Swann

“Am socotit mai cinstit şi mai delicat ca artist să nu anunţ că porneam în căutarea Adevărului, nici în ce anume consta acesta pentru mine. Într-atât detest operele ideologice în care povestirea este tot timpul un eşec al ambiţiilor autorului, încât am preferat să nu spun nimic. Abia la sfârşitul cărţii şi numai după ce lecţiile vieţii au fost înţelese, se va dezvălui gândirea mea.” Această afirmaţie a lui Marcel Proust făcută în scrisoarea adresată, la 7 februarie 1914, lui Jacques Rivière, precum şi celebrul “eu căutam marile legi, iar ei mă numeau scormonitor de amănunte”, m-au determinat să încerc să înţeleg, de-a lungul lecturii primului volum al romanului “În căutarea timpului pierdut”, ceea ce dorea să facă autorul iar nu ceea ce făcea (“ce que je fais, je l’ignore”).
Aşadar, de câte ori “deschiderea compasului” îmi părea a fi prea mare, împiedicându-mă să înţeleg rigurozitatea construcţiei, reveneam la prima pagină peste care – afirmă autorul – se va suprapune ultima pagină a “Timpului regăsit”. Iar aici, îl găseam pe acesta la Combray, în odaia sa de culcare, acest “punct fix şi dureros” al preocupărilor sale.
De altfel, “Combray”, prima parte a primului volum, m-a atras mai mult decât “O dragoste a lui Swann”. Am preferat, aşadar, paginile idilice despre Combray şi biserica sa care strângea în jurul său casele şi, mai ales, rezuma oraşul, reprezentându-l, “vorbind depărtărilor de el şi pentru el”. Despre această clădire, Proust afirmă că ocupa un spaţiu cu patru dimensiuni, cea de-a patra dimensiune fiind Timpul. Pentru că nava sa, deşi întinsă pe doar câţiva metri, străbătuse epoci succesive, ascunzând veacuri în grosimea zidurilor şi ieşind biruitoare. Pantele de piatră ale clopotniţei se înălţau “ca nişte mâini împreunate în rugăciune”, iar bunica Amédée găsea că această clopotniţă avea un aer natural şi distins încât, “dacă ar cânta la pian, n-ar cânta prost”.
Am îndrăgit personajele care au colorat copilăria autorului, am admirat-o pe bunica acestuia, care “nu se resemna niciodată să cumpere vreun lucru din care nu s-ar fi putut trage vreun profit intelectual” şi care-i învăţa pe cei din jur să nu caute plăcerile în satisfacţiile bunăstării şi ale vanităţii. L-am urmărit pe domnul Legrandin, un inginer “cu oarecare reputaţie ca scriitor”, în “exilul” său la casa din Paris unde “se găsesc, desigur, tot felul de lucruri inutile. Nu lipseşte decât ceea ce este necesar, o bucată mare de cer ca aici” (la Combray). Un personaj interesant (pe care autorul, în sinea sa, îl acuză de nesinceritate iar mama acestuia, de snobism), Legrandin considera că timpul ce trecuse peste el îl îndreptăţea să dea sfaturi şi să se detaşeze de plăcerile banale ale vieţii, atâta timp cât nimic nu-l mai încânta în această lume, în afară de “câteva biserici, două sau trei cărţi, tot atâtea tablouri, şi lumina de lună”. Am invidiat-o pe doamna Cambremer că era părtaşă la apusul de soare roşu şi auriu din Auge unde, în atmosfera umedă şi gingaşă de la Balbec, se deschid, seara, “buchete cereşti, albastre şi roz”.
Şi între toate aceste personaje, unul care se conturează pregnant: Swann, acest “autor inconştient al tristeţilor autorului” din serile în care, prin vizitele prelungite, îi răpea acestuia plăcerea de a petrece minutele dinainte de culcare alături de mama sa.
Dar Swann are, şi el, tristeţile sale. Mai întâi se îndrăgosteşte de o bucată muzicală de Vinteuil, executată la o serată, la pian şi la vioară. Apoi, descoperă că Odette – fata pentru care nu avea prea multă consideraţie şi care nici nu-i ocupa prea multe gânduri deşi îşi petrecea o bună parte din timp în compania acesteia, – seamănă cu figura Zephoriei, fiica lui Jethro, de pe o frescă din Capela Sixtină. Acest lucru îl face să acorde mai mult timp celei “turnată din întâmplare dintr-o substanţă diferită şi deosebit de savuroasă într-un exemplar din cele mai rare pe care-l contempla când cu umilinţă, cu spiritualitatea şi dezinteresul unui artist, când cu orgoliul, egoismul şi senzualitatea unui colecţionar”. Aşezarea reproducerii fiicei lui Jethro pe biroul său “ca şi cum ar fi o fotografie a Odettei” este urmarea simpatiei care-l mână pe privitor spre o capodoperă când cunoaşte originalul carnal. Tabloul îi inspira lui Swann ceea ce “originalul”, trupul Odettei, nu-i inspirase de la început. După ce o aduce astfel, artificial, în zona artistică, Swann se îndrăgosteşte nu de ceea ce este Odette, ci de ceea ce el îşi închipuie că este.
Swann îşi dădea seama că Odette, deşi avea farmecul naturalului, nu era inteligentă, nefiind deloc o femeie remarcabilă dar văzuse că mulţi bărbaţi o doreau, găsind-o încântătoare, iar farmecul pe care trupul său îl exercita asupra acestora trezeau în Swann o nevoie dureroasă să-i stăpânească inima. Odette îi înţelege slăbiciunea şi profită de această “dragoste neoperabilă”. Iar el, în numele dragostei, îi ierta tot. (“Nu se spunea, oare, că fusese oferită de propria ei mamă când era încă aproape copil, la Nisa, unui englez bogat?”). Swann îşi considera dragostea pentru Odette o boală şi îşi spunea că, atunci când se va vindeca, faptele Odettei îi vor fi indiferente. Dar, “din adâncul stării sale bolnăvicioase se temea ca de moarte de asemenea vindecare”.
Şi, totuşi, “vindecarea” se produce: “Când te gândeşti că am pierdut ani din viaţa mea, că am vrut să mor, că mi-am închinat dragostea cea mai mare unei femei care nu-mi plăcea, care nu era genul meu!”.
În sfârşit, acelaşi Swann devine, în cea de-a treia parte a volumului, un nou personaj pentru autor. El este tatăl Gilbertei, partenera sa de joacă de pe Champs-Elysées. (“Swann era pentru mine mai cu seamă tatăl ei, şi nicidecum Swann de la Combray.”)
Pentru că personajul este conturat şi de locul unde trăieşte, decorul exercitând asupra sa o putere aparte. Timpul are şi el decorurile sale, făcându-l inegal: “Cunoşteam zile presărate cu dealuri şi anevoioase, pentru care-ţi trebuie un timp nesfârşit să le urci, şi zile în pantă, care pot fi coborâte în goană nebună, cântând.”
Totul este Timp. Şi odată cu el trec toate: case, drumuri, alei. Iar ceea ce-ţi aduce în minte o imagine trecută este regretul pentru acel timp trecut.

Trash

“Girl Friday” by Jane Green
“I remember you” by Harriet Evans
“If you could see me now” by Cecelia Ahern (by far my favourite :), about the imaginary friends and the possibility that they do exist. But for those who need them, only. And who believe.)
Mai sunt multe altele, dar la capitolul “retold by…”, aşa că nu le pun.
Titlul acestei postări arată că-mi accept nivelul la limba engleză. Dar intelectul meu s-a răzvrătit puţin. Aşa că am început să caut, alături de Marcel Proust, timpul pierdut. Până acum n-am făcut-o sârguincios, cap-coadă, niciodată. A venit vremea.
Aşadar, “Swann”.
Totuşi, nu voi renunţa la ceea ce am numit aici “trash”. O bună parte din timpul pentru cărţi îl voi aloca în continuare lecturilor în engleză.
Cine ştie, poate cândva voi scrie o postare cu titlul “masterpiece”. :)
În rest, despre cărţi, numai de bine.