”A fost odată un soldat,/Frumos și ne-nfricat,/Dar el era o jucărie:/Soldatul de hârtie…” (B.S. Okudzhava)
De ce ”vremuri second-hand”? Iată ce afirmă autoarea: ”Înainte de revoluția din 1917, Aleksandr Grin scria: «Iar viitorul a încetat cumva să stea la locul său.» Au trecut o sută de ani și viitorul iar nu e la locul lui. Acum trăim vremuri second-hand.”
Prima parte a acestei cărți, cuprinzând ”zece istorii într-un interior roșu”, m-a cucerit cu adevărat!
Am fost fascinată de conversațiile care aveau loc, în perioada anilor 1991 - 2001, în bucătăriile celor care fuseseră sovietici și s-au trezit, - peste noapte, - ruși, gruzini, abhazi… Conversații despre o realitate trăită din unghiuri diferite și, ca atare, percepută atât de diferit. Despre istoria care se rostogolește peste idealurile pierdute și peste neputințele celor care o trăiesc, schimbând valori și principii.
Personajele din această primă parte a cărții Svetlanei Aleksievici ne sunt și nouă cunoscute. Am trăit și noi perioada în care credeam că libertatea e un lucru simplu, dar ne-am ”cocârjat” sub greutatea ei. Am avut și noi ”dizidenți de bucătărie”, cu pumnii strânși doar în buzunar. Și sunt și la noi persoane asemeni lui Vasili Petrovici N. de 87 de ani, căruia carnetul de partid (comunist) îi este biblie. Dar și asemeni nepotului său: ”Bunicule, tu chiar ai crezut în comunism? De ce nu în extratereștri?”
Personaje. De la bunicii care povestesc toată viața cum i-au bătut pe nemți la Stalingrad, la nepoții care întreabă: ”- De ce au murit soldați care să apere drapelul regimentului? Puteau să facă unul nou.”
Și anecdotele mi-au amintit de bancurile de la noi, care circulau înainte de revoluție. Și cei care le spuneau erau pedepsiți la fel. Bunăoară, un student luase zece ani de lagăr, fără drept de corespondență, pentru următoarea anecdotă: ”Pe perete e atârnat portretul lui Stalin. Un cor cântă un cântec despre Stalin. Un artist declamă o poezie despre Stalin. Ce-i asta? O seară închinată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Pușkin.”
În această carte ne regăsim - măcar puțin - toți cei care am trăit dincoace de Cortină. Sunt personaje pentru fiecare. ”E ca la teatru. Din sală vezi o poveste frumoasă - scena e curată, actorii sunt străluciți, e o lumină magică, dar când treci în culise… Deodată, în spatele cortinei, sunt resturi de scânduri, decoruri pe jumătate vopsite aruncate pe jos… sticle de votcă goale… resturi de mâncare… S-a dus povestea. E întuneric… murdar… Pe mine m-au dus în culise…” spune Gleb, un fost ”zek” care consideră că ”lui Dumnezeu i-au ieșit mai bine florile și copacii decât oamenii”.
În cea de-a doua parte a cărții, tot ”zece istorii”, doar că de data aceasta ”fără interior”.
Tot despre zgomotul străzii și despre conversațiile din bucătării, perioada fiind cea a anilor 2002-2012. Când ”născut în URSS” e deja un diagnostic, iar ”Putin-democrat” e cel mai scurt banc. Istoria schimbase, deja, valorile. Acum, ”cei care citeau și visau să zboare, ca pescărușul lui Cehov, fuseseră înlocuiți cu cei care nu citeau, dar puteau să zboare”.
În această a doua parte a cărții, parcă puțin obositor acest leitmotiv al suferinței rusoaicelor care se mărită din dragoste când înflorește liliacul, apoi fac copii și apoi Ivan (Kolea, Volodea, Vadik) începe să bea și totul se lasă cu vărsare de sânge. Iar dacă nu se mărită din dragoste, rusoaica nu poate rămâne lângă cel ce-i este soț și căruia i-a făcut o grămadă de copii; lasă tot și pleacă în lume, să-și găsească dragostea. După ce o găsește, tot la votcă și vărsare de sânge se ajunge. Această nevoie de suferință din dragoste am întâlnit-o frecvent la marii clasici ruși, am empatizat cu personajele acestora. Dar aici, cumva, mi s-a părut supărător de repetitiv. O fi vârsta… :)
