sâmbătă, 9 ianuarie 2010

SAU – SAU

Un fragment de viaţă editat de Victor Eremita
Partea a doua cuprinzând hârtiile lui B. Scrisori către A

Autor: S. Kierkegaard

“Valabilitatea estetică a căsătoriei”
Studiul are forma unei scrisori (improprie, de altfel, prin dimensiune) adresată de Wilhelm, asesor la tribunalul curţii şi al oraşului, unei persoane cu “fire cuceritoare” pe care autorul doreşte s-o pună în gardă nu faţă de lume ci faţă de propriul sine. E o provocare la luptă întrucât B (pseudonimul autorului) îl desconsideră pe A (pseudonimul destinatarului acestei “epistole”) despre care afirmă că e asemeni pilotului unei corăbii care însă, având ochiul “priceput la oameni şi la ape”, ştie cât de departe să ducă oamenii spre a-i face să eşueze.
Viaţa este diferit percepută de cei doi: în timp ce pentru A ea apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Conştient de aceasta, autorul doreşte să-şi convingă interlocutorul despre importanţa estetică a căsătoriei, nemulţumit de faptul că mai toate scrierile se încheie acolo unde ar trebui să înceapă: “Nu şi-au croit oare peste secole autorii şi cititorii de romane calea de la un volum la altul, pentru a se opri la o căsătorie fericită, n-au răbdat oare cu încredere generaţii întregi câte patru acte de greutăţi şi încurcături, numai pentru că în actul al cincilea părea că se va ajunge la deznodământul unei fericite cununii?”
Studiul fiind conceput ca replică în care sunt reluate afirmaţii ale lui A, cititorul are posibilitatea să cunoască şi punctul de vedere al acestuia din urmă, alături de cel al autorului. Şi astfel, poate filtra opiniile celor doi cu privire la subiectele propuse, având propriul punct de vedere.
Convins că nimic nu distruge esteticul dintr-un om, asesorul Wilhelm nu acceptă împărţirea “strigătoare la cer” potrivit căreia doar cei puternici, bogaţi şi cultivaţi au parte de estetic, iar cei săraci au parte cel mult de religiozitate. Eticul, esteticul şi religiosul sunt prezentate ca sfere diferite în acord (armonie, deci) atât în prima iubire cât şi în căsătorie. Iubirea e unitate a contrariilor, “senzuală şi totuşi spirituală, libertate şi totuşi necesitate, e o chestiune de moment, ţinând în mare măsură de prezent, având totuşi în sine o veşnicie”. Şi insistă pe importanţa aspectului religios al căsătoriei, propunându-şi să dovedească faptul că religiozitatea şi eticul ce se adaugă primei iubiri în iubirea conjugală nu o minimalizează pe aceasta din urmă: “Nu-l consider pe Dumnezeu atât de supralumesc încât să nu-i pese de pactul dintre bărbat şi femeie, pe care chiar el l-a iniţiat; iar eu n-am devenit atât de spiritualizat încât latura pământească a vieţii să-mi pară lipsită de importanţă. Toată frumuseţea cuprinsă în erotismul păgân îşi are valabilitatea în creştinism, în măsura în care poate fi legată de căsătorie.”
De altfel, în repetate rânduri asesorul Wilhelm îl acuză pe A de faptul că – trăirile sale nefiind profunde – viaţa îi este o simplă închipuire, oprindu-se mereu şi mereu în faţa începutului: un cuceritor care nu mai vrea nimic de la victima sa după ce a supus-o. Cavalerul primei iubiri nu crede în eternitatea acesteia!
Referindu-se la modul în care individul se raportează la timp, autorul îi acuză atât pe cei care trăiesc cu precădere în amintire (cei ce-şi doresc să se întoarcă în timp), cât şi pe cei care trăiesc cu precădere în speranţă (cei preocupaţi exclusiv de viitor) şi pledează pentru “individul adevărat” care trăieşte în acelaşi timp în speranţă şi în amintire, unitatea dintre acestea două fiind “adevăratul timp prezent”. Doar în acest fel viaţa individului dobândeşte continuitate adevărată, plină de conţinut.
Această idee de continuitate în iubire, atitudine, trăiri, este obsesiv reluată de autor evidenţiind astfel prezenţa eticului în viaţa individului.
Autorul studiului concluzionează: “Iubirea conjugală îşi are adversarul în timp, victoria în timp, eternitatea în timp, astfel că va avea întotdeauna o misiune de îndeplinit, chiar dacă ne-am imagina că îi lipsesc toate aşa-zisele încercări exterioare şi interioare.”
În accepţiunea autorului, desăvârşirea există. Ea este unitatea dintre iubire şi datorie, aşa cum tot ceea ce e frumos şi bun apare ca fiind o unitate de contrarii.
Explicându-i toate acestea lui A, asesorul Wilhelm “a tras aer în piept, bucurându-se de libertate”: dixi et animam meam liberavi

6 comentarii:

strelnikov spunea...

hm. pornind de la opozitia intre calm & adanc [pe de o parte] - tulburat & superficial [pe de alta parte], la ce alta concluzie se putea ajunge?

concluzie inclusa in premise, so to speak.

beth spunea...

O concluzie ar fi aceea de a încerca să priveşti firescul ca pe ceva ieşit din comun, dând acestui „firesc” posibilitatea de a apărea (în ochii unui astfel de privitor, înzestrat cu o astfel de”bunăvoinţă”) ca ceva ieşit din comun. Am spus „bunăvoinţă” dar e o putere miraculoasă, de fapt. Nu o are oricine. Sau, dacă o are, nu o cultivă. Să poţi vedea lumea, de fiecare dată, ca pentru întâia oară. Ca şi cum primăvara care va veni curând e prima pe care o trăieşti, iar cireşul înflorit (a câta oară?) ar fi prima minune de flori albe pe care o vezi. Ca şi cum timpul care a trecut nu a murit ci a fost "salvat", transformându-se în veşnicie, deşi auzi „mereu bătând ceasornicul din salon, în aşa fel încât fiecare bătaie nu scurtează, ci prelungeşte eternitatea lui”. Kierkegaard numeşte această contradicţie „profundă şi minunată” şi aminteşte istorioara din Evul Mediu în care un nefericit s-a trezit în iad şi a întrebat „Ce oră e?”; iar diavolul i-a răspuns: „O eternitate”.
În fond, e vorba de modul de raportare al fiecăruia. La timp, la oameni, la evenimente. Iar ceea ce suntem, suntem prin această raportare. Şi, în aceeaşi situaţie, unii râdem, alţii plângem. Unii ne îndreptăm spre înalturi, alţii ne prăbuşim în abisuri.
Noi alegem. Mai mult sau mai puţin conştienţi. „Aut-Aut!”
„Această comoară se află în tine, e posibilitatea alegerii, un ‘sau-sau’ care face omul mai măreţ decât îngerii.” (S. Kierkegaard)
*
Şi ar mai fi o concluzie: mulţumesc pentru popasul aici şi pentru întrebarea lăsată.

Anonim spunea...

> Să poţi vedea lumea, de fiecare dată, ca pentru întâia oară.

yup that would be nice. but u cant.

ma tem ca, in ciuda generozitatii raspunsului tau, nu pot vedea lumea intr'o perspectiva monista. o vad [cel putin] duala. alegi ceva - pierzi altceva. nu poti avea totul deodata.

oricum e doar o parere. keep in touch.

beth spunea...

yup that is nice! yes, you can!

Evident, doar o părere e şi ce scriu eu. Nici măcar „avizată”. Pur şi simplu, părere.
Dar nu cred că am reuşit să mă fac înţeleasă. Ceea ce am spus eu nu ar trebui să aibă legătură cu o concepţie monistă despre viaţă. De altfel, nici la dualism nu m-am referit deşi, recunosc, am avut în vedere antinomia „bine-rău”.
Ci la faptul că lumea este aşa cum o vezi. Depinde doar de „bunăvoinţa” pe care eşti dispus să i-o acorzi. Am folosit termenul de „bunăvoinţă” în acelaşi sens explicat mai sus: dar, putere, miracol, chiar. Dacă vezi florile cireşului, ele te vor invada cu albul lor, cu mirosul, cu puritatea. Te „umpli” de frumos. Dacă treci nepăsător pe lângă ele, fără să le observi prezenţa, ele nu vor exista pentru tine. Simţurile tale nu vor beneficia de această desfătare. Tu, poate, vei observa noroiul de sub cireş (să spunem că tocmai plouase) şi te vei mânia că ţi-ai murdărit pantofii. E ceea ce vor primi simţurile tale: mânia.
Vezi? Depinde ce alegi să vezi. Există doar acele lucruri cărora le acorzi atenţie, cărora le permiţi să existe.
Dar, recunosc: la nivelul teoriei e mai simplu. În realitate e destul de greu să poţi face total abstracţie de „rău”. De aceea spuneam că e un miracol.
Important este să ne bucurăm de lucrurile mici, comune. Ele sunt, de fapt, viaţa.

“Nu poţi avea totul deodată”. De acord.
Dar, întreb: ai nevoie de „totul”? Şi, mai ales, „deodată”?

Anonim spunea...

La cum îl cunosc pe Strelnikov, el este un radical declarat: ori totul, ori nimic. :)
E adevărat că noi alegem,noi ne dozăm esteticul în proporţii variate, potrivite fiecăruia dintre noi. Ai dreptate, Beth. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, mă sperie, chiar mă cutremură uriaşa noastră libertate de a alege... T.

beth spunea...

Daaa, cred că Strelnikov s-a speriat văzând cât sunt de "înşurubată" în unele idei. :)
Păi, adevărul e că mă tem şi eu de libertatea noastră de a alege. Dar, mai mult, mă tem de lipsa acestei libertăţi. Ştiu că-ţi pare o prostie, dar mă refer la situaţiile în care gândurile noastre aleg în locul nostru. Ele au o forţă extrem de mare. şi sunt extrem de greu de controlat.
Bine, poate greşesc. Poate nu-i aşa.
Oricum, bine-ai trecut pe aici, Teodora. :)