Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
- vol. I –

„Şi, dacă tancurile patriei sale au scăldat în sânge asfalturile unei capitale străine, atunci petele brune au rămas pentru totdeauna pe chipul scriitorului (...) Oare vom avea impertinenţa să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulceraţiile lumii de azi?”
Aceste cuvinte ale lui Alexandr Soljeniţîn, parte a discursului său la decernarea Premiului Nobel, le-am întâlnit în „Interlocuţiuni”-le lui Alexandru Paleologu. Ele s-au constituit în impulsul de care am avut nevoie pentru a lua „Arhipelagul Gulag” de pe colţul biroului unde îl exilasem datorită dimensiunilor sale deloc reduse. Şi m-am aşternut la lectură.
O carte despre cnutul care nu poate să biciuiască decât trupul, în timp ce spiritul rămâne neatins. O carte despre suflete şi despre gratii.
„Închin această carte celor care nu au avut destulă viaţă ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul.” Sunt primele cuvinte adresate de autor cititorului. De altfel, pe tot parcursul cărţii, Alexandr Soljeniţîn se va referi la dificultatea alegerii celor mai elocvente exemple din multitudinea de materiale de care a dispus pentru unele capitole ori, dimpotrivă, la lipsa de astfel de documente pentru prezentarea altor capitole care formează cartea. Astfel că deşi mi-am propus ca în acest articol să mă refer doar la primul volum al „Arhipelagului...” (volumele II şi III urmând să le prezint ulterior) voi menţiona, totuşi, rugămintea autorului din finalul cărţii, în forma în care ea a apărut în 1967: „Aşadar, rog s-o primiţi cu îngăduinţă şi totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul şi veţi avea posibilitatea, adunaţi-vă, prieteni, care aţi scăpat teferi şi cunoaşteţi bine viaţa de lagăr, adunaţi-vă, şi scrieţi lângă această carte un comentariu: corectaţi ce trebuie şi adăugaţi unde trebuie. Doar atunci cartea va avea o formă desăvârşită.”
GULAG este termenul consacrat deja pentru a denumi lagărul de concentrare. El provine din „Glavnoe upravlenie lagherei” care se traduce prin „Administraţia generală a lagărelor”. Cartea descrie viaţa din aceste lagăre, experienţă de care însuşi autorul a avut parte.
Alexandr Soljeniţîn şi prietenul său Nikolai Vitkevici, tineri ofiţeri de front au ajuns în închisoare pentru că, în pofida cenzurii militare, în scrisorile ce şi le trimiteau în timpul războiului (se aflau la distanţă de două sectoare ale frontului) îşi exprimau indignarea şi nemulţumirea faţă de politica promovată de Stalin pe care, în loc de Părinte, îl numeau Vătaful. Au fost arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi în baza faimosului articol 58 din legea penală, articol formulat de însuşi Stalin în aşa fel încât să poată „înghiţi” în formularea sa orice persoană care „incomoda” noua orânduire: „...propagandă ori agitaţie, ori participarea la o organizaţie, ori sprijinirea (sprijinire reală sau doar posibilă) a unor organizaţii sau persoane...” Soljeniţîn va declara: „Păi, aduceţi-l aici pe Fericitul Augustin şi o să-l încadrez numaidecât în acest articol!”. Această lege penală a fost adoptată în 1 iunie 1922 şi a reintrodus pedeapsa cu moartea. În baza ei au început arestările şi condamnările.
Aşa că, Arhipelagul Gulag este o carte despre istorie, scrisă de unul din cei mulţi care au trăit această istorie: „Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu. (...) De astăzi, corpul meu îmi este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.”
Autorul prezintă traseul pe care fiecare zek (deţinut) îl parcurge începând cu arestarea şi inumana anchetă care îi urmează, la sfârşitul căreia cei anchetaţi sunt obligaţi să semneze un angajament conform căruia, sub sancţiune penală, se obligă să nu divulge nimic despre felul în care a decurs această anchetă. De altfel, la fel se proceda şi la sfârşitul executării pedepsei, obligându-i pe cei eliberaţi să nu vorbească despre felul cum aceasta a fost executată: „Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde se sfârşeşte. (...) Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi...”
Având în vedere că anchetele de care aveau parte erau extrem de epuizante, deseori desfăşurându-se noaptea, în celulă cel mai important era somnul de care zekii erau frecvent privaţi: „o noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.”
După ce prezintă desfăşurarea anchetei, Soljeniţîn vorbeşte despre procesele care încercau să dea o aparenţă de legalitate pedepselor ce se aplicau fără excepţie, în cuantum dinainte stabilit. La aceste procese erau aduşi doar arestaţii care consimţeau să se calomnieze pe ei sau să-i denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante. Cei care aveau curajul să respingă inepţiile anchetatorilor erau judecaţi „fără zgomot”: „Încercând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţe ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ.”
Aşa că locurile din celule s-au dovedit total insuficiente. Cei care supravieţuiau anchetelor, torturilor, foametei, bolilor, frigului, ajungeau în faţa completelor de judecată unde aveau parte de simulacre de procese.
După pronunţarea sentinţei de condamnare, deţinuţii sunt transportaţi către lagăre cu şlepuri, trenuri roşii ori vagon-zak, toate aceste mijloace de transport fiind adevărate „morţi în rate”: „Miile de insule ale Arhipelagului sunt risipite de la strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, şi de pe o insulă pe alta, tot aşa de invizibil, însă permanent, trebuie transportaţi captivii invizibili, care au însă trup, volum şi greutate.”
„Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înţelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strâmtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit şi amăgit, se află întins lângă noi sub paturi şi în culoarul dintre ele?”
Din păcate, puţini erau cei ce aveau curajul să se împotrivească. Pentru că „omul care nu este pregătit lăuntric pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul”. Întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă poporul s-ar fi opus (de pildă în anii 1934-1935, după asasinarea lui Kirov, când un sfert din Leningrad a fost întemniţat), autorul îşi răspunde: „Dacă... dacă... Pur şi simplu am meritat tot ceea ce a urmat.”
Iar ceea ce a urmat e greu de povestit. Închisorile s-au umplut de oameni care deseori aveau doar „vina” de a-şi iubi ţara.
Soljeniţîn acuză Occidentul că în cel de-al doilea război mondial şi-a apărat doar propria libertate iar Rusia şi toată Europa de Răsărit au ieşit din calculele acestuia, fiind băgate în robie şi mai adânc: „Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la Ialta.” Astfel, oamenii din ROA (armata rusă de eliberare de sub comunism condusă de Andrei Andreevici Vlasov) au devenit prizonieri în mâna americanilor, dar aceştia „au refuzat să-i ia prizonieri”. Americanii nu puteau înţelege că există „nişte ruşi, dar nu sovietici”, astfel că lor li s-a părut normal să-i predea sovieticilor. La Ialta, Churchill şi Roosvelt au semnat documentul privind repatrierea lor. Toţi aceşti vlasovişti au umplut lagărele iar mulţi şi-au găsit sfârşitul în ele.
O experienţă asemănătoare au trăit şi cei ce se constituiseră în „Tabăra cazacilor”. Convoiul sosise din Italia şi s-a oprit pe Valea Lienz dar englezii au vrut să-i încarce în camioane pentru a-i preda sovieticilor. Pentru a împiedica această predare, ei s-au aruncat în râul Drava.
Alexandr Soljeniţîn: „Este adevărat, aceşti oameni erau tineri între douăzeci şi treizeci de ani care ridicaseră arma împotriva propriei patrii în alianţă cu cel mai înverşunat duşman al ei. Dar „cine este mai vinovat? Acest tineret sau patria căruntă?”
În acest prim volum facem aşadar cunoştinţă cu „Industria Penitenciară” şi asistăm încrâncenaţi la „Corăbiile Arhipelagului” care transportă „Caravanele robilor” „Din insulă în insulă” prin „Porturile Arhipelagului”, ca un „Perpetuum mobile”.
Dar încă două volume aşteaptă să-şi prezinte înspăimântătoarele poveşti adevărate.
Aşadar, va urma...