Viaţa e în altă parte

de Milan Kundera

„Căci viaţa reală e în altă parte. Studenţii smulg pietrele din pavaj, de pe şosele, răstoarnă maşini, clădesc baricade; revărsarea lor în lume e frumoasă şi zgomotoasă, luminată cu flăcări şi întâmpinată cu explozii de grenade lacrimogene. (...) Emanciparea omului va fi totală sau nu va fi deloc.
Dar la un kilometru de acolo, pe celălalt mal al Senei, vechii stăpâni ai lumii îşi trăiesc mai departe viaţa lor, iar vacarmul Cartierului latin le ajunge la ureche ca un zgomot surd, venind de departe. Visul e realitate, scriau pe ziduri studenţii, se pare însă că adevărul e, mai curând, contrariul, că tocmai această realitate (...) era, de fapt, visul.”
Aşadar, eşecul unui vis. Asemeni insurgenţilor Sorbonei din mai 1968 care folosiseră aceste cuvinte ca lozincă, personajele din „Viaţa e în altă parte” îşi trăiesc propriile eşecuri asistând, neputincioşi, la curgerea istoriei.
Tânărul Jaromil se formează ca poet în perioada în care arta modernă are tot mai mulţi adepţi, într-o Cehoslovacie aflată la începutul erei comuniste. Artiştii susţin revoluţia comunistă. Doar că, odată înfăptuită, noua societate îşi proclamă ca program adeziunea la realismul popular, militând pentru arta pe înţelesul tuturor şi respingând arta modernă ca pe o veritabilă rămăşiţă a decadenţei burgheze. Artiştii trăiesc o dilemă. Să trădeze revoluţia, cea ai căror adepţi sunt? Să trădeze arta modernă, cea cu care au crescut? Şi sunt oripilaţi de faptul că arta comunistă, cea care „confecţionează în mii şi mii de exemplare busturile unor oameni de stat, n-a trădat doar arta modernă ci, înainte de toate, s-a trădat pe ea însăşi”.
Jaromil renunţă la prietenia cu pictorul (cel care îi fusese mereu aproape şi îi sprijinise primii paşi pe tărâmul artelor), la femeia iubită şi chiar la poezie, sacrificând totul în favoarea noului regim. Extrem de vulnerabil şi temându-se mereu de ridicol, tânărul Jaromil trăieşte adeziunea sa la comunism ca pe o evadare, într-o perioadă în care îşi asemuia viaţa cu o cabină telefonică în care firul receptorului e tăiat, împiedicând comunicarea. Renunţă la versuri şi urmează cursurile Institutului de înalte studii politice. Devine un militant politic riguros ale cărui rapoarte au darul să influenţeze şi să determine vieţile celorlalţi.
Îndrăgostit de „vânzătoarea roşcată”, Jaromil se reapucă de scris poezii. Mai târziu, nu va ezita să o denunţe trimiţând-o, astfel, la închisoare. Pentru că între comunism şi orice altceva, Jaromil alege mereu comunismul.
Şi pentru că de multe ori viaţa reală îl pune în tot felul de încurcături cărora – timid şi sensibil – le face cu greu faţă, Jaromil îşi creează propria lume. Aici, trăieşte trecând dintr-un vis în altul ca şi când ar trece dintr-o viaţă în alta. Astfel, Jaromil îşi trăieşe nu doar viaţa reală ci se identifică şi cu Xavier, personajul pe care propria imaginaţie l-a creat, trăind astfel într-o lume paralelă, imaginară.
Spre final, Milan Kundera ne lasă – pentru o clipă – să credem că îşi desconsideră personajul, că Jaromil nu e decât o parodie a lui Lermontov. Şi asta într-o ţară în care „gloria împuşcăturilor se confundă atât de des cu batjocura picioarelor în fund”. Revine, însă, inversând rolurile, dovedind că fiecare individ îşi trăieşte propriile căderi, că fiecare poate fi o copie a „ceva nobil” care a existat. Sfârşeşte prin a se întreba: „Parodia nu e, oare, destinul etern al omului?”
Totuşi cartea îşi urmează cursul destul de ordonat, fără a pune cititorul în prea mare încurcătură şi fără a i se furniza acestuia prea mari surprize (cum se întâmplă în cazul „Nemuririi”).
Astfel că, deşi mi-a plăcut romanul, eu prefer „Nemurirea”.