Memorii

de Valeriu Anania

Am cumpărat cartea în primăvară, în vremea când am citit „Jurnalul fericirii” scris de Nicolae Steinhardt.
Personalitate controversată, autorul “memoriilor” m-a făcut să-mi doresc să-l înţeleg (să-l desluşesc, mai exact) când, pe ultima copertă, am citit următoarele: “Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi. (…) Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.”
Aşa că, am lăsat acest suflet să vorbească iar eu am ascultat.
A început cu adolescenţa “verzulie” care avea să genereze mai târziu “tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi în cuget”; o perioadă în care a desfăşurat activitate legionară şi al cărei stigmat îl va purta toată viaţa “ca un luceafăr trist în spicul cununii”.
În septembrie 1941 intră la Mânăstirea Antim ca novice deşi bătrânul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, îl îndeamnă să renunţe: “De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mânăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă.”
Nu voi insista asupra etapelor pe care le-a parcurs Valeriu Anania de la călugărul Vartolomeu la inspectorul patriarhal pentru învăţământul religios şi directorul bibliotecii Patriarhiei. Nici asupra numeroaselor arestări şi tot atâtea eliberări de care a avut parte (eliberări făcute, adesea, la intervenţia patriarhului Justinian).
Poate doar ultima arestare ar trebui menţionată, cea din 1958, pentru că aceasta sfârşeşte cu o condamnare: “25 de ani pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Execută pedeapsa doar până în august 1964 când este eliberat printre ultimii “politici”.
După un an pleacă în America, la cererea Episcopiei de aici, cerere semnată de vicarul Ioan Bugariu şi de secretarul Glicherie Moraru.
Mărturisesc că am fost tentată în vreo două rânduri să renunţ la carte. Un “ceva” mă face să nu pot aşeza această carte alături de “Jurnalul fericirii”, deşi subiectele acestora sunt asemănătoare.
Poate pentru că nu am fost de partea autorului când a devenit (deseori) martor al acuzării în procesele prietenilor(!) săi: îl denunţă pe Radu Gyr, vechiul său prieten care va fi conamnat la moarte (nu va muri, totuşi, în închisoare); apoi, îi denunţă şi pe alţii, “prins de un fel de furie împotriva tuturor celor care erau atunci liberi în timp ce eu zăceam în puşcărie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău.”
Departe de mine gândul de a încerca să-l judec pe autor. Consider că pentru a avea căderea să judeci, trebuie să fi trecut prin ceea ce a trecut cel judecat: chinuri, suferinţe, torturi.
Nu mă pot împiedica, totuşi, să nu gândesc că Nicolae Steinhardt a trecut cel puţin prin aceleaşi suferinţe. Iar “Jurnalul” său emană infinită căldură şi bunătate. El ştie să ierte şi te ajută şi pe tine, ca cititor, să-i urmezi exemplul. De aceea Virgil Ierunca spune că “Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar”.
Or, în “Memorii” am simţit în spatele cuvântului un om puternic, inteligent, abil, dar prea puţin dispus să ierte.
Dar “cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situaţii-limită? Nici măcar propria lui conştiinţă, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de Apoi.” Cel puţin, aşa se exprimă autorul însuşi.
*
Mărturisesc că la partea a doua a cărţii am renunţat.
Scrierea îmi părea tot mai personală, Valeriu Anania însuşi mărturiseşte: „nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”.
Or, eu doream să ascult o poveste din care să am ceva de învăţat. Simplele relatări şi/sau justificări nu-mi folosesc la nimic.

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

de Matei Vişniec

Cafeneaua Saint-Medard era singurul loc din Paris unde totul devenea posibil. Aşezată la baza străzii Mouffetard, într-un loc malefic impregnat de energia isteriilor colective, în Evul Mediu fusese aici o curte a miracolelor unde oamenii veneau în procesiuni, se autoflagelau şi asistau la minuni care se desfăşurau sub ochii lor.
Tot aici şi tot minuni aşteptau şi cei care formau „grupul numărul cinci fără limbă maternă”, scriitori veniţi din estul Europei la Paris, locul în care visau cu toţii să devină celebri: autorul, devenit faimos prin publicarea poemului „Corabia”, poemul care îi adusese „o celebritate mondială şi apoi o uitare mondială”; bătrânul cu lavalieră, pe numele său Pantelis Vassilikioti cunoscător a şapte limbi; Jaroslava, doamna cu pălărie galbenă, imensă; Francois Compte care lucra la o agenţie bancară şi un domn orb pe nume Lajournade.
„Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris. Fără să vă daţi seama că Parisul nu mai este ce a fost, că Parisul este acum un muzeu, o iluzie...” Aşa îi „încuraja” pe aspiranţii la celebritate domnul Cambreleng, un „prieten al Europei de Est” şi, în plus, „unul dintre puţinii intelectuali minori francezi capabili să nu confunde Budapesta cu Bucureştiul.”
De altfel, tot misteriosul domn Cambreleng (un pretins editor care nu tipărise încă nicio carte)
aduna în cafenea siluete pe cale să devină fie autori, fie personaje, deseori frontiera dintre cele două categorii devenind insesizabilă. „Sunteţi autor sau personaj?” era întrebarea de pe buzele tuturor. Poate pentru că autorii erau, în fapt, la fel de imaginari ca şi personajele pe care le creaseră. Sau, autorii îşi trăiau ei înşişi poveştile şi deveneau, în acestea, personaje. Unii reuşeau să-şi treacă personajele „în realitate” devenind şi ei, implicit, „autori reali”.
Domnul Cambreleng considera cărţile nişte mici muzee portabile şi era autorul teoriei potrivit căreia alte semne iau astăzi locul cuvintelor. Acestea din urmă ar trebui să intre la muzeu iar locul lor să fie luat de imagini şi sunete: „a venit momentul impulsurilor şi al pulsiunilor, al comunicării telurice prin semne urbane.”
Cel mai cumplit loc pentru o carte este librăria, afirma domnul Cambreleng: „Cărţile mor, în ziua de astăzi, cu o viteza uluitoare. Iar unele se nasc gata moarte. Cărţile agonizează, ca nişte fiinţe vii, pe standurile librăriilor, aşteaptă ce aşteaptă şi apoi încep să se ofilească, încep să obosească, se îmbolnăvesc de aşteptare, se sufocă, simt că nu vor mai fi deschise de nimeni, că nu vor mai fi cumpărate de nimemi... şi e normal, într-o lume în care, de fapt, nimeni nu mai citeşte, toată lumea scrie...”
Finalul e ca o revelaţie: cuvintele scrise sfârşesc prin a se materializa; aşadar, dacă toate cuvintele s-ar materializa, lumea ar deveni monstruasă. Decât „scriitor de unică folosinţă”, e de preferat să fii un semn în textul unei poveşti unice pe care viaţa o scrie.
Şi, oricum, „ce nebuinie, să încerci să te afirmi la Paris când la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămâi anonim, să-i trăieşti poezia...”

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o...
asta e o...

Cartea şoaptelor

de Varujan Vosganian

Chiar dacă autorul ne atenţionează că aceasta nu este o carte de istorie, ea conţine, totuşi, importante file din istoria atât de zbuciumată a unui popor pe care timpul l-a aruncat mereu în luptă cu alte neamuri: tătari, kurzi, ceceni, turci ori ruşi. Şi mereu a fost nevoit să-şi caute un colţ de pământ mai prietenos decât cel atât de stâncos al Armeniei. Un loc cel puţin atât de prietenos încât să lase trupurile neînsufleţite să se odihnească în voie. Dar nu de puţine ori aceste trupuri nu au găsit decât mormântul mişcător şi fără ţărână al apelor fie că acestea s-au numit Tigru sau Eufrat, Marea Neagră ori cine ştie cum altfel.

Alteori, istoria armenilor îşi amestecă filele cu cele ale pământului unde şi-au găsit adăpost după lungi pribegii. Iar moartea nu mai stă să aleagă, între atâtea suflete. Le ia de-a valma. Astfel că, în 4 decembrie 1957, la înăbuşirea revoltei celor ce se împotriveau cooperativizării, la Vadu Roşca, armenii s-au numărat printre victime. Au fost 48 de răniţi şi zece morţi: „opt bărbaţi, o femeie, Dana a lui Radu, şi un clopot”. Acesta din urmă pentru că uitase să tacă. Era viu: bătea.

O istorie tristă a unui popor care se încăpăţânează să trăiască, în pofida măcelurilor şi a deportărilor care desenează cele şapte cercuri ale morţii cu centrul la Deir-ez-Zor.

În „Cartea şoaptelor” găsim personaje anonime, fără chip şi fără nume, ori personaje colective care poartă pecetea secolului XX. Toate aceste personaje au trecut prin dictaturi, războaie, deportări şi masacre care au făcut ca această parte comună a biografiilor lor să domine partea ce ar fi surprins deosebirile.

Apoi, sunt personaje care „au ieşit din rând”, trecând de partea celor care au împrăştiat suferinţa. Locul lor este în partea întunecată a istoriei.

Dar sunt şi personaje la care autorul se opreşte îndelung, sculptându-le cu minuţiozitate fiecare trăsătură, marcând etapele din toată perioada vieţii acestora, până la săparea numelui pe piatra de mormânt. „Bătrânii copilăriei mele”, cum îi numeşte autorul, sunt cei care l-au învăţat pe acesta că poveştile sunt singurul lucru pe care oamenii îl au în comun. Oamenii din acelaşi neam sunt oamenii care ascultă aceleaşi poveşti. Şi, uneori, le scriu pentru a se elibera de ele. Aşa cum a făcut Levon Harutiunian, deţinut în baza art. 58 alături de Arşavir Acterian, Vahan Gheminian, Hovhannes Babikian) care a scris poveştile anilor de puşcărie: „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu uite. Eu le-am ţinut minte destul.”

Şi mai este un personaj, singurul personaj imaginar din „Cartea şoaptelor”: Yusuf. El este „cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă. Iar cele mai grăbite dintre morminte sunt gropile comune.”

O istorie crudă şi tristă. Dar, alături de prezentarea ei, „Cartea şoaptelor” înseamnă şi foarte multă poezie. Mărturisesc că m-a atras în mod deosebit această poezie a romanului în care filele cărţii sunt bătăi de clopot iar Yusuf este o făptură stranie, un personaj de poveste care trăieşte în sufletele bătrânilor armeni. O făptură care profită de o aromă veche, o oglindă, o fotografie, pentru a învia. În fiecare armean care supravieţuise zbuciumatei istorii a celor mulţi, trăia un Yusuf care nu-şi putea ierta vinovăţia de a fi rămas în viaţă, uneori cu preţul morţii celorlalţi. Yusuf le amintea că viaţa lor e o vină. Bunicul Garabet obişnuia să spună: „fiecare dintre cei care au scăpat de acolo are coşmarurile lui. N-o să ne lecuim de ele decât murind”.

Şi tot bunicul Garabet rostea, cu băgare de seamă, şoaptele auzite în copilărie: „Ce spui în şoaptă?” întrebam. „Citesc”, răspundea bunicul Garabet. „Cum, citeşti? Unde-i cartea?” „Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.” „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?” „Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce, iată, fac acum. Şi aşa o şi numesc: „Cartea şoaptelor”.

Autorul şi-a trăit copilăria într-o lume a şoaptelor rostite în jurul său cu băgare de seamă. A avut ca prim învăţător un înger bătrân: nucul în care se căţăra adesea ori la poalele căruia se aşeza, ascultând şoaptele celor din jur. Apoi a crescut, străzile s-au îngustat şi casele din jur s-au pipericit: „Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”

Dar timpul se scurtează, morţii se mută în fotografii, şi poveştile curg mai departe:

Povestea orbului Minas. „La început a fost lumina. Odată lumina adormi. Visă, şi aşa se născu din visul ei umbra. Când eram de vârsta ta, spunea Minas, am visat că sunt orb. Era frumos în vis. Acum visez că văd...” Orbul Minas vede în şoaptă, după cum spune bătrânul Garabet.

Povestea repatrierii lui Simon. „Fiecare plăteşte în felul lui pentru dorurile sale. Locul unde te aşezi nu e destul de încăpător pentru tot ce doreşti să păstrezi. Ceea ce e al tău e, oarecum, şi al locului. Schimbi locul, renunţi aşadar la unele şi capeţi altele. Umpli un dor dar deschizi uşa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti, te vatămi.” Întors din Valea Plângerii, Simon va avea aceeaşi soartă cu personajul din poveste.

Poveştile continuă: povestea zilei în care s-au ars cărţile, povestea anului 1958, „anul stării de confuzie şi al stării de luciditate”, povestea întâlnirilor din cavoul lui Seferian, povestea celor şapte cercuri, povestea calului alb din visul lui Misak Torlakian şi atâtea alte poveşti.

Ele trebuie citite. Pentru că „aşa cum păsările au nevoie, când zboară peste mări, de câte un petec de pământ să se aşeze, tot astfel cărţile, pentru a supravieţui, au nevoie de oameni să le deschidă coperţile şi să le citească, pentru a putea respira.”

*

Totuşi, într-o astfel de poveste am găsit o greşeală.

E vorba de „Povestea testamentului lui Hartin Fringhian”, în care se spune: „Îndeobşte testamentele îşi încep povestea după moartea celui care le redactează, fiind ascunse chiar de legatar, ca o glumă la adresa urmaşilor...”. Greşeala constă în faptul că „legatar” este cel în favoarea căruia se testează, adică beneficiarul legatului. Cel ce face legatul (testamentul) se numeşte „testator”.

Asta nu face, însă, mai puţin interesantă povestea testamentului.

Iar cartea, cu atât mai puţin.