marți, 11 august 2009

Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn

- vol. II -

„Nu mă mai căutaţi: am căzut,

Speranţa s-a făcut niciodată.

Ce sunt eu astăzi? Nu sunt

Decât o fiară damnată.”

Aceste versuri aparţin omului de litere Davidenkov Nikolai. Înainte de a fi împuşcat în lagăr, le trimisese „afară” cu poşta clandestină. Mi-am permis să le folosesc la începutul prezentării celui de-al doilea volum al Arhipelagului pentru că reuşesc să surprindă esenţa a ceea ce s-a petrecut în Arhipelag, „acest Auschwitz polar care îşi aprinsese focul la cuptoarele deschise pentru cei ce erau debarcaţi aici.”

„Ceea ce ar trebui cuprins în această parte este de necuprins” afirmă Alexandr Soljeniţîn considerând că este mult peste puterile unui condei solitar să prezinte întreaga istorie şi întregul adevăr al Arhipelagului: „În ceea ce mă priveşte, m-am învrednicit doar de o fantă prin care se poate întrezări Arhipelagul, nicidecum de o vedere din turn. Dar pentru a afla gustul mării e de ajuns şi o singură înghiţitură.”

După victoria bolşevicilor din octombrie 1917 dar mai ales după lovitura de stat din iunie 1918, personalul penitenciar anterevoluţionar a fost reciclat. Acest personal ajută la naşterea Arhipelagului pe insulele din Marea Albă care sunt curând populate cu lagăre. E vorba, în special, de Insula Mare Solovki ale cărei clădiri de piatră se aflau la 24 km de uscat şi, datorită iernilor lungi şi extrem de aspre, fără legătură cu continentul cam jumătate de an.

Pe criteriul ostilităţii faţă de regim iar nu pe cel al condamnării, existau două categorii de lagăre: lagărele de muncă forţată şi lagărele de concentrare. Ultimele erau destinate elementelor deosebit de ostile şi ostaticilor. Acestea au fost desfiinţate după 1922 şi „prizonierii” au fost expediaţi în lagărele cu destinaţie specială din nord. Începând cu 1927, în pragul perioadei de reconstrucţie, creşte rolul lagărelor, ele devenind mijloace de luptă împotriva celor mai periculoase şi ostile elemente, împotriva sabotorilor şi a chiaburimii, împotriva propagandei contrarevoluţionare. „Aşadar, Arhipelagul nu va fi absorbit de abisurile mării. Arhipelagul va trăi!”

În pofida măsurilor aspre de siguranţă, unii zeki reuşeau să evadeze. Aşa s-a întâmplat cu cinci persoane (grupul lui Bessonov) care, odată ajunse în libertate, au relatat despre experienţa avută în lagăr. I. D. Bessonov a scris „Cele 26 de închisori ale mele şi cum am evadat de pe Solovki”, carte care a stupefiat Europa. Pentru a contrabalansa articolele despre atrocităţile din lagărele sovietice, este trimis pe Solovki celebrul scriitor Maxim Gorki. Scopul acestei „vizite” era de a prezenta, ulterior, situaţia de aici. Ca atare, lagărul a fost curăţat, mulţi au fost îndepărtaţi în alte tabere de muncă, a fost „amenajat” un „bulevard” de brazi fără rădăcini până la colonia de copii, toţi au primit haine corespunzătoare. La întrebările puse de Gorki în prezenţa autorităţilor lagărului, adulţii tac, de teama repercusiunilor. Singurul care vorbeşte este un copil de 14 ani: „Ascultă, Gorki, tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul?” „Da, încuviinţează scriitorul din cap. Vrea să afle adevărul. Şi îl află. În „Cartea de impresii” special broşată pentru această vizită, scriitorul lasă următoarele rânduri: „Nu sunt în stare să exprim în câteva cuvinte ceea ce simt. Nu vreau – şi ar fi chiar ruşinos(!) – să emit elogii stereotipe la adresa uimitoarei energii a unor oameni care, rămânând vigilenţi şi neobosiţi străjeri ai revoluţiei, ştiu, totodată, să fie extraordinar de curajoşi făuritori de civilizaţie.” Apoi pleacă. În momentul în care Gorki pune piciorul pe vapor, puştiul e împuşcat. „Astfel i se induce tinerei generaţii credinţa în libertate.”

De altfel, marele scriitor mai este implicat într-un episod trist. După ce deţinuţii au construit „Canalul Stalin” (numit şi Belomorkanal) care leagă Marea Albă de Marea Baltică, un grup de 120 de scriitori, între care Gorki şi Tolstoi, au făcut excursia de inaugurare a canalului. 36 dintre ei, coordonaţi de acelaşi Maxim Gorki, vor scrie o carte în care nu se vor mulţumi să treacă sub tăcere decesele de la Belomorkanal aplicând, astfel, reţeta laşă a jumătăţilor de adevăr. Autorii colectivi vor scrie că nimeni nu moare pe şantier. În realitate, în timpul lucrărilor la „această uriaşă cameră de gazare” au murit 300.000 de oameni. Ei şi-au folosit braţele (fără utilaje!) pentru a disloca pământul, lăsându-i lui Stalin „un grandios monument al domniei lui, ceva de genul piramidelor.”

Cei care au rămas în viaţă au fost duşi spre exterminare către un alt canal: Moscova – Volga. Sau în nord-estul îndepărtat al Siberiei, în minele de la Kolîma unde au pierit trei milioane de deţinuţi (mortalitate de 1/3).

Bolşevicii, în propaganda lor, condamnau atât disciplina bâtei pe care se baza iobăgia, cât şi disciplina foamei, pe care se sprijină capitalismul. „Ei bine, Arhipelagul a izbutit să le îngemăneze de minune.”

Câteva exemple de elemente deosebit de periculoase care ajunseseră în lagăre:

Oracevski, fost profesor la o şcoală militară de geniu, încasase cinci ani pentru o „crimă facială”. Adică, pentru un zâmbet. Arătându-i unui coleg de cancelarie un articol din Pravda, zâmbise. Zâmbetul acela fusese văzut, şi simplul fapt de a zâmbi cu organul central al partidului în mână reprezenta o crimă.

Un croitor, înfige acul cu care lucra, pentru a nu-l rătăci, într-un ziar de pe perete. Nimereşte ochiul lui Kaganovici. Un client îl vede şi îl denunţă. Primeşte 10 ani pentru terorism.

O vânzătoare, neavând altă hârtie la îndemână în momentul când primeşte marfa, o înregistrează pe un ziar. O cifră ajunge pe fruntea pozei lui Stalin. Tot zece ani.

Un văcar e condamnat pentru că îşi blestemă vaca făcând-o „curvă de vită colhoznică”.

Într-un sovhoz, la contabilitate, pe citatul „Viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă. (Stalin)”, care atârna pe perete, cineva adăugase „pentru”. Adică pentru Stalin. Nu s-a căutat vinovatul. Toată contabilitatea a fost condamnată.

„Absurditate? Tembelism? Nonsens? Niciun fel de nonsens: asta şi înseamnă teroarea ca mijloc de convingere.”

„Europa sigur nu va crede. Până nu va fi zekuit ea însâşi, nu va crede. A crezut în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă.” (Alexandru Soljeniţîn)

Alexandr Soljeniţîn vorbeşte în carte despre lagărele ce au fost concepute pentru depravare şi orientate în această direcţie, despre vânzări de suflete pentru salvarea trupurilor, despre promovarea minciunii şi despre moartea adusă de rostirea adevărului.

Dar nu s-a reuşit degradarea morală a oricui.

Alexandr Soljeniţîn: „Toţi scriitorii care au vorbit despre puşcărie fără a o fi trăit pe pielea lor s-au simţit datori să-şi exprime compasiunea pentru deţinuţi şi să blesteme închisorile. Eu am petrecut destui ani acolo, înălţându-mă sufleteşte, şi spun fără urmă de tremur în glas:

- Binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)”

*

Urmează volumul III.

Un comentariu:

Anonim spunea...

http://www.trilulilu.ro/tanya/71dbee63b76a52

:)