Nemurirea

de Milan Kundera

Ca un puzzle. La început ai senzaţia că e greu de înţeles legătura dintre întâmplări şi personaje. Apoi, pe măsură ce găseşti „piesele”, tabloul ţi se dezvăluie.
Totuşi, cartea este „ceva ce nu se poate povesti” după cum însuşi autorul se exprimă în discuţia cu propriul personaj, profesorul Avenarius. Iritat de romanele ce respectă regula unităţii de acţiune, bazate pe o unică înlănţuire cauzală a evenimentelor, el consideră că aceste romane „se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatică este un adevărat blestem al romanului, fiindcă transformă totul, chiar şi paginile cele mai frumoase şi scenele şi observaţiile cele mai surprinzătoare, într-o simplă etapă ce duce la un deznodământ în care se concentrează toată semnificaţia celor întâmplate anterior. Cuprins de flăcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie.”
Aşa că, în „Nemurirea”, Milan Kundera ne surprinde cu un fapt ori un personaj în momente în care ne aşteptăm cel mai puţin să o facă. „Străzile” cărţii sale sunt largi şi creează o adevărată reţea prin care personajele defilează în voie şi se întâlnesc în cele mai neaşteptate momente.
Autorul nu pare a acorda prea multă importanţă aspectului fizic al acestor pesonaje. Ele sunt prezentate ca o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul lor. E ca şi cum ar tăi într-o lume fără oglinzi în care fiecare se recunoaşte ca fiind aşa cum ştie că este în interior.
Nici vârsta nu pare a avea prea mare importanţă în derularea naraţiunii. Personajul Agnes, de pildă, s-a născut în mintea autorului dintr-un gest al unei doamne sexagenare, o fluturare de mână. Atât a fost suficient ca povestea să înceapă: „Datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esenţă din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit şi m-a uluit.” Şi asta deoarece „cu o anumită parte a fiinţei noastre trăim cu toţii în afara timpului. Poate doar în anumite momente speciale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara ei.”
Profesorul Avenarius este un personaj interesant. El consideră că în interiorul acestei lumi ciudate trebuie să găsim ecoul râsului nostru. Iar dacă nu o putem face, şi dacă nu-i putem acorda acestei biete lumi importanţa pe care ea consideră că o merită, ultima soluţie ce o avem este aceea de a face din lume o jucărie. Jocul este, deci, ultimul lucru important într-o lume lipsită de importanţă. Dar e un joc spre propriul amuzament. De aceea, autorul îşi mustră personajul: „Te joci cu lumea ca un copil melancolic care nu are un frăţior.”
Dar nu doar Avenarius se joacă. Goethe şi Hemingway hoinăresc pe străzile celeilalte lumi purtând dialoguri imaginate de autor, referitoare în special la povara nemuririi ce le-a fost dată. Pentru că – să nu uităm – cartea se numeşte „Nemurirea” şi în ea Kundera vorbeşte atât despre „mica nemurire”, adică amintirea omului în minţile celor care l-au cunoscut, cât şi de „marea nemurire” aceasta însemnând amintirea unui om în minţile acelora care nu l-au cunoscut personal.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse: de la tatăl Agnesei pentru care a te ruga la Dumnezeu „ar fi ca şi cum te-ai ruga la Edison când ţi se arde un bec”, la Agnes, „nebuna cu floarea de nu-mă-uita” care şi-ar dori să meargă pe străzi privind o floare pentru a nu vedea lumea în care trăieşte; de la omul politic Bertrand Bertrand cel avid de gloria pe care lumina reflectoarelor i-o oferă, la jurnalistul Bernard Bertrand, fiul acestuia, care nu-şi doreşte această glorie ci puterea celui care stă cu spatele dar pune întrebările la care cel plin de glorie este obligat să răspundă; în sfârşit, de la Goethe şi Hemingway copleşiţi de propria nemurire pe lumea cealaltă, la cea atât de pământeana Laura pentru care viaţa e un dat foarte important şi i se pare că tot ce-şi doreşte i se cuvine din plin.
Şi totuşi, toate aceste personaje atât de diferite sunt alăturate de autor în acest joc de puzzle. Rezultatul este un roman care pe mine m-a convins, aşa că am luat şi „Viaţa e în altă parte”. Chiar autorul recomandă, în paginile „Nemuririi”, această carte a sa. Aşa că, de ce nu? :)