Trenul spre Samarkand - de Guzel Iahina

 

În anul 1923, Uniunea Sovietică era bântuită de o foame teribilă, în urma rechiziționărilor care au lăsat fără adăpost și fără hrană milioane de oameni. Un tărâm haotic, în care autoarea zugrăvește destine și personaje care îndură suferințe greu de imaginat. 

În trenul care duce copii flămânzi din Povolgia spre Samarkand - o Arcă a lui Noe, după cum spune autoarea - își face loc și speranța.

Cartea, percepută de cititor ca o terifiantă călătorie în timp și în spațiu, este o ficțiune susținută de documente istorice, explicată de Guzel Iahina:

‟Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre ,,trenurile lui Dzerjinski‟. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu. Întrebarea care m-a tulburat și m-a bântuit este aceasta: cum se face că oameni buni și-au dat copiii unor instituții? Cum a fost posibil un asemenea lucru? Dar pe măsură ce m-am adâncit în studiul materialelor pe care le-am găsit, am ajuns să înțeleg‟. 

        Impresionată de puterea de sacrificiu a personajelor. De noblețea celor care, uitând de propria suferință, își folosesc ultimele resurse pentru a-i salva pe cei care își întind mâinile către speranță. 

 

Găuri negre, găuri de vierme și călătoria în timp

 Uimirea pe care i-o trezește cosmosul. Asta ne împărtășește autorul în această carte.

Și, pentru a-i fi alături, nu trebuie decât să fim dispuși să ne reamintim unele noțiuni de fizică pe care, cu siguranță, le-am uitat de-a lungul anilor.

Stelele se grupează în galaxii, galaxiile se grupează în roiuri de galaxii. Galaxia noastră este una din cele 80 de galaxii care formează Grupul Local. Cea mai apropiată de noi este Nebuloasa Andromeda, aflată la 2,5 milioane de ani-lumină. Când privim stelele aflate la ani-lumină, prin telescop, nu le vedem așa cum arată ele în prezent, ci versiunea lor mai tânără. De fapt, privim în trecut. 

În prezent, există tot mai multe dovezi că universul nostru devine tot mai mare, spațiul dintre noi și celelalte galaxii se extinde. Dacă universul se dilată, toate galaxiile fugind unele de altele, atunci la un moment din trecut întreaga materie trebuie să fi fost înghesuită laolaltă. Dacă universul se extinde, dar în același timp conține întregul spațiu, în ce anume se extinde el? Ce se află dincolo de marginea universului? 

Nu există un punct dincolo de care să nu mai fie nimic. Universul nu are margine, doar că dincolo de limita în care materia există, acesta nu ar fi decât spațiu vid. 

Big bangul n-a avut loc undeva anume în spațiu și la un anumit moment, ci a cuprins spațiul și timpul într-un mod greu de înțeles. Consecință inevitabilă a gravitației einsteiniene, găurile negre există în univers. Sunt la propriu găuri în spațiu, înăuntrul cărora spațiul și timpul sunt complet distorsionate. Gravitația einsteinienă este cea care curbează spațiul. Cu cât e mai puternic câmpul gravitațional al unui corp masiv, cu atât spațiul din vecinătatea lui va fi mai curbat și mai distorsionat.

”Dacă ai călători într-o rachetă la viteze apropiate de cea a luminii, plimbându-te prin galaxie vreme de, să spunem, patru ani, la întoarcetea pe pământ ai fi șocat. Dacă, după calendarul tău de la bord, ai plecat în ianuarie 2000 și te-ai întors în ianuarie 2004, atunci, în funcție de viteza ta și de drumul tău printre stele, ai putea găsi că pe Pământ e anul 2040, iar toți oamenii au îmbătrânit cu 40 de ani.” Așadar, e posibil, în aceste condiții, să ne deplasăm în afara cadrului temporal al celorlalți, într-un cadru unde timpul se scurge mai lent. 

”Timpul este modul prin care natura evită ca totul să se petreacă deodată.” (John A. Wheeler)

De fapt, nimeni nu înțelege ce este cu adevărat timpul. Dacă ai putea atașa un ceas unui fascicul de lumină, acesta n-ar ticăi deloc. Pentru un foton, timpul nu se scurge deloc (dilatarea maximă a timpului), iar întregul univers are dimensiunea zero (contractare maximă a lungimii). 

 „Un Dumnezeu etern care există în afara universului nostru nu intră în contradicție cu ideea de univers din fizica modernă (care include spațiul și timpul) apărut la big bang. Ceea ce a constituit însă un subiect de dezbatere pentru oameni de știință, filozofi și teologi a fost rolul jucat de Dumnezeu în universul mecanic determinist al lui Newton.”

Paradoxul gemenilor; ceasurile în mișcare merg mai încet; timp deformat; universuri paralele; un trecut și un viitor care coexistă cu prezentul. Niciuna dintre acestea nu sunt SF. Nu sunt rezultatul speculațiilor unei minorități de savanți excentrici. Toate aceste bizarerii sunt rezultatul anilor de progres, iar unele dintre ele sunt considerate acum certitudini.  

Întrebările privind semnificația timpului (dacă se scurge, dacă trecutul și viitorul coexistă cu prezentul) sunt întrebări cu care se confruntă ideea atât de tentantă a călătoriei în timp. Teoriile din fizica actuală nu exclud complet posibilitatea vizitării trecutului. 

Cartea lui Jim Al-Khalili îmbină speculațiile pasionante cu rigoarea științifică.

Ultima vară în oraș

 

Citisem cartea pe la începutul acestei veri și, dezamăgită, am așezat-o în teancul cărților despre care am ales sa nu scriu, pentru că nu aș recomanda-o spre a fi citită. 

Totuși, - de câteva zile, - constat că pe net este un adevărat ”val” de interes, și cartea este catalogată de sute (!) de persoane ca fiind o carte extraordinară, care merită citită și recitită, genul de carte care dorești să dureze, și te doare când dai pagina, de teamă că se va sfârși.

”O carte-cult” spune editorul italian, ”căutată cu înfrigurare de trei generații de exploratori ai librăriilor și tarabelor de cărți” și - nu se știe de ce - ”imposibil de găsit nici măcar pe internet…” O perioadă. De aceea s-a reeditat. Un Eveniment.

Așa că am citit-o.

Pentru mine a fost o dezamăgire. Am o altă opinie.

Între ”da” și ”nu”, pentru această carte mai mult ”nu”.

Da, mi-a făcut plăcere să ”revăd” Roma în descrierile făcute de autor. Dar personajele mi s-au părut, cumva, ”fagile”, nedispuse la niciun fel de efort pentru a-și găsi, să zicem, fericirea. Sau, mai exact, spre a-și găsi drumul. ”Eroi” neconturați, nimic special care să-i evidențieze și să-și merite titulatura de personaje principale. Iar sfârșitul cărții m-a dus cu gândul la Catul Bogdan; nu-i vorbă, mi-a plăcut ”Lorelei”, dar eram adolescentă când l-am citit pe Ionel Teodoreanu.

O fi și vârsta, așadar. 

Sincer, nu prea m-am ales cu mare lucru din această lectură. 

Middle England

 

        Cartea oferă o analiză a lumii britanice contemporane, autorul folosindu-se de personaje eterogene pentru a prezenta povestea Angliei zilelor noastre, mai exact perioada referendumului privind menținerea Regatului Unit în Uniunea Europeană. Nostalgie, deziluzie, confuzie și furie. Toate acestea experimentate de personajele care traversează perioada unei cenzuri ascunse, când totul se petrece sub masca libertății de expresie, astfel ca cei care stăpânesc să poată pretinde că totul e-n regulă. Când votul devine o pierdere de vreme pentru că toți politicienii îmbrățișează părerile la modă. O periodă în care viețile sunt trăite sub tirania unei idei, idee numită „corectitudine politică”.

        Sunt personaje pentru care modelul primar de relație se bazează pe antagonism și concurență; altele, naive, trăiesc într-o bulă și nu acceptă că există oameni care pot avea altă părere; iar pentru cei care se bucură de privilegii egalitatea este departe de a fi un deziderat. 

        „Printre crengi nehotărâte mergea o fată care era viața.”

        Middle England este și despre frumusețea ființei umane, despre ceea ce gândește, simte și iubește un om liber să-și decidă și să-și urmeze drumul. Despre viitorul care ne așteaptă dacă alegem să devenim oameni care nu mai sunt priponiți de legăturile strânse și restictive ale sângelui, religiei sau națiunii. 

”Zona de interes” - Martin Amis

 Circumstanțele dau, de cele mai multe ori, măsura valorilor noastre. O poveste de dragoste într-un lagăr nazist evocă o fărâmă de omenie și bun-simț, într-un loc unde teroarea este cuvântul de ordine. Însă corectitudinea, onestitatea, bunătatea și chiar iubirea, - acele repere pentru ceea ce, înăuntru, părea rațional, - odată trecute dincolo de zidurile înalte și sârma ghimpată își pierd valorile, răsturnându-le. Pentru că nimic bun nu se poate alege de pe urma acelui loc, dacă ai fost de partea celor care au lovit. Ar fi revoltător să fie altfel. 

Greu de înțeles atâta oroare, atâta cruzime și atât de multă opacitate. Dar sunt lucruri care trebuie să rămână neînțelese, pentru că a înțelege înseamnă a legitima.

Cartea redă, romanțat, o parte întunecată din istorie, vorbește despre identitate și umanitate și este scrisă în amintirea celor care au supraviețuit și a celor care nu au supraviețuit lagărelor naziste de concentrare.

”Pata umană” - Philip Roth

 

Personajele compuse de Philip Roth își duc viețile aparent convențional, cu prea puține excese la suprafață, pentru că toate excesele au loc în secret.

Profesorul Coleman Silk dorește să beneficieze de drepturile sale umane și nu mai are răbdarea necesară parcurgerii etapei drepturilor civile. Se autodefinește, se recreează, nemulțumindu-se cu ceea ce viața i-a oferit. Delphine Roux caută și ea o existență proprie, refuzând rețetele în construirea propriei personalități. Dar în efortul de a se edifica, se subminează pe sine. Les Farley, întors din Vietnam, simte că nu mai are nicio legătură cu lumea ”normală”, de acasă. Războiul îl învățase că față de inamic nu poți avea decât ură. Și odată ce ai început să urăști, nu te mai poți opri.

Fiecare lasă, în trecerea prin această lume, o urmă. Impurități, cruzime, abuz, greșeală. Orice curățire este o glumă, iar puritatea o fantezie. Lăsăm în urmă tot ce înseamnă elementara noastră lipsă de perfecțiune. Pata fiecăruia dintre noi. Pata umană.

Toate personajele, în experiențele de viață pe care autorul le creează pentru ele, ajută să înțelegem că, deși există dorința de a stăpâni lucrurile, lucrul care trebuie stăpânit cu adevărat este propria ființă.

”The Clockmaker’s Daughter”

Fiecare ceas este unic, așa cum sunt și oamenii. Și, tot asemenea oamenilor, ”fețele” ceasurilor sunt doar măști pentru mecanismele care se ascund dincolo de acestea. Dar care ceas arată timpul exact, corect? Putem spune că toate arată un timp corect, din moment ce Timpul nu există; el este doar o idee, un concept, un termen generic, un ”ceva” care nu are început și nici sfârșit. Fiecare ceas arată timpul său, așa cum adevărul depinde, întotdeauna, de cel care spune povestea.

”The Clockmaker’s Daughter” este o carte despre timp, artă, frumusețe și iubire. Despre faptul că, uneori, singurul drum către înainte este spre trecut, pentru că tot ce a rămas nerostit și neiertat acolo face ca viitorul să fie de nesuportat. Și chiar dacă nu poți fi în două locuri diferite în același timp, e foarte posibil să fii în același loc, în timpuri diferite. 

Kate Morton. Surprinzătoare și enigmatică, așa cum o știam din „The forgotten garden” ori ”The house at Riverton”.

Darul lui Humboldt

 

Distins cu premiul Pulitzer, romanul lui Saul Bellow vorbește despre viața autentică. Despre prietenie și trădare, despre împlinire și dezamăgire. 

Personajele sale, chiar și cele atinse de geniu, sunt departe de a fi perfecte: ”Poet, gânditor, băutor cu probleme, înghițitor de pilule, om de geniu, nevropat depresiv, făuritor de planuri încâlcite, povestea unui succes, Humboldt scrisese cândva niște poeme de spirit și de mare frumusețe, dar de atunci ce mai făcuse? Dăduse el grai marilor cuvinte și melodii care colcăiau în el? Nu. Poemele nescrise îl sufocau.”    

Von Humboldt și Charlie Citrine sunt prieteni și amândoi sunt de acord că imaginația nu are voie să lâncezească, iar această lume e o lume a imaginației și a viziunii. Din punct de vedere uman erau ”parțial OK”, după cum se exprimă Humboldt. De altfel, cartea este, pe alocuri, de-a dreptul savuroasă, iar notele de ironie și - în special - de autoironie mi-au stârnit deseori zâmbete. 

În 1976, lui Saul Bellow i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

Voi menționa și faptul că, una dintre soțiile autorului a fost Alexandra Ionescu Tulcea (născută Bagdasar), profesor la Northwestern University, iar în 1978 au călătorit împreună în România.

De câte ori termin de citit o carte, îmi amintesc că Emil Cioran relata undeva faptul că un tânăr i-a adus niște încercări de-ale sale în ale scrisului, cerându-i marelui gânditor și om de litere părerea despre scrierile sale. Iar Cioran s-a uitat la dimensiunile manuscrisului, apoi l-a întrebat pe tânărul autor dacă e convins că ceea ce a așternut el pe hârtie merită câteva zile din viața pe care o mai avea el de trăit. De atunci, cam așa privesc cărțile pe care le citesc: mă întreb dacă a meritat să investesc timpul pe care l-am alocat cititului. 

Saul Bellow merită.   

despre universuri despărțite de spațiu și timp, dar atât de legate între ele

 

”Numai de vreo trei sau patru ori, în tinerețea mea, am întrezărit Insulele Fericirii - apoi s-au pierdut în cețuri, crize economice, războaie reci, vânturi sălbatice și maree potrivnice… și le-am confundat cu maturitatea. Presupunând că reprezentau o coordonată fixă a călătoriei mele prin viață, am scăpat din vedere să le notez coordonatele: latitudinea, longitudinea, amplasamentul. (…) Ce n-aș fi dat acum să am o hartă imuabilă a inefabilului etern constant? Să am eu, dacă se poate spune așa, un atlas al norilor.” (David Mitchell - Atlasul norilor)

Amurgul unei lumi

Departe de a fi fost doar un timp al bucuriei de a trăi și al lipsei de griji, la Belle Époque alătură Parisului aristocratic un Paris boem, bântuit de sărăcie și îndoială, dar care își trăiește ”epoca frumoasă” cu foarte mare încredere în sine. O epocă de aur în special pentru aceia care beneficiau de averile și privilegiile claselor superioare, cu realizări spectaculoase dar bântuită de tensiuni și rupturi sociale. Și totuși, cel mai adesea, sinuciderile nu sunt din cauza sărăciei, ci din dragoste. Lipsiți de mijloace financiare, artiști dornici de afirmare veniți din toate colțurile lumii își plătesc veseli consumațiile făcute la tavernele din Montmartre cu propriile lucrări. O societate a spectacolului, veselă, elegantă, luxoasă, acest Paris al anilor dinaintea Marelui Război a cunoscut succese în toate domeniile de activitate. A fost, deopotrivă, Parisul lui Picasso, Braque, Modigliani, Monet, Matisse și Marc Chagall, al lui Proust și Zola, Dreyfus și Apollinaire, Sarah Bernhardt și Coco Chanel, al soților Curie, al lui Renault și Citröen, al lui Rodin, Brâncuși și Duchamp, Charles de Gaulle și Georges Clemenceau, Maurice Ravel și Stravinski precum și al altor personalități, fapt care întărește o dată în plus convingerea potrivit căreia, pentru a vedea clar ai nevoie de perspectivă. Perspectivă care îi lipsea pe atunci lui Georges Clemenceau care, - într-o discuție avută cu un ziarist american despre iminența războiului, - a numit Orașul Luminilor ”locul important al lucrurilor neimportante”.

A urmat Verdunul. Și chiar dacă războiul fusese câștigat, nimic nu mai avea să fie la fel. Toate se prefac în scrum, după cum afirma Marcel Proust: “Este precum o colecție de evantaie frumoase și vechi: le poți admira, însă nicio mână nu le va mai aduce de acum la viață. Însuși faptul că se află sub sticlă dovedește că balul a luat sfârșit.”

(La Belle Époque - Amurgul unei lumi, de Mary McAuliffe)

“Iar mai mare dintre acestea este iubirea.”

 

Având dimensiuni impresionante și o calitate de excepție, cartea se adresează cititorului modern, propunându-și a fi o punte peste prăpastia conceptuală, culturală, cronologică și geografică dintre acesta și lumea biblică. Redactat de o echipă internațională de savanți având o gamă teologică largă, atlasul ne poartă, pe parcursul a celor 575 de pagini, într-o călătorie fascinantă prin peisajele, culturile și istoria pământurilor din biblie. Imaginile - reprezentând hărți, vitralii, picturi și sculpturi celebre sau mai puțin cunoscute, - îl ajută pe cititor să-și fixeze repere în dorința de a înțelege cât mai mult din istoria redată de cea mai vândută carte din toate timpurile: biblia.

”Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, iubirea. Iar mai mare dintre acestea este iubirea.” (I Corinteni 13.13)

O dreaptã si simplã judecatã...

 

„Ți-ai mânat prin veacuri turmele pe plai/Din stejarul Romei tu, mlădiță ruptă…” (G. Coșbuc - Cântec)

”Norocul stă tot în înțelepciunea noastră rurală și conservatoare, în veșnicia născută la sat, în încrederea despre care spunea Bărnuțiu că trebuie să o avem în noi înșine. O dreaptă și simplă judecată ne arată că am trăit înstrăinați cam un mileniu și că trăim împreună, în România, de mai puțin de un secol. Oare se poate compara un mileniu de singurătate cu un veac de unitate? Orice nemulțumire pălește în fața răspunsului simplu și direct. Să ne gândim că un răspuns pripit îi face să lăcrimeze pe toți moșii și strămoșii morți în bătălii pentru țară, în închisori sordide, în lagăre chinuitoare, printre străini cruzi. (…) Înainte de a huli țara, să ne gândim dacă am făcut destul ca s-o schimbăm în bine.” (Ioan-Aurel Pop - Identitatea românească)