Jurnal în piatră

de Carol Shields

Cartea a apărut la editura „Humanitas” colecţia „Raftul Denisei” iar în 1995 a fost recompensată cu premiul Pulitzer. Am luat-o din raft şi am examinat-o cu atenţie. Pe ultima copertă, New York Times Book Review ne somează: „Citiţi Jurnal în piatră. Vă veţi aduce aminte de ce iubiţi literatura.”

Aşa că nu am mai lăsat-o din mână.

Cartea e, de fapt, o poveste.

Pătrunzi în podul unde bunica îşi păstrează amintirile, desprinzi pânzele de păianjeni şi sufli pulberea care străluceşte în lumina ce intră prin crăpătura din acoperiş... Apoi deschizi cufărul şi tot trecutul te năpădeşte. Rezonezi cu un personaj care se naşte, trăieşte şi moare sub ochii tăi. Cu tot ce presupune viaţa: dragoste şi ură, bucurie şi tristeţe, împliniri şi dezamăgiri...

Povestea lui Daisy Goodwill nu diferă prea mult de povestea oricăruia dintre noi.

Dar trăirile sale interioare sunt marcate de situaţia ei de orfană (mama îi moare la naştere) care îşi pune amprenta pe felul său de a relaţiona cu lumea. Astfel că trece extrem de uşor peste unele greutăţi (de exemplu, rămâne văduvă în călătoria de nuntă), însă nimic nu o face să sufere cu adevărat ca atunci când se simte abandonată (de exemplu renunţarea de către Jay Dudley la serviciile sale de „Doamnă Degete Verzi”, ba chiar la relaţia ce se născuse între ei).

Deşi înconjurată de oameni din momentul naşterii şi până în momentul morţii (peste nouăzeci de ani), Daisy a resimţit singurătatea ca pe o cruce pe care îi era dat să o poarte.

Scriitoarea ne face părtaşi la povestea unei vieţi, pentru că Daisy are nevoie de cineva – oricine – care s-o asculte. Şi târziu, în timpul somnului acela liniştitor care precede sfârşitul, ea se poate da un pas înapoi să cuprindă cu privirea evenimentele care s-au petrecut şi să le înţeleagă mai bine. Şi, cu toate că ştie că a fost iubită în viaţă, realizează că nu a auzit niciodată cuvintele „te iubesc, Daisy” rostite cu voce tare.

Ca şi cum, pentru Daisy-cea-părăsită-din-momentul-naşterii acele cuvinte ar fi putut cicatriza rana pe care a purtat-o întreaga sa existenţă: abandonul.

Dacă ar fi să reproşez ceva acestei scrieri, ar fi structura puţin prea sâcâitoare (plictisitoare, chiar) a prezentării evenimentelor din perspectiva fiecărui personaj în parte. Prefer cărţile în care am posibilitatea să-mi formez propriul punct de vedere cu privire la un personaj, analizând felul acestuia de a reacţiona în împrejurările în care autorul îl aşază.

Or, Carol Shields vrea să se asigure că cititorul înţelege fiecare personaj exact aşa cum a fost el conceput, ceea ce mie îmi pare o încorsetare a imaginaţiei cititorului. E motivul pentru care, în vreo două rânduri, am avut tendinţa de a abandona cartea.

Nu regret că nu am făcut-o, pentru că majoritatea paginilor sunt atât de bine scrise încât merită întregul efort.

În plus, cred că „Jurnal în piatră” e una din cărţile care, odată citite, te fac mai bun.

Dacă aş fi folosit „tag”-uri la prezentarea de cărţi, această carte aş aşeza-o la „cartea de vacanţă”. Aşa că, dacă aveţi posibilitatea, puneţi-o în rucsac, printre tricourile colorate.

Daisy va fi fericită să vă însoţească în concediu şi să vă spună povestea ei.