Guermantes

Nume de localități, de oameni, de case. Ele își păstrează doar folosul practic, imediat. În vâltoarea vieții, își pierd culorile, asemeni unei prizme ce se învârtește prea repede și pare cenușie. Dacă însă medităm, întorcându-ne la trecut, încetinim mișcarea în care suntem târâți. Și revedem, rând pe rând, alăturate dar distincte, nuanțele pe care aceleași nume ni le-au înfățișat de-a lungul vieții noastre. Să schimbăm, așadar, ritmul timpului. Atât e de-ajuns să creăm din nou lumea și pe noi înșine.

Numele ”Guermantes” din copilăria autorului apare asemeni unui balon care, odată spart, îi permite să respire aerul de demult, de la Combray. Acel an, acea zi, acel parfum de rujă albă scuturată de vântul ce vestea primăvara. O vreme în care încă își mai închipuia că prin mijlocirea cuvintelor, poți face cunoscut adevărul; că nu este cu putință ca cineva care se folosise de cuvinte pentru a-și declara iubirea, să nu iubească…

Romanul aprofundează diferențele evidente dintre aristocrație și burghezie. Într-o lume prea puțin dispusă la concesii, un bogat din lumea finanțelor, de exemplu, credea că-și poate afirma superioritatea față de un inferior printr-un ton semeț, strident.  În timp ce marele senior avea privilegiul bunei sale creșteri, era surâzător și blajin, ascunzând sub surâsul său pragul de netrecut al micului univers special pe care-l purta în el.

Chiar dacă autorul adaugă noi contururi și siluete, în paginile cărții defilează personajele cunoscute anterior:

- Principesa de Guermantes a cărei frumusețe era ”cea mai nobilă semnătură”, un adevărat ”certificat de autenticitate” a oricărui tablou în care aceasta era prezentă: loja teatrului, salonul său, grădinile cu alei șerpuitoare;

- vara acesteia, ducesa de Guermantes, pe care autorul o iubea cerându-i lui Dumnezeu să reverse asupră-i toate nenorocirile pentru ca, ruinată și despuiată de toate privilegiile care îl despărțeau de ea, aceasta să-i ceară lui adăpost;

- Principesa de Parme, ”lipsită de snobism ca cea mai mare parte din principesele autentice, dar în schimb mistuită de orgoliu”;

- doamna de Cambremer ”care nu făcea parte din înalta societate aristocratică;

- vechiul său prieten Saint-Loup ori Principele de Borodino care, invitându-l într-o seară, i-a permis autorului să observe diferența dintre vechea nobilime și cea a imperiului: considerându-și rangul, principele se adresa acelorași oameni de rând pe care Saint-Loup i-ar fi atins pe umăr și i-ar fi luat de braț, cu o afabilitate maiestuoasă, un soi de măreție ce-i tempera simplitatea surâzătoare care-i era firească;

- doamna Sazerat, dreyfusardă, ”singura de felul ei la Combray” și care avea darul să-l plictisească peste măsură pe tatăl autorului, convins de vinovăția lui Dreyfus;

- Francoise și celelalte slugi între care aceasta se evidenția, fiind ”mai puțin slugă” întrucât, în felul ei de-a simți, de-a fi ”bună și miloasă, aspră și semeață, perspicace și mărginită, de-a avea pielea albă și mâinile roșii”, era domișoara de la țară ai cărei părinți ruinați fuseseră obligați să o bage la stăpân.

”Numele Guermantes era ca un cadru de roman”. Iar salonul Guermanților, care ocupa un loc important în acest tablou, se întâmpla să fie, pentru unii, (împotriva voinței acestora), o piedică în cariera lor: ”un medic, un pictor și un diplomat de mare viitor nu putuseră reuși în cariera lor pentru care erau totuși mai strălucit înzestrați decât alții, pentru că din pricina intimității lor cu Guermanții, primii doi treceau drept oameni de lume, iar al treilea drept reacționar, ceea ce-i împiedicase pe tustrei să fie recunoscuți de egalii lor.” Totuși, tipul oamenilor distinși care alcătuiau temelia salonului Guermantes era acela al celor care au renunțat de bunăvoie la rest, la tot ce era incompatibil cu spiritul și politețea Guermanților. Finețea și delicatețea conversațiilor și a vieții sociale din acest salon, oricât de mărunte ar fi fost, aveau ceva particular. Dacă în acel salon se înmormântaseră pe veci atâtea ambiții intelectuale, cel puțin din pulberea lor, acolo, se născuse ”cea mai rară înflorire de mondenitate”. Oamenii de spirit de aici se credeau superiori unor oameni de valoare pe care-i disprețuiau, așezând deasupra inteligenței spiritul, pe care-l considerau forma superioară de manifestare a acesteia.

Numele sunt impregnate de trăirile noastre, pe care le reflectă. O senzație din trecut îngăduie memoriei noastre să readucă în prezent prospețimi demult uitate.

”Guermantes” este numele care aduce în prezent o lume trecută, dar, odată împărtășită nouă, încă atât de reală!

Vorbind despre acest al treilea volum al Timpului pierdut, Cornel Mihai Ionescu afirmă: ”Romanul Guermantes reprezintă cazul exemplar al maximei extensii prin care un nume diafan poate emana din sine o lume halucinant de reală și, în consecință, o grandioasă construcție narativă menită să ilustreze, în chip memorabil, ipoteza cu privire la o anume autonomie a ficțiunii. Acest nucleu, în veșnică pulsație, reprezintă, în același timp o ultimă iluzie de spulberat: într-adevăr, numele magic Guermantes se va volatiliza într-o dimineață spectrală, - matineul ducelui de Guermantes, din ultimul roman al ciclului.”