Dintre cele trei cărţi ale Hertei Muller citite de mine până acum, aceasta mi-a solicitat atenţia cel mai mult. Abundenţa de metafore nu mi-a lăsat timp să mă pierd în vreuna dintre ele, pentru că următoarele cuvinte pregăteau o nouă metaforă care se cerea desluşită.
Lirismul este prezent într-un mod atât de plăcut-apăsător în fiecare propoziţie, încât cartea mi-a sugerat imaginea unui cireş încărcat de poame pârguite: cireşele, o dulce povară pe ramurile aplecate sub greutatea lor. O scriere sacadată, cu propoziţii scurte şi aparent clare dar încărcate de semnificaţii ascunse.
O carte despre aceleaşi spaime din lumea în care, când se întâlnesc, oamenii nu întreabă “ce mai faci?”, ci “cum stai cu viaţa?”. Dar şi despre suspiciunea apăsătoare care înlocuieşte strângerea de mână cu strângerea de inimă ori firescul unei relaţii cu teama că cel de lângă tine ar putea fi vânătorul. Chiar dacă, la rândul său, este şi el vânat. Sau poate tocmai de aceea.
De asemenea, despre tăcerea ce-i cuprinsese pe toţi. Tot de teamă. Pentru că “bărbaţii aveau femei, femeile aveau copii, copiii aveau foamea”. Nimeni nu-şi permitea riscul.
Şi totuşi, s-a întâmplat. De data aceasta, povestea merge până dincolo de frică, ajungând la capăt: “deşteaptă-te, române, din somul cel de moarte!”
Cartea e scrisă în 1992, la scurt timp după Revoluţia din 1989 şi se încheie cu acest eveniment.
Prefer “Animalul inimii”. E cartea care m-a convins în ceea ce o priveşte pe Herta Muller.
*
În 2009, Herta Muller este desemnată câştigătoarea Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului: “Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Muller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi”.
“Încă de când eram copil, regele îmi umbla prin cap. Se afla în obiecte. Chiar de n-aş fi scris în viaţa mea un singur cuvânt, el tot s-ar fi găsit acolo, de vreme ce încercam să strunesc complicaţiile cotidiene nou ivite cu ajutorul acestei figuri-laitmotiv bine cunoscute, chiar dacă malign-recurente. Unde se arăta regele, nu te aşteptai la cruţare. (…) Am petrecut mult timp împreună cu regele, iar acel timp, pe lângă altele sau mai înainte de toate, înmagazinase spaimă.” Această afirmaţie a Hertei Muller explică obsesiva revenire la cuvântul care ascunde în el “pofta de viaţă din spaima de moarte”. Regele Hertei Muller e tot un animal al inimii doar că spre deosebire de acesta din urmă, regele este un “cuvânt trăit” şi se referă la neprevăzutul care există în fiecare. Temător şi samavolnic deopotrivă, regele se îmblânzeşte sau se sălbăticeşte în raport cu neprevăzutul. Ai crede că sunt mai mulţi regi întrucât fiecare material din care sunt făcute obiectele îşi are regele său: lemnul îşi are regele din jocul de şah, tabla îşi are regele de tablă în cocoşul-giruetă de pe acoperiş, iar carnea îşi are şi ea regele său plămădit din carne. Dar Herta Muller ne descoperă complicitatea acestora: există un singur rege. E un rege divizat care îşi alege de fiecare dată alt chip şi alt material în care să hălăduiască. El nu te lasă să-i cunoşti slăbiciunile. Când se-mpleticeşte, îţi dă senzaţia că se-nclină. Dar el se-nclină şi ucide. Iar unealta folosită e frica. O frică “ticluită, planificată, administrată la rece, care-ţi sfârtecă nervii”. Citind cartea, am avut împresia că Herta Muller îşi scormoneşte adânc în suflet ca şi cum s-ar privi în oglindă. O rememorare a întâmplărilor pentru a-şi explica nu atât ceea ce a fost cât ceea ce a simţit şi continuă să simtă. Am găsit aceeaşi obsesie pentru “cine iubeşte şi lasă” ca şi în Animalul inimii. Doar că aici, în “Regele se-nclină şi ucide”, metaforele sunt mai puţine, lăsând loc explicaţiilor: “Pierderea acestei prietenii a rămas până azi ca o falie în viaţa mea. A trebuit să găsesc un animal al inimii şi un rege şi din cauza acestei femei. Pentru că ambele noţiuni sunt cu două tăişuri, bântuind prin mărăcinişul iubirii şi trădării.” O prietenie între două femei care sfârşeşte în trădare şi lasă în urmă îndoieli şi semne de întrebare care nu-şi vor găsi niciodată răspuns. Pentru că una din prietene a plecat dincolo de cuvinte şi nu mai poate vorbi despre animalul din inima sa. Celeilalte îi rămâne scrisul: “scriu totdeauna cu gândul ascuns că acei oameni care înseamnă mult în viaţa mea citesc şi ei ceea ce scriu, chiar dacă au murit – ba mai ales dacă au murit.”
Cele nouă capitole ale cărţii se înscriu pe aceeaşi linie a confesiunii. * “în casa de fulgi locuieşte-un cocoş în casa de frunze aleea în casa de-aluat un cozonac şi-n casa de apă un lac în casa din colţ stă patrula şi dacă zboară unu-n abis fireşte e iarăşi un sinucis în casa de hârtie stă opinia-n ramă şi-n coc locuieşte o damă (Herta Muller – “În coc locuieşte o damă”) * regele spune nu fără motiv pre toţi vă iubesc zău aşa câinele lui are botul parşiv şi vestonul croit din iarbă rea şi-o cataramă de tinichea noaptea când felinarul ninge blând salt şi suflare una sunt de-atâta iubire zăcea-vei mâine mătrăşit în burtă de câine” (Herta Muller – “Regele se-nclină şi ucide”)
“Am scris această carte în memoria prietenilor mei români care au fost ucişi în timpul regimului Ceauşescu. Am simţit că este datoria mea să fac asta.” Astfel motivează Herta Muller apariţia Animalului inimii, carte distinsă cu International IMPACT Dublin Literary Award în 1998. Ultima dată când am simţit o astfel de plăcere la lecturarea unei cărţi a fost în toamna trecută când am citit-o pe Aglaja Veteranyi. De altfel, “Animalul inimii” e – după mine – tot un roman-poem. Şi tot despre frică. Dar şi despre revolta împotriva acesteia. Mai exact despre adevărurile care rămân pe limbă “ca un sâmbure de cireaşă, care nu vrea să se ducă pe gât”. Pentru că altfel, dacă adevărul este înghiţit, totul devine minciună. Nerostit, cuvântul nu-şi mai împlineşte menirea ci “este mâncat de gură”. Romanul-poem nu are note de subsol pentru metafore. Dar cine a trăit pe vremea “proletariatului oilor de tablă şi al pepenilor de lemn” înţelege rostul cărţilor din căsuţa de vară ca şi jocul de şah în care reginele mai puteau fi mutate doar în gând după ce mâncătorii de prune percheziţionaseră casa. Pentru că pe atunci, lucrurile care nu erau bine ascunse nu puteau fi păstrate. Iar dacă nici pe tine nu te ascundeai prea bine, atunci vedeai porumbul, cerul, apa sau vagonul de marfă pentru ultima dată pe această lume. Pentru că “fiecare a doua fugă se lovea de câinii şi de gloanţele grănicerilor”. Poate de aceea “aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten mai bine m-aş gândi la ceva serios” Poezia lui Gellu Naum se afla şi ea printre cărţile ascunse în căsuţa de vară şi, învăţată pe de rost, era spusă în gând în timpul anchetei. Repetată, devenea cântec. Aproape că puteai crede că e un cântec popular. Şi atunci cele spuse căpitanului Piele nu ar fi fost chiar neadevărate. Personajele cărţii: o bunică închinătoare şi o alta cântătoare; un părinte care “a mărşăluit într-o direcţie greşită” şi un altul pentru care cuvântul “acasă” nu mai avea decât forma amintirilor; trei prieteni din aceeaşi lume şi o prietenă din lumea cu blesteme. Şi încă: Lola şi celelalte fete din pătrat, doamna Margit şi un Iisus de oţel răstignit pe perete, croitoreasa care-şi împodobea copiii cu inimioare de aur şi nebunul de la fântâna arteziană cu buchetul său de flori uscate. Toţi sunt la fel de reali ca şi teroarea care se face simţită dincolo de liniştea aparentă. Aşa cum dincolo de corp ori în adâncul lui, fiecare om are un animal al inimii. Care uneori poate fi văzut. Şi poate fi, tot uneori, mai urât decât toate animalele pământului. Nu poţi scăpa de acest animal chiar dacă ai scăpat de gloanţele grănicerilor. El rămâne cu tine, amintindu-ţi blestemul trecutului. Ca şi blestemul iubirii care te apasă mai mult când îl rosteşti sub un alt cer. “Cine iubeşte şi lasă eram noi înşine, împinseserăm cuvintele unui cântec la limită: Dumnezeu să-i dea pedeapsă cu pasul gândacului vâjâitul vântului pulberea pământului.”
A fost impulsul de care am avut nevoie pentru a reciti “Quo vadis”, roman pe care îl citisem în urmă cu foarte mulţi ani. Şi de care mi s-a făcut dor văzându-l, acum, în mâinile copiilor mei.
Pe atunci, cartea îmi păruse a fi o frumoasă şi emoţionantă poveste de dragoste îmbibată în multă, foarte multă istorie. O poveste într-o poveste, aşadar. Pentru că istoria, după cum afirmă Neagu Djuvara, nu este altceva decât tot o poveste.
Doar că nu e vorba de Împăratul Roşu ci de Împăratul Barbă-Arămie; că pe erou nu-l cheamă Făt-Frumos ci Vinicius iar Cosânzeana se numeşte, aici, Ligia şi estea fiica Împăratului Ligienilor. E şi o “Sfântă Vineri” în poveste doar că e vorba de un “el”, pe numele său, Petronius. Aşadar, o poveste de dragoste scrisă după tipicul oricărei poveşti pe care o cunoşteam de mică: eroul o întâlneşte o clipă pe frumoasa-frumoaselor dar greşeşte ceva. Poate o neîncredere, poate o abatere de la principii ori poate pur şi simplu pe atunci nu ştia ce este adevărata dragoste. Şi o pierde. Iar până la fericita regăsire, se întâmplă povestea.
Această poveste este următoarea:
Ne aflăm în Roma, în timpul domniei lui Nero, împăratul roman care îşi începuse domnia sub semnul crimelor. Se destrămau legături de familie şi de prietenie, aveau loc trădări, demnitatea şi virtutea îşi făceau cu greu loc printre augustanii în stare de orice pentru a intra în graţiile împăratului poreclit “barbă-arămie”. Legea nu mai era acasă la ea în Cetatea Eternă şi ca atare nu mai apăra pe nimeni. Lumea devenise o orgie în care vinul şi sângele colorau somptuoasele palate ca şi înfricoşătoarele arene care umpleau oraşul. “Panem et circenses”. Iată ce-şi dorea poporul. Iar Nero, cabotinul pentru care lumea se reducea la el şi la poftele sale, organiza jocuri şi ospeţe care-i dădeau posibilitatea să-şi etaleze înclinaţiile artistice.
În această Romă se reîntoarce patricianul Marcus Vinicius, fiu şi nepot de consuli. Fusese în război în Asia Minor iar la întoarcere este adăpostit câteva zile în casa lui Aulus Plautius, unde îşi îngrijeşte mâna ruptă. Aici o întâlneşte pe Ligia, fiică de împărat barbar luată ostatecă pentru a garanta pacea de la hotare de imperiu. Dragostea e fulgerătoare şi reciprocă. Doar că metoda folosită de Vinicius pentru a o aduce în casa sa pe Ligia îi desparte. Crescut printre “nebuni”, Vinicius devenise şi el “puţin nebun”. Ligia este răpită şi dusă la Palat printre nimfe şi bacante împodobite cu mlădiţe de mirt şi printre curtezane dedate plăcerilor trupeşti. Şi asta doar pentru a fi aproape de cel care şi-o dorea ca pe un obiect de preţ şi care nu putea accepta un refuz. Va trece un timp până caVinicius să înţeleagă că iubirea se dăruieşte, nu se ia.
Ajutată de sluga sa de încredere, uriaşul Ursus, Ligia fuge şi se ascunde printre creştinii din rândurile cărora, de altfel, făcea parte. Căutarea ei îi prilejuieşte lui Vinicius contactul cu aceşti oameni ciudaţi despre care unchiul său, Petronius, afirmă: “creştinii sunt o sectă nouă apărută nu prea demult în Iudeea. Acolo, în timpul lui Tiberius, a fost crucificat un om, ai cărui adepţi se înmulţesc pe zi ce trece, socotind pe Răstignit drept o divinitate. Se pare că nu vor să recunoască pe ceilalţi zei, în special pe ai noştri. Nu înţeleg ce-ar putea pierde.”
Petronius îşi însoţeşte nepotul de-a lungul acestei aventuri, având un rol covârşitor atât în pierderea, cât şi în regăsirea Ligiei. Este, de altfel, personajul meu preferat.
Aristocrat şi estet depotrivă, Petronius este augustanul din imediata vecinătate a lui Nero. Şi singurul care ocupa un loc atât de invidiat fără să renunţe la critica (abilă, desigur) la adresa împăratului. Părerea sa de cunoscător faţă de creaţiile artistice ale acestuia este redată foarte sugestiv într-o scrisoare către Vinicius: “Vezi şi tu, ca să se uşureze, Vitelius îşi bagă un bastonaş de fildeş pe gât, alţii se folosesc de pene de flamingo muiate în ulei sau în fiertură de cimbrişor, eu însă recitesc poeziile lui Nero, iar rezultatul este imediat. Pe urmă, pot să le laud, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul gol.” Petronius era el însuşi scriitor, opera sa fundamentală fiind “Satyricon”, un pamflet asupra moravurilor. Supranumit “arbiter elegantiarum”, Petronius îşi juca rolul de sfătuitor al lui Nero iar acesta din urmă îi recunoştea – cel puţin în sinea sa şi, oricum, nu fără invidie – autoritatea.
Conştient că în timpul lui Nero “omul este ca un future: se încălzeşte la soarele favorurilor, iar la prima adiere mai rece, piere”, Petronius şi-a folosit toată puterea pentru a-l ajuta pe Vinicius să fie alături de cea pe care o iubeşte, intrând astfel în dizgraţia împăratului care începuse prigoana creştinilor. După reuşită, îşi încheie socotelile cu viaţa, împreună cu frumoasa şi credincioasa Eunice. Dar nu înainte de a mai puncta o dată în faţa lui Nero, căruia îi trimite o scrisoare în cuvintele căreia are grijă să ţintească vanitatea marelui om de stat evidenţiindu-i diletantismul.
Deşi accentual este pus pe viaţa, obiceiurile, trăirile şi valorile lumii păgâne din Roma aflată la începutul erei creştine, autorul zugrăveşte şi o altă lume. O lume iertătoare, dispusă să primească pe oricine în rândurile ei, bun sau rău, bogat ori sărac, tânăr sau bătrân: lumea creştină. Şi care promite tuturor o nemurire aşa cum ştiuseră până atunci că le este dată doar zeilor. Această lume pare a fi ea însăşi un personaj al cărţii, membrii ei nediferenţiindu-se prea mult, cel puţin nu la nivelul de a crea personaje individuale puternice.
Două dintre acestea trebuie, totuşi, evidenţiate, chiar dacă autorul nu insistă prea mult asupra lor: Pavel din Tars şi apostolul Petru, în împlinirea rostului de a pune piatra de temelia pentru Biserica Mântuitorului.
Dezlănţuită împotriva creştinilor după incendierea Romei, care erau vânaţi şi daţi drept hrană animalelor din arenă ori răstigniţi şi transformaţi în torţe vii în grădinile oraşului, prigoana îl face pe apostolul Petru să părăsească oraşul în căutarea altor locuri în care să predice învăţătura creştină. La ieşirea din oraş acesta îl întâlneşte pe Iisus. “Quo vadis, Domine?” îl întreabă. Iar Iisus îi răspunde: “De vreme ce tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, să mă răstignească a doua oară.”
Petru înţelege ce are de făcut şi se întoarce. Apostolul continuă să păstorească turma de credincioşi până când prigoana îl va ajunge şi pe el. “Urbi et orbi” vor fi cuvintele sale, înainte de a fi urcat pe cruce.
În pofida prigoanei, numărul creştinilor era tot mai mare: “Părea că din fiecare lacrimă a mucenicilor se nasc noi credincioşi şi fiecare geamăt din arenă se răsfrânge ca un ecou în mii de piepturi. (…) Iată că această cetate a îngâmfării, a crimei, a destrăbălării şi puterii începea să intre sub stăpânirea Lui acum, de două ori reşedinţă, care avea să îndrume lumea trupurilor şi a sufletelor.”
Conspiraţia augustanilor conduşi de Pison şi răscoalele legiunilor – în special cele din Galia,nu sunt pe larg redate în carte. Autorul menţionează contribuţia acestora la sfârşitul lui Nero care, părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide.
Un sfârşit care ne duce cu gândul la începuturi: “Nu departe de Porta Capena, se înalţă astăzi o capelă modestă cu o inscripţie aproape ştearsă: Quo vadis, Domine?”
