Octavian Paler aşa cum îl văd eu

motto
„Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti
Că urletul meu e în realitate un plâns.”
(O. Paler – Impostură)

Înainte de toate, aş spune că acest om m-a fascinat şi continuă să o facă. Greutatea pe care o dă cuvântului, acurateţea gândirii, verticalitatea, autoironia, umorul... totul...
Apoi, aş adăuga faptul că, citindu-i cărţile, am constatat că fiecare pagină este încărcată de omul care a fost... că, de fapt, vorbeşte despre sine... Şi o face atât de bine, încât mie îmi e greu să adaug ceva. De aceea în cele de mai jos voi folosi, de multe ori, cuvintele sale.
Începând de la băiatul venit din Lisa care colinda bibliotecile pentru ca apoi, printre cărţi, să viseze la zeii Olimpului într-o căsuţă de la marginea Bucureştiului şi până la scriitorul complex care avea o imensă nevoie de a comunica, de a-şi dezvălui gândurile şi trăirile, Octavian Paler şi-a trăit propria legendă. Un scriitor singuratic împovărat de speranţe şi melancolii, el afirma că „despre adevărata singurătate nu vorbim decât în şoaptă. Nu voi recunoaşte decât în faţa mea că sunt singur. Şi uneori prefer să mi-o ascund şi mie.” (Scrisori imaginare – Scrisoare domnului Rilke)
Învăţase de la Aristotel că avem datoria de a fi fericiţi, aşa că dincolo de melancoliile pe care şi le recunoştea, acceptându-le ca atare, („Cel mai greu e să recunosc că afară plouă pur şi simplu şi să nu am în clipa următoare nicio melancolie.”), Octavian Paler ştia că „există ceva şi mai important decât o dimineaţă plină de soare, să nu uit că o voi pierde şi nu vreau s-o arunc goală pe nisip”.
Volumul de poezii „Umbra cuvintelor”, jurnalele de călătorie „Drumuri prin memorie. Egipt – Grecia” , „Drumuri prin memorie. Italia” sau volumele atât de cunoscute care l-au consacrat în literaratura noastră „Mitologii subiective”, „Scrisori imaginare”, „Viaţa pe un peron”, „Un om norocos”, „Autoportret într-o oglindă spartă” şi încă multe altele sunt cărţi care, dincolo de cuvinte, ni-l dezvăluie pe omul Octavian Paler.
Pentru că, în personajele care populează paginile cărţilor sale, stă mai mereu o trăire a acestuia pe care ne-o dezvăluie. Aşa cum va recunoaşte spre sfârşitul „mitologiilor subiective” când, pe ţărmul mării unde îşi scrisese cartea şi pe care urma să-l părăsească, ne destăinuie: ”mă încearcă dorinţa de a mă culca în ierburi ca pe nisip. Căci grecii antici sunt simple pseudonime. În fond, de fiecare dată am vrut să zic 'eu însumi'.” Acest “eu însumi” este la Octavian Paler şi orgoliu aşa cum, demult, făcând o astfel de afirmaţie, orgoliul lui Oedip consta nu în acuzarea ci în absolvirea zeilor de orice vină, asumându-şi singur vinovăţia nu în faţa zeilor ci împotriva lor. Şi tot aici ne vorbeşte despre amintirile care aduc nefericire atâta vreme cât “zeii nu au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea.”
Tot despre dorinţa de a scăpa de amintirile care aduc nefericirea ne vorbeşte autorul şi în “Un om norocos” în care, Daniel Petric merge la azil pentru a-şi preda amintirile la arhivă şi a evada din viaţa care-i pricinuia mereu atâtea neajunsuri. Acesta, neavând puterea să recunoască faptul că are nevoie de cineva să-i fie alături, nici chiar de Dumnezeu, (se temea că, dacă ar sta să-l caute pe Dumnezeu, nu ar mai avea timp să se caute pe sine, iar în timp ce mila lui Dumnezeu i se părea nesigură, de propria-i milă nu se îndoia deloc şi îi era şi foarte accesibilă), ştia că, uneori, mila poate fi hidoasă şi că pentru unele lucruri nu există iertare. „Dintr-odată, m-a copleşit o senzaţie plăcută şi nouă pentru mine; memoria îşi pierduse, parcă, din greutate. Ah, binecuvântată stare. Mă simţeam ca o pivniţă goală din care au fost izgoniţi şobolanii şi n-a mai rămas decât, ici, colo, câte o pânză de păianjen. Chiar lucrurile pe care mi le aminteam nu mai aveau greutate, nu mă mai apăsau, pluteau printr-un gol parcă.” (O. Paler – „Un om norocos”)
Povestindu-ne despre el, Octavian Paler s-a studiat pe sine (convins fiind că nimeni nu e obligat să se studieze dar dacă o face, n-ar trebui să trişeze) şi a căutat sensul vieţii făcând, poate, „primul pas pentru a înţelege ceva periculos; anume că viaţa are sens doar câtă vreme nu încerci să-l afli. Dacă te scoli dimineaţa şi te grăbeşti să te îmbraci şi să pleci după treburi, nu e niciun pericol. Nu-ţi pune probleme. Stă aţipit sub grijile şi sub supărările zilnice. Dar când priveşti cerul cu gândul că într-o zi n-o să-l mai vezi, şi începi să cauţi un rost alergăturilor tale, vanităţilor şi ambiţiilor din urma ta, eşti deja în primejdie. Se apropie momentul când vei deveni şi agasat, şi obsedat de tine însuţi.” (O. Paler - „Calomnii mitologice”)
Dincolo de imensul său talent, de imensul său har, Octavian Paler a fost un om care şi-a dorit să fie fericit: „Se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.” (O. Paler – „Mitologii subiective”)
Câţi dintre noi am făcut loc, pe noptieră, celor şapte iubiri, şapte singurătăţi şi şapte înţelepciuni ale marelui om? Unde aşezăm cărţile sale? Cine este Octavian Paler? „Sunt întrebări cărora dacă nu le poţi răspunde cu o propoziţie, nici o viaţă nu mai e de ajuns.” Aşa că am aşezat, aici, câteva astfel de „propoziţii” ale sale. Să nu aşteptăm o viaţă pentru a-l descoperi. Am avut bucuria de a-l avea printre noi. L-am apreciat, oare, aşa cum o merita?
„Uneori, sunt de ajuns vântul şi soarele ca absenţele să mă doară. Şi trebuie să înving în mine această tristeţe pentru a iubi din nou. Dar, poate, şi melancolia nu e decât tot o formă a dragostei, mai complicată acum, însă şi mai lucidă. Ştiind că ea nu pune condiţii. Recunoaşte că există. Atâta tot. Căci Ithaca nu-i o legendă, ci prima condiţie pe care viaţa i-o pune fiecăruia pentru a se distinge de nisipul pe care-l spulberă vântul. Datorită ei, am aflat că înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele, încât nu se mai teme să-şi lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.” (O. Paler – A şaptea înţelepciune)
">

Lanark

O viaţă în patru cărţi – de Alasdair Gray

Când am luat-o din raft nu mi-a „spus” mare lucru... m-a impresionat prin dimensiune. Neîncrezător, i-am studiat, totuşi,ultima copertă şi atunci am ştiut că o voi citi.
Despre el, autorul ne dezvăluie, printre altele, că „e ciudat să-ţi petreci jumătate din viaţă transformându-ţi sufletul în cerneală tipografică... Pe lumea aceasta sunt oameni mai buni sau mai răi decât mine, aşa că nu mă detest.”
Despre carte, Janice Galloway spune că „este şi va rămâne un act de rezistenţă, parte a inventarului de şoapte, sedimentări şi dialoguri pe care îl numim literatură.”
Aşa că am luat-o...
Amestec uluitor de real şi imaginar, romanul are patru părţi (numite „cărţi” de către autor), două dintre ele (cartea întâi şi cartea a doua) avându-l ca personaj central pe Duncan Thaw iar celelalte două pe Lanark.
Dar cele patru cărţi care compun acest roman sunt aşezate de autor într-o ordine mai puţin firească („neordine”, deci!), respectiv : trei, unu, doi şi patru. Autorul a vrut ca „Lanark” să fie citită astfel, folosind un procedeu literar vechi, întâlnit şi la Homer sau Vergiliu după cum singur afirmă printr-un personaj al său numit „iluzionistul” (care este, de fapt, însuşi autorul).
M-a impresionat Duncan Thaw. Este eroul care există în mintea lui Lanark şi de care acesta se agaţă, considerându-l propriul trecut. Thawn era un artist genial dar total neadaptat timpului din care făcea parte. Preocupat prea puţin de aparenţe şi de aspectele practice ale existenţei, pentru el totul se reducea la exprimările sale artistice, la arta pe care o împlinea cu pasiune, până la extenuare.
Nu primise educaţie religioasă şi relaţia sa cu Dumnezeu era o veşnică tatonare. Spunea, la sfârşitul rugăciunilor, „Dacă exişti” în loc de „Amin”, ştiind că adevărul nu este niciodată alb sau negru, ci alb şi negru, deopotrivă.
Era mereu în căutarea unei chei. Nu ştia exact cum arată şi nici unde ar trebui să o caute, dar ştia că ea ar putea rezolva toate problemele sale: astmul, temele, timiditatea, teama; ar face ca tot ce este dureros, inutil şi greşit să devină plăcut, armonios şi bun.
El credea că orice poveste poate avea un final fericit dacă o întrerupi într-un moment vesel. Dar povestea acestui artist neadaptat sfârşeşte tragic. Thaw moare pentru că nu se pricepe să iubească.
Lanark e personajul central din cărţile trei şi patru, unde l-am putut cunoaşte aşa cum este, cu toate ciudăţeniile lui şi cu noncomformismul manifestat în situaţiile de viaţă în care a fost pus de către autor. Era un tânăr fără trecut care-şi luase un nume la întâmplare şi care suferea de una dintre ciudatele boli care bântuiau cetăţenii oraşului său: celor foarte disperaţi (a se citi „bolnavi”) le creşteau aripi. Rima, cea care i-a devenit ulterior soţie, fusese un astfel de caz şi atunci când nimeni nu spera ca aceasta să mai fie vindecată, dragostea perseverentă şi încăpăţânată a lui Lanark a salvat-o. Îmi pare una dintre cele mai frumoase imagini ale cărţii:
„- Eşti supărat că nu mai ai cui să-i citeşti, Thaw? Dar mi-am întins aripile şi o să zbor acolo unde tu nu poţi ajunge, mă voi înălţa cu părul în flăcări şi voi devora bărbaţi ca pe aer.(...)Corpul şi membrele de argint se crăpară şi căzură, acoperind podeaua ca nişte fiare vechi, ornamentale. În mijloc stătea ghemuită o fată goală, care plângea şi-şi freca obrajii cu mâinile. Era blondă şi înaltă (...).- Mă întreb dacă o să te pot ierta că mi-ai rupt aripile. E plăcut să fii om din nou, dar erau nişte aripi atât de frumoase!”
Institutul era locul unde cei ce nu se vindecau erau transformaţi în sursă de energie sau combustibil pentru ceilalţi. Asta deoarece canibalismul fusese întotdeauna o problemă a omului, problemă rezolvată, în parte, prin hrănirea în mod regulat cu sângele şi trupul Domnului. Dar oamenii au uitat să iubească şi povestea lui Lanark înfăţişează prăbuşirea unei civilizaţii din lipsă de iubire. Oamenii nu mai ştiu să iubească într-un timp în care totul trebuie să fie eficient din punct de vedere al economiei, al conducătorilor.
În „Epilog” apare acel personaj nou de care vă vorbeam, numit „autorul” sau „iluzionistul”. Aflând că „iluzionistul” i-a pregătit un sfârşit tragic, Lanark se revoltă, amintindu-i acestuia că nu şi-a dorit altceva toată viaţa decât soare, puţină dragoste şi o fericire banală şi că aceste dorinţe i-au fost mereu zădărnicite de societatea în care trăia. Autorul îi atrage atenţia că unele lumi sunt făcute din atomi dar lumea sa este făcută din cuvinte, aceste „mici semne care mărşăluiesc pe hârtie” şi că supravieţuirea lui, ca personaj, şi a sa, ca autor, depind de felul în care este sedus cititorul, aducându-l din lumea sa în lumea tipărită şi reţinându-l aici suficient de mult. Îi dezvăluie că uneori, ca autor, trebuie să facă lucruri abominabile pentru a-l vrăji pe cititor fiind nevoit să-şi prostitueze cele mai sacre amintiri, punându-le în cele mai banale cuvinte şi propoziţii. Pentru că, într-o oarecare măsură, romanul este şi autobiografic.
E greu să rezum aici o carte de peste 700 de pagini. Poate v-am trezit, totuşi, interesul... Aş adăuga şi faptul că acei dintre voi care îl îndrăgesc pe Kafka vor fi plăcut impresionaţi de „Lanark”.

"Doar cei neobişnuit de disperaţi au aripi..."

„- Eşti supărat că nu mai ai cui să-i citeşti, Thaw? Dar mi-am întins aripile şi o să zbor acolo unde tu nu poţi ajunge, mă voi înălţa cu părul în flăcări şi voi devora bărbaţi ca pe aer.
(...)
Corpul şi membrele de argint se crăpară şi căzură, acoperind podeaua ca nişte fiare vechi, ornamentale. În mijloc stătea ghemuită o fată goală, care plângea şi-şi freca obrajii cu mâinile. Era blondă şi înaltă (...).
- Mă întreb dacă o să te pot ierta că mi-ai rupt aripile. E plăcut să fii om din nou, dar erau nişte aripi atât de frumoase!”
„Lanark (O viaţă în patru cărţi)” scrisă de Alasdair Gray a apărut în 1981 dar eu am descoperit-o abia acum (Polirom 2008).