Regele se-nclină şi ucide

“Încă de când eram copil, regele îmi umbla prin cap. Se afla în obiecte. Chiar de n-aş fi scris în viaţa mea un singur cuvânt, el tot s-ar fi găsit acolo, de vreme ce încercam să strunesc complicaţiile cotidiene nou ivite cu ajutorul acestei figuri-laitmotiv bine cunoscute, chiar dacă malign-recurente. Unde se arăta regele, nu te aşteptai la cruţare. (…) Am petrecut mult timp împreună cu regele, iar acel timp, pe lângă altele sau mai înainte de toate, înmagazinase spaimă.” Această afirmaţie a Hertei Muller explică obsesiva revenire la cuvântul care ascunde în el “pofta de viaţă din spaima de moarte”.
Regele Hertei Muller e tot un animal al inimii doar că spre deosebire de acesta din urmă, regele este un “cuvânt trăit” şi se referă la neprevăzutul care există în fiecare. Temător şi samavolnic deopotrivă, regele se îmblânzeşte sau se sălbăticeşte în raport cu neprevăzutul.
Ai crede că sunt mai mulţi regi întrucât fiecare material din care sunt făcute obiectele îşi are regele său: lemnul îşi are regele din jocul de şah, tabla îşi are regele de tablă în cocoşul-giruetă de pe acoperiş, iar carnea îşi are şi ea regele său plămădit din carne. Dar Herta Muller ne descoperă complicitatea acestora: există un singur rege. E un rege divizat care îşi alege de fiecare dată alt chip şi alt material în care să hălăduiască. El nu te lasă să-i cunoşti slăbiciunile. Când se-mpleticeşte, îţi dă senzaţia că se-nclină. Dar el se-nclină şi ucide. Iar unealta folosită e frica. O frică “ticluită, planificată, administrată la rece, care-ţi sfârtecă nervii”.
Citind cartea, am avut împresia că Herta Muller îşi scormoneşte adânc în suflet ca şi cum s-ar privi în oglindă. O rememorare a întâmplărilor pentru a-şi explica nu atât ceea ce a fost cât ceea ce a simţit şi continuă să simtă.
Am găsit aceeaşi obsesie pentru “cine iubeşte şi lasă” ca şi în Animalul inimii. Doar că aici, în “Regele se-nclină şi ucide”, metaforele sunt mai puţine, lăsând loc explicaţiilor: “Pierderea acestei prietenii a rămas până azi ca o falie în viaţa mea. A trebuit să găsesc un animal al inimii şi un rege şi din cauza acestei femei. Pentru că ambele noţiuni sunt cu două tăişuri, bântuind prin mărăcinişul iubirii şi trădării.”
O prietenie între două femei care sfârşeşte în trădare şi lasă în urmă îndoieli şi semne de întrebare care nu-şi vor găsi niciodată răspuns. Pentru că una din prietene a plecat dincolo de cuvinte şi nu mai poate vorbi despre animalul din inima sa. Celeilalte îi rămâne scrisul: “scriu totdeauna cu gândul ascuns că acei oameni care înseamnă mult în viaţa mea citesc şi ei ceea ce scriu, chiar dacă au murit – ba mai ales dacă au murit.”

Cele nouă capitole ale cărţii se înscriu pe aceeaşi linie a confesiunii.
*
“în casa de fulgi locuieşte-un cocoş
în casa de frunze aleea
în casa de-aluat un cozonac
şi-n casa de apă un lac
în casa din colţ stă patrula
şi dacă zboară unu-n abis
fireşte e iarăşi un sinucis
în casa de hârtie stă opinia-n ramă
şi-n coc locuieşte o damă
(Herta Muller – “În coc locuieşte o damă”)
*
regele spune nu fără motiv
pre toţi vă iubesc zău aşa
câinele lui are botul parşiv
şi vestonul croit din iarbă rea
şi-o cataramă de tinichea
noaptea când felinarul ninge blând
salt şi suflare una sunt
de-atâta iubire zăcea-vei mâine
mătrăşit în burtă de câine”
(Herta Muller – “Regele se-nclină şi ucide”)