Considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai
lumii (Andrea Bajani) și chiar un scriitor care nu are rival în peisajul
contemporan al romanului spaniol (Roberto Bolano), Enrique Vila-Matas este un scriitor
ale cărui romane, eseuri și nuvele au fost traduse în peste treizeci de limbi,
iar opera sa a fost distinsă cu nenumărate premii internaționale.
Nu știu câte cărți ale sale au fost traduse în limba
română, aceasta fiind singura carte a lui Vila-Matas pe care am citit-o.
Mărturisesc, când am luat-o de pe raftul librăriei ”Cartea de nisip” nu știam
nimic despre acest autor; ceea ce m-a atras a fost titlul, ca și mențiunea de
pe copertă care promitea ”un roman postmodern hipnotic, o meditație captivantă,
redată cu o infinită virtuozitate narativă, dar și foarte multă ironie, pe tema
originalității în literatură”.
Povestea este simplă: Simon Schneider pleacă din căsuța
dărăpănată moștenită de la părinți, situată pe țărmul stâncos al Mediteranei, la
marginea localității Cadaques, spre Barcelona, pentru a se întâlni cu fratele
său pe care nu-l văzuse de douăzeci de ani, Rainer Schneider Reus. Un nume
aproape imperial, după cum spune Simon Schneider. Nume la care, totuși, Rainer
renunță, însușindu-și-l pe acela de Gran Bros, așa cum era cunoscut în lumea
scriitorilor și cea a fanilor săi. Pentru că, acesta era un scriitor de succes
care trăia la New York. Și păstra legătura cu fratele său, Simon Schneider, -
pe care deseori, în mesajele trimise, îl numea sclavul său, - prin aceea că îi
plătea periodic o sumă modică în schimbul serviciului de a-i furniza citate din
cărțile citite, citate pe care Gran Bros le folosea în cărțile sale. Gran Bros
trăia într-o cumplită angoasă din momentul în care înțelesese că fusese prins
în capcana de a se considera un mare scriitor.
Drumul spre Barcelona îi prilejuiește lui Simon Schneider
ocazia unor meditații, ”în căutarea frazei pierdute” care îl bântuia, o frază
despre ”spațiul infinit” pe care o uitase și încerca cu disperare să și-o
reamintească.
Însoțindu-l pe drumul spre Barcelona, cititorul ia parte
la revelațiile pe care ”furnizorul de citate„ le are, asociindu-și existența cu
personajele sau stările din cărțile citite, cărți din care își extrăgea și
citatele.
Astfel, casa dărăpănată suspendată pe stâncă deasupra prăpastiei,
lăsată moștenire de Tatăl său (scris, mereu, cu majusculă) îi amintea de casa
veche, a lui Chaplin, care se clătina deasupra hăului; iar el era personajul
lui Colm Toibin din ”Eroziunea„ care trăia pe marginea unei prăpăstii, într-o
casă în ruină, care se clătina deasupra mării, personaj cu care Simon Schneider
se simțea unit printr-un fir straniu; găurile negre, despre care învățase că nu
erau goale, ci răspândeau o ”energie a absenței” îi explicau faptul că unele
lucruri pe care le simțea în jurul său erau generate de acea energie a absenței
Tatălui care, deși plecat, încerca să-și facă simțită prezența.
Ceața este și ea un personaj principal al cărții. Îl
însoțește pe Simon în călătoria sa, sub diferite forme: asemeni unui halou sau
a unei brize, o ceață care se așterne în jur, dându-i senzația că îl atinge;
alteori lumina și oboseala se aliază și fac ca un chip drag să se dilueze
într-o ceață lentă care se așterne între el și cel drag; ori ceața care se
ridica deasupra râului și îl împiedică să vadă lucrurile reale, o ceață fără
noimă, asemeni minciunii și propagandei pe care societatea le oferă; dar, mai
ales, ceața în care se transformă și dispare Gran Bros, după întâlnirea cu
Simon Schneider. Permițându-mi mie, ca cititor, să consider că ”autorul
înstrăinat” și ”furnizorul de citate” sunt, de fapt, aceeași persoană, că ceea
ce a făcut personajul nostru a fost să se întâlnească cu ”propria-mi monstruozitate,
cea pe care o purtam în mine și pe care nu obișnuiam să o înfrunt niciodată”.
Ceea ce m-a atras la romanul lui Enrique Vila-Matas a
fost faptul că, dincolo de povestea în sine, parcursul personajului conduce
cititorul într-o lume pe care fiecare o va înțelege în felul său. Poți alege să
te limitezi la poveste sau poți să-ți pui, ca cititor, tot felul de întrebări,
așa cum făcea Simon Schneider când, - foarte tânăr fiind, - nu reușea să treacă
de primele rânduri ale cărților pe care intenționa să le citească, întrucât
acestea aveau o abundență de sensuri, care îi deschideau prea multe interpretări
și perspective, toate acestea împiedicându-l să-și continue lectura.
”Aș putea fi închis în coaja unei nuci și să mă simt rege
al spațiului infinit.” Este fraza în căutarea căreia pornise Simon Schneider,
pe care și-o amintește, într-un târziu. Și dacă universul tot încape într-o
coajă de nucă (Stephen Hawking), atunci căderea unei frunze, ori căderea
nopții, ori căderea unui imperiu par a avea aceeași importanță. Sau aceeași
lipsă a ei.
