Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
vol. III

Cartea se înscrie, evident, pe aceeaşi linie de condamnare a organelor de conducere (în fapt, organe de opresiune) ale Uniunii Sovietice, prezentând cititorului totalitarismul sovietic sub toate aspectele sale. Ea este ceea ce autorul însuşi a numit o „încercare de investigaţie literară”.
Alexandr Soljeniţîn a fost condamnat la opt ani de detenţie în lagărele de reeducare prin muncă (jumătate din aceşti ani i-a petrecut într-o şaraşca, o închisoare cu regim special pentru ingineri şi specialişti, în care regimul nu era la fel de aspru ca în lagărele comune). În 1953 a fost eliberat şi trimis în exil. Acest eveniment din viaţa sa coincide cu moartea lui Stalin („Şi totuşi, ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!”). Ca şi la ceilalţi zeki, exilul era întotdeauna „suplimentar” şi fără judecată. Nu era trecut în sentinţa de condamnare. În perioada exilului (în Kok-Terek) este angajat ca profesor la o şcoală unde învăţau copiii exilaţilor. Îşi dă seama că în anii războiului şi în cei ce au urmat, din şcoală nu mai rămăsese decât „o carcasă umflată, sunând a gol”, că „moartea spirituală” se întinsese peste ţară. Copiii exilaţilor, cărora le preda matematica şi fizica, creşteau conştienţi de situaţia lor de oprimaţi. Li se spunea că sunt „copii sovietici” şi erau învăţaţi să crească pentru comunism, asigurându-i că „doar temporar” li s-a limitat dreptul la deplasare. „Ei însă toţi îşi simţeau zgarda, din fragedă pruncie, de când se ştiau.”
În cel de-al doilea război mondial, pe măsură ce victoriile armatei sovietic se înmulţeau, populaţia se refugia, speriată de molima roşie: „Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istora universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năpraznice din ianuarie!”
De altfel, popoare întregi au fost ulterior deportate (surghiunite):
„Unde erau deportate naţiunile? Multe şi cu plăcere erau duse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită KaZEKstan. Însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci murind pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene.”
Greu de ales pentru prezentare o categorie. Cartea abundă în exemple din realitatea crudă începând cu ocnele ale căror ziduri erau ridicate chiar de zeki (autorul scrie în aceste împrejurări poezia „Zidarul”); apoi înlocuirea lagărelor în care munca folosea la „reeducare”, cu lagărele speciale unde erau închişi doar „politicii”; revoltele deţinuţilor. Apoi despre „ciuma aceea tăcută şi trădătoare care a devorat cincisprezece milioane de ţărani (...) dar nu luaţi la rând ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus”, ţărani care parte au fost deportaţi ori au fost aruncaţi în puşcării şi lagăre unde au fost supuşi regimului de exterminare, au suportat foametea (până la canibalism!) şi au fost supuşi procesului de „deschiaburizare”. În Vasiugan, de pildă, astfel de ţărani au fost abandonaţi în mlaştină fără niciun fel de mijloace de supravieţuire, fără alimente şi fără unelte de lucru. Două podeţe făceau legătura cu lumea exterioară însă la capătul fiecăruia erau santinele cu mitraliere care împiedicau trecerea. Când a venit dezgheţul s-au pornit şi molimele iar ţăranii veneau la posturile de gardă rugând santinelele să-i împuşte. Aceştia îi împuşcau pe loc. „Acest sânge a constituit liantul care a întocmit colhozuri supuse. N-are importanţă că peste un sfert de secol satul va atinge culmea mizeriei şi poporul va degenera din punct de vedere spiritual. În schimb, vor fi lansate rachete în cosmos şi Occidentul înaintat şi luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.”
Despre marele exil al ţăranilor, Alexandr Soljeniţîn conchide: „Un exil atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puţin mascat – exterminarea, cum a fost exilul ţăranilor n-a mai existat nici înainte, nici după el.”
E redată în carte şi revolta populară din 2 octombrie 1962 din localitatea Novocerkassk unde au fost împuşcaţi zeci de muncitori iar alţii arestaţi şi trimişi în exil.
Revenind la propria experienţă, Alexandr Soljeniţîn relatează despre obişnuinţa sa cu viaţa de exil, viaţă care îi asigura liniştea necesară pentru a scrie cărţile la care în lagăr doar visase. Încât, în septembrie 1955 când a venit Marea Amnistie, aproape că nu s-a bucurat. Şi în fiecare an, la aniversarea arestării sale sărbătorea „ziua zekului”: „dimineaţa tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi torn apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă şi un căuşel de caşă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!”
Şi-a stabilit reşedinţa în nordul Moscovei şi a fost, o vreme, protejat al lui Hruşciov care a aprobat publicarea romanului său „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Dar considera că acest roman nu ilustra suficient de convingător viaţa zekilor şi ororile lagărului astfel că şi-a propus să prezinte viaţa „Cincizeci şi Opţilor” care, în mare parte au decedat în timpul executării asprelor pedepse (doar a opta parte din ei s-a mai putut bucura de eliberare).
Astfel începe să scrie „Arhipelagul...” şi, în paralel, încearcă să prezinte viaţa zekilor în faţa Comisiei pentru propuneri legislative a Sovietului Suprem al URSS, are o întâlnire cu Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice, precum şi cu directorul Institutului pentru studierea cauzelor criminalităţii, Igor Ivanovici Karpeţ. Nu reuşeşte, însă, să convingă de faptul că zekii au drepturi care trebuie respectate. Pentru autorităţi lagărul înseamnă pedeapsă. Iar cei astfel pedepsiţi sunt lipsiţi de orice drepturi. Chiar de dreptul de a fi trataţi ca oameni.
Pentru că legea nu există pentru ei. „Construcţia acestui stat uriaş, strâns în cercuri de oţel, a intrat în a doua jumătate de secol, şi cercuri de oţel există, dar lege nu există.”
Ca şi în primele două, şi în acest al treilea şi ultimul volum al „Arhipelagului” autorul se bazează atât pe propria experienţă avută în lagăr, în exil şi ulterior în societatea în care era dator să se integreze, dar şi pe scrisorile şi materialele pe care le primea în mare taină de la zeki. Pentru că folosea nume proprii în roman, era nevoit să distrugă aceste materiale iar părţile scrise ale romanului să le răzleţească prin diferite locuri pentru a nu risca să-i fie confiscate de autorităţi (aşa cum se întâmplase cu o altă carte a sa, „Cercul întâi”). Astfel, când în 1965 o parte a arhivei sale a fost ridicată de GB (ulterior KGB), toată documentaţia „Arhipelagului” a fost dusă de prietenii zeki într-un loc sigur unde autorul mergea în secret pentru a termina cartea. Aceasta va fi gata în 1967 dar forma finală o va îmbrăca abia în 1979. Totuşi, pentru prima dată ea a fost publicată în Occident (la Paris) în 1973 când Elizaveta Voronianskaia, persoana care dactilografiase cartea, este găsită spânzurată la trei zile după ce organe ale KGB o determină să mărturisească unde este ascuns unul din exemplarele acesteia.
Ultimele rânduri ale cărţii spun mult despre gândurile care l-au însoţit pe autor pe tot parcursul acestor scrieri:
„Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au strânsă legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867). Cel de-al doile jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat...”