Departe de a fi fost doar un timp al bucuriei de a trăi și al lipsei de griji, la Belle Époque alătură Parisului aristocratic un Paris boem, bântuit de sărăcie și îndoială, dar care își trăiește ”epoca frumoasă” cu foarte mare încredere în sine. O epocă de aur în special pentru aceia care beneficiau de averile și privilegiile claselor superioare, cu realizări spectaculoase dar bântuită de tensiuni și rupturi sociale. Și totuși, cel mai adesea, sinuciderile nu sunt din cauza sărăciei, ci din dragoste. Lipsiți de mijloace financiare, artiști dornici de afirmare veniți din toate colțurile lumii își plătesc veseli consumațiile făcute la tavernele din Montmartre cu propriile lucrări. O societate a spectacolului, veselă, elegantă, luxoasă, acest Paris al anilor dinaintea Marelui Război a cunoscut succese în toate domeniile de activitate. A fost, deopotrivă, Parisul lui Picasso, Braque, Modigliani, Monet, Matisse și Marc Chagall, al lui Proust și Zola, Dreyfus și Apollinaire, Sarah Bernhardt și Coco Chanel, al soților Curie, al lui Renault și Citröen, al lui Rodin, Brâncuși și Duchamp, Charles de Gaulle și Georges Clemenceau, Maurice Ravel și Stravinski precum și al altor personalități, fapt care întărește o dată în plus convingerea potrivit căreia, pentru a vedea clar ai nevoie de perspectivă. Perspectivă care îi lipsea pe atunci lui Georges Clemenceau care, - într-o discuție avută cu un ziarist american despre iminența războiului, - a numit Orașul Luminilor ”locul important al lucrurilor neimportante”.
A urmat Verdunul. Și chiar dacă războiul fusese câștigat, nimic nu mai avea să fie la fel. Toate se prefac în scrum, după cum afirma Marcel Proust: “Este precum o colecție de evantaie frumoase și vechi: le poți admira, însă nicio mână nu le va mai aduce de acum la viață. Însuși faptul că se află sub sticlă dovedește că balul a luat sfârșit.”
(La Belle Époque - Amurgul unei lumi, de Mary McAuliffe)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu