Pavilionul canceroşilor

de Alexandr Soljeniţîn

Cartea merită fiecare minut pe care i-l dăruim. Pe care ni-l dăruim, citind-o.
Alexandr Soljeniţîn nu se îndepărtează prea mult de problemele care i-au conturat viaţa şi atribuie eroilor săi experienţe proprii. Oleg Kostoglotov este cel căruia îi „împrumută” cel mai mult din propriul eu.
Ca şi în „Arhipelagul Gulag”, personajele din „Pavilionul canceroşilor” luptă cu moartea. Pentru viaţă. Atâta doar că, de data aceasta, moartea nu mai alege doar zekul flămând şi istovit ci şi individul care, asemeni lui Pavel Nikolaevici Rusanov, consideră că internarea „la comun” în pavilionul treisprezece al clinicii de oncologie este mult sub poziţia pe care o ocupă în societatea sovietică a anilor ’50. O intervenţie, un telefon, o persoană, orice... Trebuie să existe un „ceva” care să-l scoată din rândul condamnaţilor la temuta boală.
Şi totuşi, toţi trăiesc aceeaşi dramă ce le brăzdează existenţa. Rusanov, parte a spumei societăţii ori fostul zek Kostoglotov; Şulubin cel trecut prin viaţă şi Vadim, cel atât de dotat intelectual şi aflat în puterea vârstei; ori Asenka şi Diomka, amândoi atât de tineri încât abia învăţaseră să-şi descopere trupurile şi deja erau nevoiţi să renunţe la părţi din ele...
Este interesantă perspectiva din care fiecare personaj îşi acceptă (sau nu) destinul, lupta pentru încă o bucăţică de viaţă şi fărâma de speranţă cuibărită în cei condamnaţi la boală, chiar dacă asta presupune credinţa într-un miracol.
Oleg Kostoglotov, un fost condamnat politic deportat în Uş-Terek e personajul central. Măcinat de cancer, se prezintă la clinică dorindu-şi ca puţinul timp pe care îl mai are de trăit să fie „fără pază şi fără durere”. Să mai trăiască o vară în care să vadă stelele neacoperite de reflectoarele pazei şi să doarmă în stepă, întins pe nisipul râului Ciu, cu care se identifică: „Pe râul ăsta al nostru, Ciu, nu-l ţin puterile să ajungă la nici o mare, la nici un lac, la nici o apă mai întinsă. E un râu care-şi termină viaţa în nisipuri! Un râu care nu se varsă nicăieri, care-şi dăruieşte cele mai bune ape şi cele mai bune forţe aşa, pur şi simplu, pe drum şi întâmplător – prieteni, oare nu-i acesta un simbol al vieţi noastre de deţinuţi cărora nu le e dat să înfăptuiască nimic, care vor dispărea fără ştire şi tot ce avem noi nu-i decât un prundiş pe care încă nu ne-am uscat, iar amintirea noastră nu-i mai multă decât apa ce încape în căuşul palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte o întâlnire, o discuţie, o mână de ajutor.” Aşa îi scrie Oleg, din pavilionul canceroşilor, bunului său prieten şi coleg de deportare, Nikolai Ivanîci.
Oleg învinge boala şi se mai naşte o dată: „S-ar fi putut considera că sergentul Kostoglotov, deţinutul Kostogotov, după ce-şi făcuse serviciul militar şi-şi îndeplinise termenul pe care i-l pretinseseră oamenii, după ce se chinuise cât îi pretinsese boala, murise în ianuarie. Iar acum, clătinându-se pe picioare nesigure, ieşise din clinică un nou Kostoglotov „subţire, sonor şi transparent” cum se spune în lagăr, dar nu mai ieşise pentru o viaţă întreagă şi completă, ci doar pentru un supliment de viaţă – ca suplimentul de pâine înfipt în porţia de bază cu o surcică de pin: într-un fel parte din aceeaşi porţie, dar totuşi bucăţică separată.”
Aerul dimineţii, un piersic înflorit şi albastrul cerului, iată cele mai mari bucurii. De-ar fi numai atât şi viaţa merită a fi trăită. Să zâmbeşti tuturor, să dai dovadă de nesăbuinţă cheltuind ultimul bănuţ pe o îngheţată, să colinzi oraşul satisfăcându-ţi copilăreşti dorinţe, să trăieşti!
Dar unde e viaţă e şi moarte, deopotrivă.
Vine „şi ultima” zi în care Oleg trimite scrisori celor dragi parcă pentru a-şi încheia, cumva, socotelile cu lumea pe care treptat o redescoperă.
Obosit şi, cumva, resemnat personajul lui Alexandr Soljeniţîn pare a renunţa la luptă, abandonând-se acestei lumi la fel de bolnave ca şi cei ce populează temutul pavilion al canceroşilor. Aceeaşi veche lume, cu aceleaşi griji, obsesii şi răutăţi. Populată de aceiaşi oameni care nu dau doi bănuţi pe suferinţele celor din jur.
Asemeni celui care a aruncat cu tutun în ochii macacului-rhesus.
„Numai aşa, ca să se afle şi el în treabă...”