Interlocuţiuni

de Alexandru Paleologu

În ce mă priveşte, pe Alexandru Paleologu l-am mai întâlnit în „Bunul-simţ ca paradox” şi în „Alchimia existenţei”. Ba chiar şi unele texte din „Interlocuţiuni” ar trebui să-mi fie cunoscute de pe vremea în care devoram ziarele şi revistele din „presa liberă” de după Revoluţie. Pentru că această carte este, în principal, o reaşezare în pagină a unor interviuri şi texte din anii ’90.

Dar nu doar atât.

Cartea reprezintă confesiunea unei personalităţi dar şi o prezentare a problemelor sociale, politice şi mai ales culturale care preocupă societea românească şi, de ce nu, întreaga Europă.

Alexandru Paleologu urmăreşte aceste probleme din perpectiva artistului.

Referitor la dorinţa de putere care preocupă individul, el afirmă: „E o fantastică iluzie, cea a puterii. Un artist nu priveşte în această direcţie decât, în cel mai bun caz, ca la o sferă de competenţă cu totul străină de a sa, sferă la care nu are de ce să râvnească, a sa oferindu-i satisfacţii de cu totul altă esenţă şi calitate. Ce putere poate avea (şi dori) un artist în afară de arta lui?”

Sigur, autorul a gustat din această cupă a puterii fie ca ambasador al României postdecembriste, fie ca membru al unui Parlament pestriţ, unde i-a avut colegi şi pe cei pe care-i admira, precum şi pe cei pe care-i detesta, deopotrivă. Dar „o politică în care nu te amuzi este o politică infernală” spune Alexandru Paleologu (într-o convorbire consemnată de Bogdan Ghiu publicată în „Dilema” din 2-8 aprilie 1993 şi redată în „Interlocuţiuni”), făcând apel la umor şi la iertare.

Cu atât mai mult cu cât Alexandru Paleologu este unul din cei mulţi care au trăit experienţa închisorilor comuniste pentru vina de a fi fost un intelectual.

„Eu mă consider norocos pentru anii de puşcărie, pentru că mi s-a dat, astfel, ocazia unei totale revizuiri interioare şi a acceptării unor realităţi providenţiale. Providenţa e misterioasă: când te bate ea, de fapt, te mângâie.”

Această atitudine de supunere şi răbdare în faţa destinului (nedrept destin, nu-i aşa?) am întâlnit-o şi la alţi oameni de cultură. Mă gândesc, acum, la Nicu Steinhardt care afirma în „Jurnalul fericirii: „Am intrat în închisoare orb (...) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat , râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să guat felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba chiar cu mine însumi.”

De altfel, cei doi au fost colegi de şcoală şi au avut aceeaşi dragoste faţă de „fenomenul românesc”. Pentru Alexandru Paleologu poporul român are atribute în care, din păcate, puţini politicieni actuali mai cred: curaj, decenţă, perseverenţă, luciditate, onoare. Şi aminteşte, cu admiraţie, că „la noi s-a făcut închisoare pentru Platon, pentru Dante, pentru limba franceză”. Şi că suntem singurii din răsăritul Europei care am avut o rezistenţă armată anticomunistă, care a luptat mai bine de un deceniu în munţi, până la exterminare. Aşa că „aroganţa şi privirea suficientă, superioară, ale Occidentului noi ar trebui să le privim cu oarecare indulgenţă, cu politicos dispreţ şi cu o toleranţă de profesor care îi învaţă cu duhul blândeţii pe ignoranţii ce trebuie să afle."

Sigur, nu contestă că o democraţie imperfectă a făcut posibil ca cei aflaţi la conducerea structurilor societăţii să nu fie chiar cei mai îndreptăţiţi să reprezinte acest popor. Şi consideră votul universal ca fiind cel mai inechitabil sistem de vot pentru că face posibil ca „votul a o sută de oameni luminaţi şi oneşti să fie anulat de votul câtorva mii de oameni, cel puţin ignoranţi, dacă nu mai rău.”

O bună parte din paginile cărţii este dedicată culturii, subiect pe care Alexandru Paleologu îl vede ca factor de umanizare. Arătând că elitele sunt determinante în menţinerea civilizaţiei, Alexandru Paleologu consideră potenţialul intelectual ca fiind potenţialul funciar al unei naţiuni. Iar pe cel al României îl apreciază ca fiind remarcabil. Autorul subliniază faptul că se impune să inventariem cu atenţie cazurile de curaj şi de sacrificiu de care au dat dovată mulţi români, de-a lungul istoriei noastre.

O carte complextă, cu teme variate şi greu de rezumat în câteva rânduri. Totuşi, dacă ar trebui să-mi limitez prezentarea la doar câteva cuvinte, m-aş opri la cele ale autorului, pe care eu le consider reprezentative: „Din experienţa mea de viaţă, am înţeles că valoarea cea mai importantă şi inteligenţa adevărată sunt date de puterea de a iubi şi de ştiinţa de a pierde.”

Există cărţi care trebuie citite pentru a ne înţelege mai bine istoria. Iar „Interlocuţiuni” reprezintă o fărâmă din istoria acestui neam. Şi sunt români pe care trebuie să-i cunoaştem, pentru a şti mai multe despre noi. Alexandru Paleologu e unul dintre ei.

Cititul unei cărţi te ajută să înţelegi mai bine omul care te aşteaptă, răbdător, printre paginile ei. Aşa cum deschiderea unui evantai te ajută să înţelegi desenul aşternut pe el şi pe care, înainte, abia îl ghiceai.

*

Pentru că am fost, poate, prea rigidă în prezentarea cărţii şi pentru că Alexandru Paleologu considera umorul un „ceva” necesar care dă savoare acestei lumi pe care el chiar a iubit-o, am să prezint aici o relatare a autorului despre Al. O. Teodoreanu, care pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ceea ce vă doresc şi vouă. :)

„Cariera de magistrat a lui Al. O. Teodoreanu s-a curmat brusc, ca judecător la Turnu Severin, printr-un act de frondă în cel mai pur stil „Păstorel”. La o acţiune intentată de un cetăţean a cărui soţie părăsise domiciliul conjugal cu un alt bărbat, a dat o sentinţă astfel motivată: Având în vedere, pe de o parte, principiul de drept civil en fait de meubles possession vaut titre, iar pe de altă parte că, precum se ştie, la, donna e mobile, se respinge acţiunea.”

*

Aşa că, dacă v-aţi hotărât să citiţi cartea, vă doresc lectură plăcută!