Întoarcerea tatălui risipitor

de Dumitru Radu Popescu

Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul unei zile toride de vară (autorităţile emiseseră cod roşu de caniculă!) în satul ardelenesc Cioromârda, sat în care au rămas doar bătrânii şi copiii întrucât cei în puteri au plecat “la lucru ori la cerşit” în străinătate. Evenimentul în jurul căruia gravitează personajele constă în înhumarea, în cimitirul satului, a lui Paraschiv, soldatul “mort pe front pe timp de pace”. Astfel că “a fi sau a nu fi”-ul Cioromârlei se referă la moartea lui Paraschiv: “A vrut el cu adevărat să înnobileze şi să purifice viaţa?... N-a mers… acolo şi pentru parale? Să devină erou al patriei un mercenar? Aceasta e întrebarea!”

Planul realului este deseori întrerupt de imagini din “Anotimpul numărul cinci”, un ciclu de vise ale personajelor principale în care, conform voinţei scenaristului şi autopsierului (!) Sebastian Tufiş, Cioromârda apare ca “un sâmbure de ludaie, lud, un tărâm (…) ca un sâmbure de dovleac închis într-o mare de întuneric, ce n-a văzut niciodată lumina şi nici n-a bănuit-o (…)” iar scenariul se doreşte a fi nici mai mult nici mai puţin decât continuarea peliculei lui Vittorio de Sica, “Hoţii de biciclete”!

Personajele, locurile şi întâmplările se înscriu pe linia ciudăţeniilor României de azi, ţara în care “mâine-poimâine o să rămână numai parlamentarii, guvernanţii şi preşedintele – să facă şosele, să-şi facă vile, să fure tot ce-o mai rămâne”.

Astfel, generalul Ghearăntoarsă zis Titi este prezent la căpătâiul soldatului pentru a ţine un discurs menit să-i asigure un loc mai în faţă pe lumea de Apoi (mai exact, un loc în cimitirele eroilor în care “zac generali care n-au a face nimic cu eroismul”).

Poliţistul Ioanea Păsulii, fost pacient al spitalului din Socola (“nebun sub acoperire”, cum îşi spunea) îşi pregătea lucrarea de masterat despre Odiseea şi îi recita generalului Trandafir (şeful său direct) versuri din această lucrare, trecând cu uşurinţă de la corăbiile lui Homer la defuncta flotă românească.

“Felceriţa” Ruxandra era pasionată de pictură. Lângă o replică a celebrei Întoarceri a fiului risipitor a lui Rembrandt aşezase Întoarcerea fiului risipitor Paraschiv, o compoziţie proprie redenumită – la sugestia prefectului Gingirică – Întoarcerea tatălui risipitor, “de ce nu?”. Dacă nu s-ar fi împiedicat de opoziţia părintelui Ciprian, Ruxandra ar fi deschis o expoziţie proprie în biserica din cimitir: ”eu am zis c-ar fi un prilej să mai calce şi prin biserica dânsului cineva… Că biserica parcă a devenit proprietate privată, a părintelui!”

Ciudăţeniile satului lui Paraschiv par a nu se termina: în zidurile bisericii satului (ridicată din banii căpşunarilor şi dotată cu aer condiţionat!) e zidită o Ană – Ana de Cioromârda – care, spre deosebire de Ana lui Manole, şi-a acceptat jertfa “şi n-a plâns”; există o Pytia de Cioromârda, pe numele său Vinerica, persoană care ştia mereu nu doar ceea ce se întâmplă ci şi ceea ce urmează să se întâmple; controversatul profesor Zeze Puţintelea îşi dă duhul într-o hazna ecologică; nedespărţiţii Gica şi Gicu fură “capra vecinului” iar Filofteia Năsturică ştie aproape totul despre Hamlet, despre “Azilul de noapte” ori despre Ulise.

Nici imaginile-simbol nu lipsesc din roman: puştii din sat îşi manifestă dispreţul faţă de trecut strâmbându-se în oglinda retrovizoare a unei Skode vechi din spatele casei lui Paraschiv; cimitirul e raiul în care ajunge şarpele scăpat din ciocul berzei, amintind astfel de povestea biblică potrivit căreia diavolul-şarpe pătrunde în rai; Gicu şi Gica amintesc de Adam şi Eva iar Irina cu pruncul său în braţe (fiul lui Paraschiv) aminteşte de imaginea Fecioarei cu pruncul.

Consider Întoarcerea tatălui risipitor un roman-caleidoscop care dezvăluie o societate românească bolnavă, ciudată şi dezorientată, o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!). Un roman-oglindă a societăţii noastre în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut.

Poate greşesc, dar citind am avut impresia că autorul mai plăteşte şi poliţe prin referiri mai mult sau mai puţin transparente la persoane (personalităţi) ale prezentului. Uneori pare că exagerează (de exemplu cu punctele de suspensie:)).

Dar, când ai talent şi, pe deasupra, mai ai şi dreptate, de ce nu?

A, să nu uit: romanul este “împănat” cu glume care m-au făcut să râd cu lacrimi.

Plăcut.