Geniu pustiu

Unii îşi amintesc de Eminescu (doar) la fiecare 15 ianuarie. Alţii nu şi-l mai amintesc nici măcar atunci.

De data aceasta am luat din raft proza literară apărută la editura LITERA din Chişinău, în 1997.

Şi m-am oprit la “Geniu pustiu”, pe care l-am recitit. Întâi, pentru că îmi plac acele case în care sute de cărţi dorm pe jos, una peste alta, “visând fiecare din ele ceea ce cuprinde”, precum şi acei ochi ce pot să vadă îngerii albi, îngenunchiaţi şi cu mâinile unite, “care cântă o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare”.

Apoi, pentru că e prea multă actualitate în cuvintele: “Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea…”

În sfârşit, pentru că povestea dulce-arhaică a lui Toma Nour e copleşitoare. La graniţa dintre poveste şi istorie, cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene care se numesc, simplu, Ioan, Toma, Sofia ori, mai preţios, Poesis, proza eminesciană “Geniu pustiu” e departe de a fi depăşită ca mesaj: “aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea culori. O prismă cu mii de culori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirii, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca aceste culori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează (…).”

      

Aşadar, ca în fiecare 15 a lui Gerar, se naşte Mihail Eminescu. Să-i urăm, din nou, bun venit, aplecându-ne măcar o dată pe an peste o pagină din multele lui tomuri.

Şi ce bine ar fi dacă, de data aceasta, niciun Român nu va anunţa: Eminescu nu mai este!

(aşa cum făcuse, la 16 iunie 1889, ziarul “Românul”)