesc - sau a renunța la cariera pentru care s-au pregătit și căreia i s-au dedicat o viață. Profesori atașați valorilor umaniste clasice sunt forțați să se înroleze acestei mișcări de idei care pune în centrul preocupărilor identitățile de grup, înclinând de fiecare dată balanța, nu în favoarea dreptății ci în favoarea celui care face parte dintr-un grup care, dacă nu în prezent, cel puțin cândva, a fost oprimat.

M-am bucurat de lectură, mi-a plăcut această radiografie a mediului universitar occidental, ca și imaginația autoarelor care își pun personajele în situații inedite, prezentate cu umor și bună-dispoziție. Dacă ar trebui să aleg, preferințele mele s-ar îndrepta spre Zadie Smith, ale cărei personaje mi s-au părut, mai complexe, mai interesante.

 

 

Sfârșitul competenței de Tom Nichols

            Expunerea la informații în era tehnologiei alimentează un egalitarism intelectual narcisist și orientat greșit, care afectează negativ orice tip de dezbatere. Astfel, omul de rând care își culege informațiile de pe internet ajunge să se creadă la fel de competent în medicină ori diplomație ca specialiștii din domeniile respective.

            Tom Nichols vorbește în această carte despre discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale. Se referă la Statele Unite și la americani, dar e conștient că toate aspectele evidențiate în carte sunt aplicabile, în aceeași măsură, întregii lumi civilizate. Că nu doar Statele Unite ale Americii sunt acum ”o țară obsedată de venerarea propriei ignoranțe”, dar în toate celelalte state (și nu doar occidentale), cunoștințele de bază ale omului de rând sunt la un nivel extrem de scăzut, iar din viața culturală și literară au dispărut decența, bunul-simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul-gust, știința de carte, regulile gramaticale. Timp în care, studenții au devenit ”clienți prețioși” pentru instituțiile de învățământ, dobândind astfel multă stimă de sine și prea puțină cunoaștere.

            Autorul vorbește despre înlocuirea agresivă a opiniilor experților sau a cunoașterii tradiționale cu ideea insistentă că orice opinie în orice privință e la fel de bună ca oricare alta. Oamenii încep să creadă că, dacă au câteva informații despre ceva, devin competenți. Iar o dezbatere publică - indiferent de temă - regresează într-un război, în care cel mai important obiectiv este să demonstrezi că celălalt se înșală. De asemenea, vorbește despre biasul de confirmare, despre tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de a accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate, neacordând același credit informațiilor care o contrazic, respingând datele care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat.

            ”Din nefericire, în secolul XXI faptul că multă lume face studii superioare are efecte contrare: cei foarte mulți care au făcut sau au avut de-a face cu o facultate consideră că sunt egalii educați chiar și ai celor mai proeminenți specialiști și experți. Anii de facultate nu mai sunt dedicați învățării și maturizării personale; în schimb, îmbulzeala tinerilor americani spre facultăți și competiția aferentă dintre acestea pentru a încasa taxele lor de studii creează o experiență orientată spre consumator, în care studenții învață mai ales că dreptatea este întotdeauna de partea clientului.(...) În cele mai grave cazuri, diplomele nu atestă nici instruirea, nici educația, ci frecventarea unor cursuri. În forma lor cea mai sumară, ele certifică doar plata la timp a taxei de școlarizare.” Autorul vorbește despre tinerii americani, dar... sună cunoscut, nu-i așa?

            Fără a aprofunda subiectul, Tom Nichols vorbește despre convingerile sale cu privire la ceea ce consideră a fi atacuri împotriva gândirii libere, despre faptul că universitățile și colegiile au devenit refugii ale corectitudinii politice, unde libertatea academică este ”sufocată de coduri draconice” impuse de ideologi studenților și cadrelor didactice.

            În 2008, scriitoarea Susan Jacoby afirma că cel mai tulburător aspect al marșului american spre ignoranță nu este ”lipsa cunoașterii în sine, ci aroganța cu privire la această lipsă”. Oamenii nu vor putea fi niciodată la fel de talentați sau de inteligenți, dar societățile democratice vor fi mereu tentate să insiste asupra egalității, expunând democrația pericolului ca oamenii să nu mai recunoască diferențele dintre egalitatea politică și egalitatea propriu-zisă. ”Astfel, când democrația este înțeleasă ca o cerere interminabilă de respect nemeritat pentru opinii nefondate, orice devine posibil, inclusiv sfârșitul democrației și chiar al guvernării de tip republican.”

            Tom Nichols este profesor de securitate la US Naval War College, a fost consilier în senatul SUA și este inclus în primii 50 de gânditori ale căror idei influențează politica și viața publică americane. Scrisă, deci, de un specialist, cartea nu poate decât să ne pună pe gânduri, mai ales că, - uitându-ne în jur, - e simplu să înțelegem că, iată, sunt domenii în care i-am ajuns pe americani.