Cartea este presărată, ici și colo, cu fotografii –
cincisprezece la număr – care mi-au indus, cumva, gândul că autoarea a
descoperit aceste vechi imagini și, pornind de la ele, a țesut o poveste. Romanul
este dedicat bunicilor săi din Virginia de Vest, dar și ”strămătușii Jenny a
bunicii Grace”, al cărei soț luptase de partea unioniștilor. Oricum, citind, ai
acea impresie de autenticitate specifică redării unor fapte care s-au petrecut
aievea, chiar dacă în urmă cu foarte multă vreme.
Mai exact, în 1874, în Virginia de Vest. O Americă profund
afectată de Războiul Civil, război care se încheiase de câțiva ani, dar ale
cărui răni erau departe de a fi închise. Oamenii încă luptau pentru
supraviețuire, societatea era plină de contradicții și discriminări, violența
celor puternici asupra celor slabi era felul celor rămași în viață de a-și
asigura, în continuare, supraviețuirea.
Paznicul de noapte
este personajul care apare destul de episodic în poveste, fiind prezent însă,
aproape fără încetare, în gândurile celorlalte personaje. Un fel de soț al
”strămătușii Jenny”, așteptat să se întoarcă de pe front. Se va întoarce,
desfigurat de luptele la care luase parte și fără să-și poată aminti cine este
cu adevărat. Ajunge paznic de noapte la azilul unde soția sa este internată. O
soție schimbată, dornică de o viață mai bună, dar care, recunoscându-l, îi
dăruiește, totuși, câteva clipe de fericire. O fericire care îl va costa,
totuși, viața.
Personajul care m-a impresionat cel mai mult este ConaLee,
fiica celor doi, care ia asupra sa toate greutățile celor pe care îi iubește,
crescându-și frații mai mici și veghind asupra mamei bolnave. Curaj, dăruire,
perseverență, sacrificiu, iubire. Mai ales iubire.
Pentru mine, personajul principal a fost această ConaLee
și aș fi numit cartea după numele ei. Mai ales că, - deși ”Paznicul de noapte” sună
foarte bine ca titlu de roman – autoarea divulgă cititorului, prematur,
identitatea acestuia, identificarea sa cu tatăl ConeiLee.
Cartea, ușor de citit, vorbește despre schimbările
interioare ale celor rămași în viață, care luptă să se desprindă de traumele pe
care războiul le-a lăsat în urma sa.
Fără să fiu foarte impresionată, am apreciat coerența
romanului, felul în care povestea curge asemeni unei ape: liniștită, uneori,
autoarea dând dovadă de o sensibilitate aparte și folosind, adesea, un limbaj
poetic; agitată și năvalnică, alteori, ascunzând profunzimi pe care tu, ca
cititor, încerci să le descoperi și să le înțelegi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu