Autor de cărți de istorie dar și de romane de ficțiune pe
teme istorice, Adrian Goldsworthy prezintă în această carte biografia
marelui om de stat, Caius Iulius Caesar și totodată ne oferă o imagine de
ansamblu a societății Republicii Romane din secolul I î.Hr. Societate despre
care, autori ai vremii se exprimă în termini critici:
”De cum averile
au început să fie ținute la mare preț și să cumpere glorie, imperium și putere,
virtutea s-a transformat în ceva mărginit; sărăcia era văzută ca fiind ceva
rușinos, nevinovăția, ca ticăloșie. Iată de ce, din cauza bogăției, tinerii
noștri au fost cuprinși de patima luxului, de lăcomie și de orgoliu; s-au pus pe
furat și risipit; socotind că propriile averi nu valorau nimic, au început să
râvnească la alte popoare; disprețuind modestia și castitatea, toate cele
divine și omenești, au devenit lipsiți de gândire sau reținere.” (Salustiu,
istoric și senator, sfârșitul anilor 40 î.Hr.)
Caesar s-a
născut într-o republică rămasă unica mare putere a lumii mediteraneene, după ce
legiunile romane răseseră de pe suprafața pământului Cartagina, iar Macedonia
devenise provincie romană. În jurul Mediteranei, multe teritorii erau sub
stăpânire romană, Roma bucurându-se de o putere imensă și o bogăție pe măsură
și avea să-și continue ascensiunea, o vreme.
Născut la 13
iulie 100 î.Hr., ”din cea mai nobilă dintre toate familiile, Iulia, și
trăgâdu-se tocmai din Anchise și Venus” (Velleius Paterculus, începutul
secolului I d.Hr.), Caesar a beneficiat de educația vremii. Vreme în care
copiii aristocraților erau crescuți bilingv, cunoscând latina și greaca,
făcându-li-se o bună educație și în privința tradițiilor familiei și a istoriei
romane, cu accent pe rolul jucat în istorie de strămoșii copilului. Demnitatea,
evlavia și virtutea erau cele trei calități pe care copiii romani erau educați
să le admire și să le urmeze. Acestea presupuneau un comportament sobru și
responsabil, respect față de divinități dar și față de propria familie, și, nu
în ultimul rând, încredere, curaj moral și abilități necesare unui soldat sau
unui commandant de oști. ”Ce înseamnă viața unui om, dacă nu se întrețese cu
viața generațiilor trecute, prin intermediul unui simț anume al istoriei?” se
întreba Cicero în contextul unei societăți care își educa generațiile conectate
la trecutul propriei familii și la cel al Romei.
Crescut cu
conștiința faptului că era special, Caesar a dezvoltat sentimentul propriei valori,
perseverând în a-și dezvolta atât abilitățile psihice, cât și pe cele fizice pe
care, - având o constituție firavă, - le compensa cu o tenacitate remarcabilă.
Plutarh afirma despre acesta că putea călări ținându-și brațele încrucițate la
spate și mânându-și calul la trap doar din genunchi, fiindu-i pe măsură lăudată
și priceperea în mânuitul sabiei, scutului și suliței, ca și cea cu care
comanda legiuni întregi.
Cartea prezintă
copilăria și tinerețea lui Caesar, consulatul acestuia și campaniile de cucerire
cu expedițiile din Britania și Germania și cucerirea Galiei. Continuă, apoi, cu
trecerea Rubiconului și războiul din Peninsula Italică și cea Iberică, unde a
luptat cu ”o armată fără general”, (întrucât Pompei fugise în Grecia), urmând
ca abia apoi să se confrunte cu ”generalul fără armată”, așa cum singur glumea.
Urmează confruntarea din Macedonia, fuga lui Pompei și sfârșitul acestuia.
Apoi, Cleopatra, Egiptul, Orientul și Africa. Și nenumăratele celebrări ale
victoriilor sale, urcarea lui Caesar la rangul de aproape zeu. Lumea se temea
de el, iar acesta și-a luat tot mai în serios rolul de dictator, rol care îi
fusese deseori îngăduit, pe perioade limitate și în conformitate cu legislația
romană a vremii. Doar că ”cel de care mulți se tem trebuie să se teamă de
mulți”, așa cum a declamat Decimus Laberius, în timpul unei serbări dedicate
dictatorului. Și avea să-și găsească sfârșitul la Idele lui Marte, în anul 44
î.Hr., într-un complot pus la cale de adversarii săi politici, scandalizați de
faptul că instituțiile Republicii erau tot mai palide și în locul lor puterea
dictatorului creștea tot mai viguroasă și tot mai greu de limitat.
Deși extrem de
civilizată, epoca în care a trăit Caesar a fost una brutală și primejdioasă.
Istoriile lui Salustiu, împreună cu poezia lăsată de Catul, dar și vasta corespondență,
discursurile și tratatele lui Cicero, alături de chiar Comentariile lui Caesar
fac cunoscută această perioadă din istoria Republicii Romane, mai mult decât
orice altă perioadă a Republicii. Rezultă din aceste scrieri că Caesar nu era
foarte diferit de adversarii lui sau de cei mai mulți dintre romanii importanți
din secolul I î.Hr., dar a fost cel care a ales să treacă Rubiconul, împingând
societatea într-un război civil care era deschis oricărei posibilități. În
societatea romană de atunci se juca la risc, mereu sub spectrul unei dictaturi
militare sau al unui lung șir de exiluri. Aristocrații tineri erau educați în
spiritul hotărârii de a nu ceda niciodată, ”nici chiar în fața unei înfrângeri
sigure”. Dar nu doar în războaiele cu străinii, dar și în războaiele civile romanii
refuzau să cedeze, - chiar și atunci când era clar că fuseseră învinși -
conflictele interne desfășurându-se cu o totală lipsă de scupule. Se făceau
alianțe, dar invidia și suspiciunea dintre aliați reprezentau o piedică în
calea încheierii unor înțelegeri de durată, existând, la nivelul elitelor
societății, o mare doză de neîncredere.
Totuși, Caesar a
încercat să schimbe această realitate, cruțându-și deseori inamicii învinși. A
dus o politică menită să-i câștige de partea lui pe cei nehotărâți și
permițându-le celor învinși să revină în viața publică. Hotărât să urce până în
vârful societății romane, Caesar considera că dictatura i-ar fi mai ușor
acceptată dacă dădea dovadă de generozitate în felul în care își trata inamicii
învinși.
Evitând să îl
prezinte pe Caesar fie ca politician, fie ca general, autorul consideră că
asemenea distincții nu aveau semnificații reale în societatea romană a vremii,
și prezintă îndatoririle militare și carierele politice ca fiind părți normale
din viața publică, unele neputând fi înțelese pe de-a întregul, fără celelalte.
Dar în
societatea romană de atunci, ”calea virtuții a fost abandonată în favoarea căii
corupției, și nu treptat, ci printr-un salt cu capul înainte. Vechea disciplină
a fost dată la o parte, pentru a-i face loc celei noi. Statul a trecut în
adormire, de unde era vigilent; de la interesul pentru faptele de arme la
interesul pentru plăceri; de la activism la inactivitate.” (Velleius
Paterculus, începutul secolului I d.Hr.). Pentru a avea succes în viața
politică, trebuia, mai întâi, să te împaci cu ipocrizia necesară acestei activități.
Produs al epocii
sale, admirat și repudiat deopotrivă, reputația lui Caesar este destul de
controversată. A declanșat și a câștigat Războiul Civil, a devenit dictator și
a fost ucis în urma unui complot. O viață plină de dramatism, care nu are cum
să nu impresioneze. Care poate stârni tot felul de sentimente, dar nu și
indiferență. Istoricii l-au descris prezentând, fiecare, propria versiune
despre acesta. Autorul acestei biografii consideră că ”anumite aspecte ale
caracterului său, de pildă emoțiile pe care le avea în viața publică și în cea
privată, lucrurile în care credea și, mai ales, ambițiile pe care le nutrea în
ultimii ani ai vieții - toate rămân învăluite în mister. Putem încerca să le
bănuim, dar nu avem cum să le știm, așa încât fiecare își va imagina propriul
Caesar, admirându-l sau condamnându-l, - de cele mai multe ori și una și alta.
După 2000 de ani, povestea lui încă mai fascinează.”
Mi-a plăcut cartea și, deși de dimensiuni impresionante, consider că a meritat fiecare clipă petrecută în această călătorie a ei. Alături de ”Pompei” și ”Imperium” ale lui Robert Harris (ultima prezentând viața lui Cicero), ”Caesar - viața unui titan” mi-a permis să cunosc lumea Romei antice, cu ambițiile, cuceririle, înșelăciunile și trădările ei, cu alianțe nefirești și jocuri de culise. Dar m-a făcut, o dată în plus, să înțeleg și să respect gradul de civilizație și de organizare a societății romane în secul I î.Hr., și să fiu de acord cu Cicero care, în 26 iunie 50 î.Hr., în scrisoarea către Caelius, îi scrie acestuia: ”Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, și trăiește în lumină!”
