colindul meu

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
când privesc spre norul lor fragil
şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
în ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.
(continuare)

Petru Creţia

Cartea la care mă voi referi mai jos cuprinde două studii inedite ale autorului, bazate pe cercetarea „personală şi adâncită” a textelor originale Iliada şi Odiseea, precum şi Furtuna. Studiile se numesc „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei” şi „Ariel sau despre forma absolută a libertăţii” şi, în prefaţa volumului, Gabriel Liiceanu afirmă: „Nici un alt eseu din cultura noastră nu are rădăcini culturale mai adânci decât cele din care au ieşit paginile lui despre Ahile. Într-o cultură matură, ca să nu zic într-una normală, apariţia lor ar fi făcut dată. La noi, au trecut neobservate şi neobservate au rămas până azi.”

*

despre prietenie

Petru Creţia consideră Iliada o „Ahileiadă”, apreciind că „Iliada” este un titlu amăgitor întrucât, din cei zece ani cât a fost asediată Troia (Ilionul) de către ahei, epopeea narează doar o scurtă perioadă (nouă săptămâni) dintr-al zecelea an, respectiv acea perioadă care îl are ca protagonist pe Ahile.

Şi autorul demonstrează în studiul său ce înseamnă Ahile „în spaţiul şi în structura Iliadei, în timpul şi în sensul ei”.

Născut dintr-un tată muritor dar cu obârşie divină şi dintr-o nereidă, zeiţă care trăia în adâncurile mării, Ahile se împrieteneşte încă din copilărie cu Patrocles, alături de care va pleca mai apoi la război.

La această prietenie se referă Petru Creţia când afirmă că Iliada – acest poem al „unor pasiuni nemăsurate şi fatale” este, în fapt, „un mare poem al prieteniei între doi bărbaţi”.

Patrocles cade în luptă răpus de Hector, cel mai important războinic al troienilor. Ahile îşi va răzbuna prietenul, luîndu-i viaţa lui Hector.

Războinic desăvârşit, Ahile e capabil de lucruri excesive şi pustiitoare, fiind deseori „crud ca o fiară”.

Dar războinicul absolut contestă uneori, pe parcursul epopeii, validitatea idealului eroic afirmând valoarea unui alt ideal: viaţa. Sub semnul acestei valori stă prietenia sa cu Patrocles, relaţie în care investeşte sensibilitatea sa.

Petru Creţia: „Ahile e făcut din uri şi iubiri. Câtorva dintre ele li se dăruieşte pe deplin. Dintre cei pe care i-a iubit, doar lui Patrocles: el dă măsura şi nemăsura puterii sale de iubire. Celorlalţi – atâta cât dăruie în chip firesc orice om.”

*

despre libertate

Ariel e duhul salvat de Prospero din prizonieratul lui vegetal şi care îi este aservit, ca spirit, în vederea împlinirii unor ţeluri magice. Dar, aparţinând unei alte ordini, acesta se va întoarce în neîngrădirea şi în veşnicia sa imediat ce Prospero va birui asupra răului şi dezordinii.

Fusese atras pe Insulă de magia acestui tărâm şi devine, astfel, spiritul rătăcit o clipă „printre treburile omeneşti, dar nu contaminat de ele”.

Născoceşte cântece şi poezii. E liber şi fericit iar libertatea şi bucuria fără margini iau forma copilăriei cosmice. Ariel e „copilul lumii”.

Shakespeare a creat un personaj inedit pe care nimeni – în afara propriei voinţe – nu-l poate supune, un personaj pentru care trăirile sunt alegerile şi născocirile lui.

Dar Petru Creţia rezumă într-o frază superbă ceea ce este acest personaj: „Ariel este un prisos şi de prisosuri n-au nevoie decât cei ce sunt chemaţi să sporească universul cu acele zădărnicii fără de care universul ar fi zadarnic.”

Un autor de excepţie. O carte de citit.

Dumnezeu s-a născut în exil

de Vintilă Horia

Scrisă în limba franceză şi distinsă cu premiul “Goncourt” în anul 1960, “Dumnezeu s-a născut în exil” este cartea care te ajută să înţelegi că atunci când te refuză exteriorul îţi poţi găsi loc în interior. În propriul interior. Ca o regăsire izbăvitoare după ani de rătăciri în care ai crezut că trupul este tot ceea ce contează.
“Cartea mea e, în esenţă, un imn al libertăţii.”
Astfel îşi caracterizează autorul acest roman când se adresează cititorilor catalani cu ocazia publicării acestuia în Spania. Scrie, atunci, “Despre degradare şi risc”, text născut “ nu ca o justificare, ci numai ca o clarificare” a ceea ce a trăit şi a simţit, pentru ca cei care vor citi să înţeleagă cel mai important punct de vedere, acela al celui implicat în mod direct şi care, asumându-şi pe deplin faptele, afirmă: “Nu regret, deci, ceea ce s-a întâmplat, pentru că totul are un sens în viaţă, o valoare de simbol.” Despre el însuşi, va afirma: “Aparţin unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras în istorie (filozofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui. Este vorba de o promisiune sau de un mesaj pe care Ovidiu şi Radu Negru, personaje ale celor două romane ale mele, l-au pus în lumină.”
Aflat el însuşi în exil, Vintilă Horia vorbeşte despre Ovidiu Naso, poetul exilat la malul Mării Negre, în Tomis, unde a şi murit în anul 17.
Poate pentru că “Arta iubirii” era recitată de tinerii Romei iar poetul era aclamat având astfel dovada popularităţii sale fără a fi nevoit, asemeni lui Augustus, să dea oamenilor mâncare şi să îi ducă la circ şi la teatru pentru a-şi auzi aclamat numele. Sau poate pentru că Augustus era doar un om puternic, adică “un om înspăimântat de propria-i putere” în timp ce Ovidiu nu era singurul care vedea corect lucrurile, dar era singurul care le scria: “Eu sunt poetul, el nu este decât împăratul”. Poate şi pentru alte vini reale sau doar închipuite, Augustus îl trimite în exil.
Cititorul parcurge etapele acestui exil de la deznădejdea începutului accentuată de neputinţa revenirii la viaţa pierdută, până la abandonarea finală în mâna destinului odată cu revelaţia libertăţii interioare imposibil de înlănţuit.
Obişnuit cu o mulţime de zei care acopereau cerul Romei şi care se luptau pentru întâietate în faţa muritorilor de rând, Ovidiu este surprins de religia monoteistă a geţilor în mijlocul cărora îi este hărăzit să trăiască. Nedumerit, se întreabă: “cum poate un zeu să umple cu persoana lui un cer întreg?”
Obiceiurile ciudate ale acestora (geţii plângeau intrarea în viaţă a unui nou-născut care era, astfel, sortit suferinţei până când Zamolxis se va îndura de el), dorinţa de a-i cunoaşte mai bine îi poartă paşii prin ţara lor, spre muntele sacru Kogaionon pe vârful căruia trăieşte marele preot înconjurat de călugării săi. Dar sfârşeşte prin a descoperi Muntele sfânt în el însuşi când, întins sub merii înfloriţi ai lui Scoris, întâlneşte clipa de pace necunoscută până atunci. Şi găseşte înlăuntrul său făgăduiala veşniciei, aceeaşi pentru fiecare om, bogat sau sărac, rege sau sclav, poet sau soldat: “Credeam că zeii aveau puterea de a ne transforma în animale, în plante sau în stânci. Toate acestea nu mai sunt cu putinţă. Căci adevăratul Dumnezeu a luat forma noastră, El s-a transformat în om…”
În lume se născuse Fiul Omului iar în exilat se născuse credinţa. Iisus apare el însuşi ca exilat, născut într-o ţară care nu crede în el şi nu-l doreşte: “Ştiu acum că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinţei mele, ţinta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil.”
“Iată, cine vrea să mă cunoască mai bine nu are decât să recitească Dumnezeu s-a născut în exil şi Cavalerul Resemnării. Eu sunt acolo, cu toate scînteierile şi cu toate umbrele mele. Numai prin mijlocirea cărţilor se poate judeca un scriitor, şi nu pe baza câtorva articole.”
Şi cum eu nu citisem decât câteva articole despre Vintilă Horia, l-am lăsat să se prezinte, citindu-i cartea.
Părerea mea: o carte interesant concepută dar care nu impresionează prin conţinut.

Zece personaje preferate

leapşă

Am primit-o de la insemnaridinsubterana fapt pentru care mulţumesc şi mă grăbesc să răspund.

Aşadar:

Mai întâi, Ileana Cosânzeana. Pentru că întruchipa, pe atunci, tot ce-mi doream eu de la viaţă: cosiţe ca aurul, obraji ca laptele, buze ca petalele de trandafiri şi norocul de a fi iubită de Făt-Frumos (cel mai vrednic dintre bărbaţi :) ) care se lupta cu zmeul pentru a o salva. O iubea. Iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii.

Apoi, Monica din „La Medeleni”. Voi mărturisi că o admiram pe Olguţa dar o iubeam pe Monica. Oarecum, mă identificam cu aceasta din urmă: o viaţă interioară mult mai bogată decât cea exterioară; un fel de a trăi într-o lume a ta departe de partea dură a vieţii din afară. Cel puţin pentru o vreme.

Treptat, arborele eroilor mei din cărţi s-a ramificat. Pe o astfel de ramificaţie erau aşezate personajele din cărţile de şcoală, cele aşa-zise pe atunci „lecturi obligatorii”. Cunoaştem cu toţii aceşti eroi. Îl voi menţiona doar pe Ilie Moromete pentru că în copilărie mi-l amintea pe bunicul iar mai târziu pe tatăl meu care, spre sfârşitul vieţii sale, începuse să-i semene tot mai mult: inteligenţă şi îndărătnicie, încredere şi disperare, cuminţenie şi revoltă, dragoste şi deriziune.

O altă ramificaţie a copacului îşi aplecase până-n pământ crengile de greutatea Celor trei muschetari şi a tuturor cavalerilor şi domniţelor care bântuiau paginile cărţilor în care onoarea cuvântului dat era cea mai de preţ avuţie. Şi mergea (această ramificaţie) până sus, sus de tot , unde Andre Castelot m-a ajutat să-l cunosc pe Napoleon Bonaparte. Un erou pe cât de real pe atât de disputat, greu de aşezat într-o parte sau alta a liniei (fragile, de altfel) care separă binele de rău. (Sper să recitesc, cândva, această capodoperă.)

Era şi ramificaţia aceea care începuse cu băieţii din „Steaguri pe turnuri”, cartea lui Makarenko descoperită într-o vacanţă de vară în casa bunicilor. Din păcate, nu-mi amintesc numele băieţilor ca, de altfel, numele multor personaje din cărţile marilor autori ruşi către care această carte mi-a deschis drumul. Dar pot aminti de Anna Karenina şi de Rodion Romanovici Raskolnikov fără teama de a greşi. Personaje puternice, Karenina şi Raskolnikov au, deopotrivă, mari slăbiciuni. O viaţă interioară bogată, personalităţi complexe uşor de judecat dar în egală măsură uşor de iertat. Iată personajele care m-au atras în cărţile citite.

Dar nu voi ascude faptul că am fost mereu o visătoare. Aşadar, Ştefan Viziru pentru că ştia cum să privească cerurile. Astfel că acestea i se deschideau în Noaptea de Sânziene. Şi pentru că îşi construise „camera verde”, o lume a lui unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi unde acesta îl lua în braţe. Ştia să se sustragă timpului istoric şi celui fiziologic, integrându-se timpului cosmic. Citind. Îşi „lua cu el” un scriitor (un poet, de pildă) şi se smulgea clipei de faţă. Iar clipa nu-l mai confisca, nu-l mai teroriza (vezi bombardamentele asupra Londrei). Îşi oferea prietenia animalelor (şopârla, ariciul) fără să aştepte nimic în schimb. Un „iniţiat” căruia îi erau accesibile părţile ascunse ale Lumii.

Voi încheia cu Sfântul Augustin. Ştiu că e autor iar nu personaj doar că eu îi simt prezenţa în paginile scrierilor sale. Ca şi cum şi-ar deschide sufletul. Şi, în plus, el mă ajută, cumva, să închid cercul. Pentru că începusem cu „iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii”. Acum simt din nou că e aşa. Mai ales că, citind „Despre geneză în sens literal” descopăr că un sfânt îmi spune acelaşi lucru: iubirea e totul şi prin iubire, omul devine icoană.

*

M-aş bucura să ştiu că cei care trec pe aici continuă această leapşă. Sincer, mie mi-a folosit. Am constatat că, în general, mă atrage un anumit „gen” de personaj greu de catalogat la „buni” sau „răi”, personaj situat parcă într-o echilibristică permanentă între alb şi negru.