Filozof britanic din secolul XX, cu importante
contribuții în domeniul matematicii și logicii, Bertrand Russell este un
cunoscut eseist căruia, în 1950, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru
literatură, „drept recunoaștere a activității sale scriitoricești variate și de
mare importanță, prin care apără idealurile umanitare și libertatea de
gândire”.
”Scopul meu este să ofer un leac nefericirii de care
suferă zi de zi majoritatea oamenilor din țările civilizate” afirmă autorul,
arătând în paginile acestei cărți, că viața nu trebuie concepută după tiparul
unei melodrame în care, - după ce trec prin felurite încercări – eroii sunt
răsplătiți cu un final fericit. Dimpotrivă, spune Bertrand Russell, succesul este
doar un ingredient al fericirii; și dacă pentru a-l obține se sacrifică
celelalte ingrediente, este prea scump plătit.
Înlocuirea invidiei cu admirația, disciplina mentală,
acceptarea faptului că nu suntem perfecți și, ca atare, încercarea de a nu ne
simți foarte vinovați când recunoaștem că avem, fiecare, defectele noastre.
Iată câteva acceptări care pot duce, în final, la diminuarea cauzelor
nefericirii. Iar sporirea numărului de indivizi fericiți este cel mai bun
mijloc de creștere a toleranței, întrucât o persoană fericită nu-și va afla
plăcerea în a pricinui suferințe semenilor.
”Viața fericită se suprapune în foarte mare măsură cu
viața întru bine.” Russell consideră că moraliștii au pus accent într-un loc
nepotrivit, făcând prea mare caz de abnegație. Consideră că abnegația
premeditată îl face pe individ conștient de ceea ce a sacrificat, ratându-și,
astfel, scopul final.
Și autorul le mai reproșează ceva, moraliștilor
tradiționali: atitudinea față de viață. În timp ce aceștia din urmă consideră
că iubirea trebuie să fie altruistă, Bertrand Russell este de acord cu această
afirmație doar în sensul că iubirea nu trebuie să fie egoistă. Dar consideră că
aceasta trebuie să fie de o asemenea natură încât în ea să fie cuprinsă și
propria fericire.
Omul fericit este acela care nu suferă de nicio dezbinare, a cărui personalitate nu este divizată lăuntric, nici pornită împotriva lumii. ”Un astfel de om se simte cetățean al univesului, se delectează cu spectacolul oferit de acesta și cu bucuriile pe care i le pune la îndemână. Nu este frământat de gândul la moarte, pentru că nu se simte cu adevărat rupt de cei ce vor veni după el. Într-o asemenea profundă unire instinctivă cu fluxul vieții rezidă pentru om maxima fericire.” Este concluzia unei cărți scrisă cu eleganță și profunzime, de o persoană altruistă și pacifistă care, fără îndoială – a găsit ceea ce căutăm cu toții: fericirea.
