Misterioasa flacără a reginei Loana

de Umberto Eco

Un roman postmodern în care se împletesc realul şi imaginarul într-un mod inedit şi în care trecutul este susţinut şi de imaginile care ilustrează paginile cărţii.
Giambattista Bodoni (Yambo), o persoană de şaizeci de ani, trăise toată viaţa în preajma cărţilor fiind anticar, asemeni bunicului său.
În urma unui accident cerebral, Yambo suferise o uşoară formă de amnezie retrogradă şi îşi pierduse memoria episodică. Aducerile aminte pe care le mai păstra erau legate de întâmplări şi personaje din cărţile citite: „Capul meu nu era gol, ci se învârteau prin el amintiri care nu erau ale mele.”
Nu-şi amintea nici imagini, nici mirosuri, nici gusturi. Doar cuvinte.
Fiecărei întâmplări în faţa căreia era pus de noua sa viaţă îi asocia un citat dintr-o carte pe care, cândva, o parcursese: „Citatele sunt singurele mele felinare în ceaţă” se justifica Yambo disperat că ştia totul despre Alexandru cel Mare şi nimic despre micuţul său nepot, Alessandru.
Se simţea, într-un fel, asemeni lui Pipino cel născut bătrân şi mort copil. În orice caz, asemeni personajului lui Giulio Granelli, Yambo îşi începe călătoria spre trecut, spre a se redefini. Şi tot asemeni acestui personaj, avea să se dizolve în neant (sau în Tot) la sfârşitul călătoriei sale.
Ceaţa ce îi întuneca amintirile este un laitmotiv care însoţeşte povestea lui Yambo pe tot parcursul cărţii.
Pentru a-şi recâştiga trecutul hotărăşte să plece la Solara, locul unde şi-a petrecut copilăria. O zonă bântuită de ceţuri aproape tot timpul anului. Şi de iele.
Aici, Yambo se redescoperă treptat, pe măsura regăsirii eroilor din cărţile care îl marcaseră cândva.
Regăseşte şi revista ilustrată, cu copertă multicoloră, intitulată „Misterioasa flacără a reginei Loana”: „Acolo era explicaţia misterioaselor flăcări care mă agitaseră după trezirea din accident, iar călătoria la Solara capătă în sfârşit, un sens.”
Flăcările misterioase îl mistuie pe Yambo pe tot parcursul recompunerii trecutului său, inclusiv pe cel al rememorării anilor din perioada fascismului mussolinian. Descoperă că în timp ce şcoala îl educa în spiritul miturilor fasciste, el se refugia deseori în lumea cărţilor şi a revistelor care îi prilejuiau întâlniri cu eroi diferiţi de cei propuşi de cultura oficială. O altă lume, care îl iniţia într-o viziune diferită a Binelui şi a Răului.
Însoţit de Broasca de tablă, de Angelo Ursul, de ceaţa şi ielele din Vallone (înspăimântătoarea vale de lângă Solara), dar mai ales de cărţile sale, Yambo se regăseşte. E ca şi cum renaşte din paginile cărţilor ce-l marcaseră cândva.
Memoria de hârtie a lui Yambo este înlocuită, treptat, de o memorie adevărată în care el ocupă locul central. Şi, astfel, reapare chipul Lilei pe care Yambo îl recompune, trasând triunghiul just între reperele de care dispune (aşa cum descoperea comoara Clarabellei, în copilărie).
Lila se născuse dintr-o carte, în perioada liceului.
Şi, din nou, misterioasa flacără îi provoacă tahicardia.
Apoi totul se întunecă.

Insula din ziua de ieri

de Umberto Eco

Să continui să trăieşti în universul tău, acolo unde întâmplarea te-a aşezat, dar să-ţi construieşti încă un univers, după propria-ţi dorinţă. Un fel de refugiu în care eşti scenarist, regizor şi actor, deopotrivă. Uneori, cele două universuri să se reverse unul în altul şi să le confunzi legile. Şi atunci totul să devină posibil: viaţa să nu fie decât un joc în care poţi şterge Timpul aruncând toate ceasurile în mare; joc în care, de asemenea, poţi câştiga orice luptă aplicând Lovitura Pescăruşului iar oamenii pot trăi numai dacă sunt „povestiţi” de ceilalţi... altfel, abandonaţi nepoveştilor, mor.

Aşadar, pentru a supravieţui, trebuie să ne spunem poveşti...

În urma unui naufragiu, Roberto de la Griva pluteşte pe apele Pacificului până descoperă o corabie care-i devine univers. Aceasta, un fel de Arcă a lui Noe, îi oferă aproape tot: spaţiu, hrană, ba chiar şi companie în persoana ineditului părinte Caspar.

Povestea lui Roberto nu e foarte diferită de povestea oricăruia dintre noi. Pentru că e om, caută şi el fericirea. Doar că el o crede întrupată în Columba de Culoarea Naramzei aşa cum cavalerul maltez credea că fericirea e ascunsă pe insula Escondida iar părintele Caspar o lega de atingerea meridianului de o sută optzeci de grade.

Insula zilei de ieri trăieşte nu departe de corabia pe care Roberto e prizonier, dar acesta nu ştie să înoate. Aşa că îşi trăieşte prezentul rememorându-şi trecutul şi construindu-şi o poveste care populează Ţara Romanelor.

Poate viaţa e o căutare a zilei de ieri în încercarea de a mai îndrepta câte ceva din trecut. Şi soluţia ar fi găsirea meridianului antipod dincolo de care se mai află, încă, ziua ce a trecut.

Iar târziu, când lumea reală şi lumea imaginară se întrepătrund, când începi să mori transformându-te în piatră, să te împaci cu Timpul: să pluteşti într-o amiază veşnică pe geana aceea care separă ziua de azi de ziua dinainte. De o parte şi de alta a ta să-şi urmeze cursul anotimpurile, eclipsele şi mareele; să se nască şi să se prăbuşească imperii iar monarhi şi pontifi să se transforme în nimic; marea să se dezlănţuie sălbatică şi apoi să se cuminţească asemeni unei bălţi; să fie zi şi să fie noapte... Doar tu să continui să pluteşti pe dâra aceea de Netimp... pentru tine să nu se schimbe nimic...

Melancoliile lui Roberto şi perfidiile lui Ferrante, savuroasele comicării ale părintelui Caspar şi subtila prezenţă a Doamnei căreia Roberto îi spune povestea sa...

Toate, şi încă multe altele fac din „Insula din ziua de ieri” o carte care trebuie citită. Ea ne ajută să ne găsim longitudinea spre a şti câte ceva despre noi.

*

Capitolul intitulat „Grădina Desfătărilor” s-ar putea traduce în imagini, cam aşa: