Pitoresc şi melancolie

de Andrei Pleşu

Şi pitoresc, şi melancolie, şi Andrei Pleşu!
O carte scrisă, parcă, pentru mine, mi-am spus.
Dar am avut unele îndoieli când am început să citesc: „Mai întâi, cartea aceasta a fost plănuită ca o cercetare teoretică asupra picturii de peisaj.” Îndoielile mi-au fost, însă, curând spulberate: „Întregul nostru efort, de-a lungul acestei cărţi, prinde contur în jurul conceptului – bine definit – al exoticului. Căci nu putem spune exact ce e natura, nu puten oferi reţeta absolută a înţelegerii ei: dar putem, prin tensiunea reflecţiei, să înlăturăm poncifele curente în care ea dormitează... A te raporta la natură altfel decât până adineaori, a o aborda cu uimirea primei întâlniri, a repera exoticul ei ireductibil – iată premisele reintegrării noastre în metabolismul ei.”
Natura ca vedetă a imaginii. Natura „contaminată” de starea sufletească a celui ce o observă, „poluată” de problematica umană. Natura veselă sau tristă, zbuciumată sau euforică, după atributul conştiinţei pe care o „umple”. Natura ca obiect de studiu şi natura ca obiect al admiraţiei.
Acest „sentiment al naturii” ca temă de analiză m-a atras la cartea lui Andrei Pleşu. Departe de a fi prea pricepută în domeniul peisagisticii, ador picturile care dezvăluie părţi din natură, „bucăţi de lume” în care mâna omului nu se face simţită: natura sălbatică în toată splendoarea ei, neîntinată.
Totuşi, e bine ca cititorul să aibă alături un album cu marii pictori ai lumii pe tot parcursul lecturii, spre a-i facilita înţelegerea prolegomenei.
Există o problematică „tristanescă” a peisajului (Tristan este eroul fidelităţii tragice) şi o alta „donjuanescă” (Don Juan este eroul unei la fel de tragice infidelităţi). În primul caz, peisajele se înscriu într-o estetică a melancoliei, cu accent pe neputinţa noastră de a ne întoarce la natură, înstrăinarea lumii faţă de conştiinţă, loc al unei trecute crispări, al unei răni vechi: „Natura e ca şi Isolda, o iubire pierdută prin chiar efortul de a o împlini” E, aici, limita dinspre tragic a melancoliei. În cel de-al doilea caz, natura este simplu spectacol ce poate fi uşor înlocuit cu ipostaze artificiale ale sale (grădina) ori – la fel de bine – cu pictura, cultura etc.
„Dacă am fi înţeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile. E prea multă ‘intenţie’ în orice grădină şi, mai ales, o intenţie prea omenească.” Invitaţia ar fi să căutăm natura nu în spaţiu exterior, ci în timpul nostru lăuntric.
„Cu alte cuvinte, ratăm contactul veritabil cu natura fie acordându-i prea mult, complicând-o (vezi problematica pitorescului), fie rezervându-i prea puţin, tratând-o ca pe o insuficienţă, ca pe un dat mai curând nefast sau, în orice caz, ambiguu (vezi problematica melancoliei).”
„Atitudinea cea mai înţeleaptă pe care trebuie să o avem când ne aflăm în natură e aceea a unui călător care străbate mituri.”
M-am oprit asupra acestei cărţi pentru că îmi place Andrei Pleşu. El e cel care m-a învăţat (mai demult) cum pot iubi asemeni îngerilor.
Iar acum, citind „Pitoresc şi melancolie”, mi-am amintit că „privind în sine, în „firea” sa, omul vede uneori chipuri de zei, alteori lupte sângeroase şi cai răniţi (...), se poate întâmpla ca el să vadă, din când în când, un peisaj.” Şi „dacă după a patra zi a creaţiei Creatorul s-ar fi plictisit, lumea n-ar fi fost, în eternitate, decât un splendid peisaj: cer înstelat deasupra unui pământ încărcat de verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori”.