Jocul cu trecutul

Istoria între adevăr şi ficţiune
de Lucian Boia

Considerând istoria “o construcţie intelectuală”, Lucian Boia apreciază textul (discursul) ca având o doză de autonomie faţă de trecutul la care acesta se referă, sprijinindu-se pe imaginar şi ideologie.
Există şi procesul de selecţie, uneori extrem de drastică, proces în urma căruia încărcătura reală a trecutului este mult diminuată. Dacă iniţial interesau evenimentele, treptat acestea lasă locul prioritar structurilor, iar interpretarea prin prizma evoluţiilor economice pare a prinde teren în faţa evoluţiilor politice. Şi astfel, anul 476, un reper istoric până nu demult greu de contestat, începe să pălească în faţa problemelor complexe a căror lungă evoluţie a dus la prăbuşirea treptată a Imperiului Roman. Iar împăratul Romulus Augustus s-ar întrista, probabil, să afle că rolul său diminuează în trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.
“Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.”
Dar, de ce “joc”?
Pentru că omul apelează la fabulaţie, iar aceasta este “un joc nesfârşit cu tot ce ne înconjoară, prelungit adesea până la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile”.
Aşadar, istoria nu este realitate, ci reprezentare. Pornind de la acelaşi izvor, teoreticienii istoriei îşi folosesc imaginaţia pe care apoi o îmbracă în haina (uneori strâmtă!) a ideologiei. Interpretările sunt deseori naţionaliste (cu doze de “adevăr” reale sau nu) ajungându-se la “istorii” diferite. Se poate interpreta la fel de bine originea românească ori grecească a “Învăţămintelor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Aici putem aminti şi interpretarea naţionalistă a continuităţii româneşti pe întreg teritoriul vechii Dacii în opoziţie cu cea naţionalistă maghiară care susţine imigraţionismul. Şi totul, pornind de la aceleaşi izvoare istorice. Aceste multiple posibilităţi de a reînvia trecutul se constituie în argumente în plus ale tezei potrivit căreia istoria este reprezentare. O reprezentare gândită în principal prin prizma dihotomiei bine/rău, în orice caz în termeni de opoziţie. În realitate, trecutul înseamnă şi apropiere şi interferenţe, nu doar spectacol şi dramatism. Civilizaţia românească este şi ea un rezultat al acestei “vieţi obişnuite” nu doar al conflictelor care au măcinat-o.
În istorie găsim legitimare şi justificări. Ea ne oferă modele iar învăţămintele care pot fi desprinse sunt nenumărate. Uneori, consideră autorul, ar fi mai bine fără aceste învăţăminte. Pentru că, de fapt, istoria nu se repetă. Iar aplicarea automată a “învăţămintelor” istoriei ar putea fi o metodă sigură de a greşi.
Putem alege armonizarea contradicţiilor iar nu dramatizarea lor. Şi pentru că asumarea învăţămintelor istoriei cade în responsabilitatea noastră, Lucian Boia are şi soluţia: o lume care trăieşte tot mai mult în prezent, eliberată de tensiunile trecutului.
Pentru aceasta, important este să nu mai gândim în termeni de “noi” şi “ceilalţi”: “dacă nu ne-am simţi atât de implicaţi în trecut şi nici în viitor, ci numai în present, dacă n-am fi tentaţi, pe de o parte, să absolutizăm contradicţiile, iar pe de altă parte să ne refugiem în soluţii antiistorice eliberate de contradicţii, atunci cu siguranţă am gândi istoria altfel decât o gândim. Gândind altfel, am fi altfel, şi altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci şi istoria efectivă.”
O carte interesantă, despre multiplele feţe pe care le îmbracă trecutul (interpretări date funcţie de interesele celor implicaţi), şi despre cum ar fi dacă armonia ar lua locul tensiunilor.
Despre real şi imaginar.