de Milan Kundera
„Căci viaţa reală e în altă parte. Studenţii smulg pietrele din pavaj, de pe şosele, răstoarnă maşini, clădesc baricade; revărsarea lor în lume e frumoasă şi zgomotoasă, luminată cu flăcări şi întâmpinată cu explozii de grenade lacrimogene. (...) Emanciparea omului va fi totală sau nu va fi deloc.
Dar la un kilometru de acolo, pe celălalt mal al Senei, vechii stăpâni ai lumii îşi trăiesc mai departe viaţa lor, iar vacarmul Cartierului latin le ajunge la ureche ca un zgomot surd, venind de departe. Visul e realitate, scriau pe ziduri studenţii, se pare însă că adevărul e, mai curând, contrariul, că tocmai această realitate (...) era, de fapt, visul.”
Aşadar, eşecul unui vis. Asemeni insurgenţilor Sorbonei din mai 1968 care folosiseră aceste cuvinte ca lozincă, personajele din „Viaţa e în altă parte” îşi trăiesc propriile eşecuri asistând, neputincioşi, la curgerea istoriei.
Tânărul Jaromil se formează ca poet în perioada în care arta modernă are tot mai mulţi adepţi, într-o Cehoslovacie aflată la începutul erei comuniste. Artiştii susţin revoluţia comunistă. Doar că, odată înfăptuită, noua societate îşi proclamă ca program adeziunea la realismul popular, militând pentru arta pe înţelesul tuturor şi respingând arta modernă ca pe o veritabilă rămăşiţă a decadenţei burgheze. Artiştii trăiesc o dilemă. Să trădeze revoluţia, cea ai căror adepţi sunt? Să trădeze arta modernă, cea cu care au crescut? Şi sunt oripilaţi de faptul că arta comunistă, cea care „confecţionează în mii şi mii de exemplare busturile unor oameni de stat, n-a trădat doar arta modernă ci, înainte de toate, s-a trădat pe ea însăşi”.
Jaromil renunţă la prietenia cu pictorul (cel care îi fusese mereu aproape şi îi sprijinise primii paşi pe tărâmul artelor), la femeia iubită şi chiar la poezie, sacrificând totul în favoarea noului regim. Extrem de vulnerabil şi temându-se mereu de ridicol, tânărul Jaromil trăieşte adeziunea sa la comunism ca pe o evadare, într-o perioadă în care îşi asemuia viaţa cu o cabină telefonică în care firul receptorului e tăiat, împiedicând comunicarea. Renunţă la versuri şi urmează cursurile Institutului de înalte studii politice. Devine un militant politic riguros ale cărui rapoarte au darul să influenţeze şi să determine vieţile celorlalţi.
Îndrăgostit de „vânzătoarea roşcată”, Jaromil se reapucă de scris poezii. Mai târziu, nu va ezita să o denunţe trimiţând-o, astfel, la închisoare. Pentru că între comunism şi orice altceva, Jaromil alege mereu comunismul.
Şi pentru că de multe ori viaţa reală îl pune în tot felul de încurcături cărora – timid şi sensibil – le face cu greu faţă, Jaromil îşi creează propria lume. Aici, trăieşte trecând dintr-un vis în altul ca şi când ar trece dintr-o viaţă în alta. Astfel, Jaromil îşi trăieşe nu doar viaţa reală ci se identifică şi cu Xavier, personajul pe care propria imaginaţie l-a creat, trăind astfel într-o lume paralelă, imaginară.
Spre final, Milan Kundera ne lasă – pentru o clipă – să credem că îşi desconsideră personajul, că Jaromil nu e decât o parodie a lui Lermontov. Şi asta într-o ţară în care „gloria împuşcăturilor se confundă atât de des cu batjocura picioarelor în fund”. Revine, însă, inversând rolurile, dovedind că fiecare individ îşi trăieşte propriile căderi, că fiecare poate fi o copie a „ceva nobil” care a existat. Sfârşeşte prin a se întreba: „Parodia nu e, oare, destinul etern al omului?”
Totuşi cartea îşi urmează cursul destul de ordonat, fără a pune cititorul în prea mare încurcătură şi fără a i se furniza acestuia prea mari surprize (cum se întâmplă în cazul „Nemuririi”).
Astfel că, deşi mi-a plăcut romanul, eu prefer „Nemurirea”.
sâmbătă, 26 septembrie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 comentarii:
http://www.youtube.com/watch?v=wjWSi-Hmz8Y&NR=1
liviu :)
mulţumesc, Liviu.
încă ceva: ai un zâmbet drăguţ
Şi mie mi-a plăcut mai mult Nemurirea. E ceva neverosimil în obstinaţia asta aproape fanatică a lui Jaromil.(Teodora)
Mă bucură prezenţa ta aici, Teodora!
Da, Jaromil este un personaj dotat cu o timiditate ciudată, care-l face să reacţioneze straniu. E adevărat, e un îndărătnic ce te face să nu fii totdeauna de partea lui. De altfel, tocmai aceste ciudăţenii au făcut din el erou de roman, nu? :)
În "Nemurirea" am putut să iau personajele aşa cum le-a "zămislit" autorul. Fără să le judec. Încercând doar să le înţeleg. Şi am zâmbit deseori la expresii de genul: "În loc să-mi citească cărţile, scriu cărţi despre mine" (Hemingway către Goethe - în dialogul imaginar); ori "'gândesc deci exist' e fraza intelectualului care subestimează durerile de dinţi. Sunt, deci exist... e un adevăr cu valabilitate mult mai largă şi se referă la tot ce-i vietate."
În fine, cărţile au meritat investiţia de timp; dar dacă ar fi să recitesc, doar în "Nemurirea" aş mai investi (tot timp).
Alte cărţi ale lui Kundera nu am citit. M-am temut că-mi vor părea redundante. Deşi, după cât sunt de diferite cele două, n-aş avea motive...
OK, iartă-mă că m-am întins atât.
Mulţumesc din nou.
beth
Cât îmi place eleganţa şi discreţia ta, am vrut să-ţi remarc aceste calităţi în răspunsul de pe blogul nostru, dar aş putea naşte suspiciunea unei înţelegeri de complimentare reciprocă. :) Am mai citit de Kundera Insuportabila uşurătate a fiinţei şi Cartea râsului şi a uitării. Insuportabila...poate că nu e atât de bine construită, dar mi-a plăcut cel mai mult. Este una dintre cărţile ale căror titluri concentrează o adevărată forţă de atracţie.
Cu siguranţă îl voi mai citi pe Kundera. Voi ţine cont de ceea ce mi-ai spus.
Deocamdată am terminat "melancoliile" :) lui Pleşu şi l-am "descoperit" pe George Bălăiţă. Vreau să spun că am început "Lumea în două zile" care mie-mi pare o carte remarcabilă. Nu ştiam nimic de ea. Am luat-o de pe un raft din librărie, şi m-a cucerit de la primele pagini. Îmi pare o îmbinare fericită între "Noaptea de Sânziene" a lui Eliade şi "O dimineaţă pierdută" a Gabrielei Adameşteanu.
Bine, poate greşesc, sunt doar la începul ei. Important e că îmi place. :)
Teodora, m-au impresionat cuvintele tale. Sunt şi eu, un om, acolo...
Aşa zicea şi Creangă: sunt şi eu un boţ... şi uite unde l-a dus modestia: în istoria literaturii române! Modestia adevărată e o raritate, deci nu faci decât să îmi confirmi părerea. :)
Păi, nu... :)
La Creangă a fost talentul, nu modestia.
Că uite şi la Eliade (că tot vorbeam de el mai sus)unde a ajuns. Şi n-a fost deloc modest. :)
Bine, dar tu ştii asta.
O zi frumoasă îţi doresc, Teodora.
Trimiteți un comentariu