Întoarcerea tatălui risipitor

de Dumitru Radu Popescu

Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul unei zile toride de vară (autorităţile emiseseră cod roşu de caniculă!) în satul ardelenesc Cioromârda, sat în care au rămas doar bătrânii şi copiii întrucât cei în puteri au plecat “la lucru ori la cerşit” în străinătate. Evenimentul în jurul căruia gravitează personajele constă în înhumarea, în cimitirul satului, a lui Paraschiv, soldatul “mort pe front pe timp de pace”. Astfel că “a fi sau a nu fi”-ul Cioromârlei se referă la moartea lui Paraschiv: “A vrut el cu adevărat să înnobileze şi să purifice viaţa?... N-a mers… acolo şi pentru parale? Să devină erou al patriei un mercenar? Aceasta e întrebarea!”

Planul realului este deseori întrerupt de imagini din “Anotimpul numărul cinci”, un ciclu de vise ale personajelor principale în care, conform voinţei scenaristului şi autopsierului (!) Sebastian Tufiş, Cioromârda apare ca “un sâmbure de ludaie, lud, un tărâm (…) ca un sâmbure de dovleac închis într-o mare de întuneric, ce n-a văzut niciodată lumina şi nici n-a bănuit-o (…)” iar scenariul se doreşte a fi nici mai mult nici mai puţin decât continuarea peliculei lui Vittorio de Sica, “Hoţii de biciclete”!

Personajele, locurile şi întâmplările se înscriu pe linia ciudăţeniilor României de azi, ţara în care “mâine-poimâine o să rămână numai parlamentarii, guvernanţii şi preşedintele – să facă şosele, să-şi facă vile, să fure tot ce-o mai rămâne”.

Astfel, generalul Ghearăntoarsă zis Titi este prezent la căpătâiul soldatului pentru a ţine un discurs menit să-i asigure un loc mai în faţă pe lumea de Apoi (mai exact, un loc în cimitirele eroilor în care “zac generali care n-au a face nimic cu eroismul”).

Poliţistul Ioanea Păsulii, fost pacient al spitalului din Socola (“nebun sub acoperire”, cum îşi spunea) îşi pregătea lucrarea de masterat despre Odiseea şi îi recita generalului Trandafir (şeful său direct) versuri din această lucrare, trecând cu uşurinţă de la corăbiile lui Homer la defuncta flotă românească.

“Felceriţa” Ruxandra era pasionată de pictură. Lângă o replică a celebrei Întoarceri a fiului risipitor a lui Rembrandt aşezase Întoarcerea fiului risipitor Paraschiv, o compoziţie proprie redenumită – la sugestia prefectului Gingirică – Întoarcerea tatălui risipitor, “de ce nu?”. Dacă nu s-ar fi împiedicat de opoziţia părintelui Ciprian, Ruxandra ar fi deschis o expoziţie proprie în biserica din cimitir: ”eu am zis c-ar fi un prilej să mai calce şi prin biserica dânsului cineva… Că biserica parcă a devenit proprietate privată, a părintelui!”

Ciudăţeniile satului lui Paraschiv par a nu se termina: în zidurile bisericii satului (ridicată din banii căpşunarilor şi dotată cu aer condiţionat!) e zidită o Ană – Ana de Cioromârda – care, spre deosebire de Ana lui Manole, şi-a acceptat jertfa “şi n-a plâns”; există o Pytia de Cioromârda, pe numele său Vinerica, persoană care ştia mereu nu doar ceea ce se întâmplă ci şi ceea ce urmează să se întâmple; controversatul profesor Zeze Puţintelea îşi dă duhul într-o hazna ecologică; nedespărţiţii Gica şi Gicu fură “capra vecinului” iar Filofteia Năsturică ştie aproape totul despre Hamlet, despre “Azilul de noapte” ori despre Ulise.

Nici imaginile-simbol nu lipsesc din roman: puştii din sat îşi manifestă dispreţul faţă de trecut strâmbându-se în oglinda retrovizoare a unei Skode vechi din spatele casei lui Paraschiv; cimitirul e raiul în care ajunge şarpele scăpat din ciocul berzei, amintind astfel de povestea biblică potrivit căreia diavolul-şarpe pătrunde în rai; Gicu şi Gica amintesc de Adam şi Eva iar Irina cu pruncul său în braţe (fiul lui Paraschiv) aminteşte de imaginea Fecioarei cu pruncul.

Consider Întoarcerea tatălui risipitor un roman-caleidoscop care dezvăluie o societate românească bolnavă, ciudată şi dezorientată, o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!). Un roman-oglindă a societăţii noastre în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut.

Poate greşesc, dar citind am avut impresia că autorul mai plăteşte şi poliţe prin referiri mai mult sau mai puţin transparente la persoane (personalităţi) ale prezentului. Uneori pare că exagerează (de exemplu cu punctele de suspensie:)).

Dar, când ai talent şi, pe deasupra, mai ai şi dreptate, de ce nu?

A, să nu uit: romanul este “împănat” cu glume care m-au făcut să râd cu lacrimi.

Plăcut.

Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao

de Junot Diaz

Criticii: Naţional Book Critics Circle Award 2007 şi Premiul Pulitzer 2008.

Autorul: “Povestea mea nu este cea mai înspăimântătoare, cea mai limpede, cea mai dureroasă sau cea mai frumoasă. Se întâmplă să fie doar cea care mi-a ieşit în cale.”

Eu: Hmm… mi-am spus la începutul acestei poveşti, bântuită de simţăminte contradictorii care se învecinau, uneori, cu revolta. Am început prin a acuza personajele de indolenţă şi comportament stupid iar autorului i-am reproşat felul în care a înţeles să le modeleze precum şi jocul cu răbdarea cititorului care nu cunoaşte limba spaniolă.

Treptat, povestea m-a prins. Pentru că am hotărât să nu mai judec personajele şi nici drumul pe care autorul a înţeles să le poarte.

L-am luat pe Oscar Wao drept ceea ce era: un dominican ajuns împreună cu familia sa în New Jersey, în mijlocul unei lumi care îl respinge. “Cartonaşul verde” îl trecuse din lumea a treia direct în mijlocul civilizaţiei şi al abundenţelor de tot felul. Atras de cărţi, de jocurile video şi de tot ceea ce înseamnă SF, Oscar pare a uita că pentru a te accepta cei din jur trebuie mai întâi să te accepţi tu însuţi. Tocilar şi introvertit social, prea gras pentru a avea prieteni şi prea puţin dispus la eforturi care ar putea schimba ceva în aspectul său exterior, Oscar trăieşte un adevărat infern în perioada liceului. Dar nimic nu pare a-l urni către o posibilă schimbare. Nici sfaturile imprevizibilei Lola, sora sa, cea care înţelesese că nu poţi să fugi, că singura scăpare e “cea spre-năuntru”; nici eforturile lui Yunior care din dragoste pentru Lola încearcă să-l ajute pe Oscar în războiul acestuia împotriva kilogramelor în plus; nici La Inca, sua abuela, care umplea tăcerile cu rugăciuni.

Totuşi, scurta viaţă a lui Oscar Wao a avut şi o rază de lumină. Ea s-a numit Ybon şi l-a ajutat să înţeleagă ce înseamnă viaţa. Din nefericire şi ce înseamnă sfârşitul, deopotrivă.

Personajele cărţii pendulează între fuku (un blestem al cărui “kilometru zero” se află în Santo Domingo) şi zafa (vraja pentru protecţie împotriva acestui blestem). Dacă la început am gândit că e uşor să dai vina pe un blestem pentru a găsi motivaţii pentru tot ceea ce ai făcut sau nu, au fost şi momente în care am fost de partea eroilor cărţii: de exemplu, când acest fuku s-a numit El Jefe (dictatorul Rafael Leonidas Trujillo Molina împuşcat într-un final de asasini susţinuţi de S.U.A.).

“Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” se doreşte a fi o zafa, vraja care să pună capăt viselor cu Bărbatul Fără Chip, pentru ca personajele ce se vor naşte dincolo de sfârşitul poveştii să nu se mai teamă. Lumea să fie mai iubitoare şi mai puternică.

Jocul cu trecutul

Istoria între adevăr şi ficţiune
de Lucian Boia

Considerând istoria “o construcţie intelectuală”, Lucian Boia apreciază textul (discursul) ca având o doză de autonomie faţă de trecutul la care acesta se referă, sprijinindu-se pe imaginar şi ideologie.
Există şi procesul de selecţie, uneori extrem de drastică, proces în urma căruia încărcătura reală a trecutului este mult diminuată. Dacă iniţial interesau evenimentele, treptat acestea lasă locul prioritar structurilor, iar interpretarea prin prizma evoluţiilor economice pare a prinde teren în faţa evoluţiilor politice. Şi astfel, anul 476, un reper istoric până nu demult greu de contestat, începe să pălească în faţa problemelor complexe a căror lungă evoluţie a dus la prăbuşirea treptată a Imperiului Roman. Iar împăratul Romulus Augustus s-ar întrista, probabil, să afle că rolul său diminuează în trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.
“Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.”
Dar, de ce “joc”?
Pentru că omul apelează la fabulaţie, iar aceasta este “un joc nesfârşit cu tot ce ne înconjoară, prelungit adesea până la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile”.
Aşadar, istoria nu este realitate, ci reprezentare. Pornind de la acelaşi izvor, teoreticienii istoriei îşi folosesc imaginaţia pe care apoi o îmbracă în haina (uneori strâmtă!) a ideologiei. Interpretările sunt deseori naţionaliste (cu doze de “adevăr” reale sau nu) ajungându-se la “istorii” diferite. Se poate interpreta la fel de bine originea românească ori grecească a “Învăţămintelor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Aici putem aminti şi interpretarea naţionalistă a continuităţii româneşti pe întreg teritoriul vechii Dacii în opoziţie cu cea naţionalistă maghiară care susţine imigraţionismul. Şi totul, pornind de la aceleaşi izvoare istorice. Aceste multiple posibilităţi de a reînvia trecutul se constituie în argumente în plus ale tezei potrivit căreia istoria este reprezentare. O reprezentare gândită în principal prin prizma dihotomiei bine/rău, în orice caz în termeni de opoziţie. În realitate, trecutul înseamnă şi apropiere şi interferenţe, nu doar spectacol şi dramatism. Civilizaţia românească este şi ea un rezultat al acestei “vieţi obişnuite” nu doar al conflictelor care au măcinat-o.
În istorie găsim legitimare şi justificări. Ea ne oferă modele iar învăţămintele care pot fi desprinse sunt nenumărate. Uneori, consideră autorul, ar fi mai bine fără aceste învăţăminte. Pentru că, de fapt, istoria nu se repetă. Iar aplicarea automată a “învăţămintelor” istoriei ar putea fi o metodă sigură de a greşi.
Putem alege armonizarea contradicţiilor iar nu dramatizarea lor. Şi pentru că asumarea învăţămintelor istoriei cade în responsabilitatea noastră, Lucian Boia are şi soluţia: o lume care trăieşte tot mai mult în prezent, eliberată de tensiunile trecutului.
Pentru aceasta, important este să nu mai gândim în termeni de “noi” şi “ceilalţi”: “dacă nu ne-am simţi atât de implicaţi în trecut şi nici în viitor, ci numai în present, dacă n-am fi tentaţi, pe de o parte, să absolutizăm contradicţiile, iar pe de altă parte să ne refugiem în soluţii antiistorice eliberate de contradicţii, atunci cu siguranţă am gândi istoria altfel decât o gândim. Gândind altfel, am fi altfel, şi altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci şi istoria efectivă.”
O carte interesantă, despre multiplele feţe pe care le îmbracă trecutul (interpretări date funcţie de interesele celor implicaţi), şi despre cum ar fi dacă armonia ar lua locul tensiunilor.
Despre real şi imaginar.