Echilibrul între estetic şi etic în formarea personalităţii

de S. Kierkegaard

Considerând alegerea ca fiind o expresie a eticului (“oriunde e vorba de un ´sau-sau´ în sens strict putem fi siguri că eticul joacă un rol”), asesorul Wilhelm îi aminteşte autorului pseudonim A că singurul ´sau-sau´ absolut este alegerea între bine şi rău, alegere care e “absolut etică”.
Fără a considera esteticul ca fiind “răul” (dar acuzând esteticul de “indiferenţă” ceea ce este, totuşi, rău), autorul subliniază că cel care alege eticul alege un “bine abstract”, fiinţa acestui bine fiind doar afirmată, existând în continuare posibilitatea de a opta pentru “rău” la următoarea alegere.
O concepţie estetică de viaţă se întemeiază pe ceea ce poate şi să fie dar şi să nu fie. Trebuie să trăim pentru a ne împlini poftele. De aceea această concepţie afirmă disperarea. Doar că, disperarea în concepţia estetică asupra vieţii înseamnă să câştigi întreaga lume în aşa fel încât să-ţi pierzi sufletul: “La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). Dar se poate şi invers: să pierzi întreaga lume dar să-ţi păstrezi sufletul. Se naşte întrebarea evidentă: Ce este acest suflet, această “esenţă a mea cea mai profundă” neafectată de pierdere dar care ar putea suferi în urma câştigului?
Vorbim, în fapt, de acel “sine” al fiecăruia dintre noi, un “sine” care ar putea fi definit ca fiind “cel mai abstract şi, în acelaşi timp, cel mai concret lucru din toate, e ´libertatea´”.
În timp ce esteticul este ceea ce-l face pe om să fie ceea ce el este nemijlocit, eticul e ceea ce-l face pe om să devină ceea ce el devine. Aşadar, omul care trăieşte doar estetic neglijând latura etică a vieţii nu devine conştient de sine. Eticul nu vrea să facă din om un altceva, ci doar să-l facă să fie el însuşi astfel încât esteticul să nu fie nimicit ci doar transfigurat.
Autorul combate şi concepţia potrivit căreia, în contrast cu cea estetică interesată de desfătare, consideră că sensul vieţii este dat de împlinirea datoriilor. Păcatul acestei concepţii este că “individul este pus într-o relaţie exterioară cu datoria”. Or, individul care trăieşte etic “simte linişte şi siguranţă pentru că n-are datoria în afara sa, ci în sine”.
Deşi categoria de la care se revendică esteticul este frumosul, punctul de vedere estetic asupra vieţii susţine ceva accidental; doar punctul de vedere etic este cel care înţelege omul în desăvârşirea sa, văzându-i adevărata frumuseţe: “Concepţia etică după care fiecare om are o vocaţie are două avantaje în comparaţie cu teoria estetică a talentului. Pe de o parte nu lămureşte ceva accidental în cadrul existenţei, ci ceea ce este universal, pe de alta arată universalul în adevărata sa frumuseţe. Talentul e frumos abia când e transfigurat, devenind vocaţie.”
Ca atare, un om e cu atât mai neobişnuit cu cât realizează în viaţă mai mult din ceea ce este universal omenesc. Dar, pentru a fi extraordinar, omul trebuie să exprime acest universal omenesc la modul superlativ iar nu într-un mod mediocru, fapt ce ar duce la “un cult al banalităţii”.
“Adevăratul om neobişnuit este adevăratul om obişnuit” fapt ce se explică prin aceea că “orice om este o excepţie şi e adevărat că orice om este deopotrivă universalul omenesc şi excepţia de la acesta”.
Şi, pentru a închide cercul, amintesc că la începutul prezentării cărţii menţionam că în timp ce pentru A viaţa apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Iată un citat al autorului, care mi-ar putea sluji drept încheiere:
“Despre omul etic se poate spune că e asemenea unei ape liniştite şi adânci, în schimb cel ce trăieşte estetic e mişcat doar la suprafaţă.”

SAU – SAU

Un fragment de viaţă editat de Victor Eremita
Partea a doua cuprinzând hârtiile lui B. Scrisori către A
Autor: S. Kierkegaard

“Valabilitatea estetică a căsătoriei”
Studiul are forma unei scrisori (improprie, de altfel, prin dimensiune) adresată de Wilhelm, asesor la tribunalul curţii şi al oraşului, unei persoane cu “fire cuceritoare” pe care autorul doreşte s-o pună în gardă nu faţă de lume ci faţă de propriul sine. E o provocare la luptă întrucât B (pseudonimul autorului) îl desconsideră pe A (pseudonimul destinatarului acestei “epistole”) despre care afirmă că e asemeni pilotului unei corăbii care însă, având ochiul “priceput la oameni şi la ape”, ştie cât de departe să ducă oamenii spre a-i face să eşueze.
Viaţa este diferit percepută de cei doi: în timp ce pentru A ea apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Conştient de aceasta, autorul doreşte să-şi convingă interlocutorul despre importanţa estetică a căsătoriei, nemulţumit de faptul că mai toate scrierile se încheie acolo unde ar trebui să înceapă: “Nu şi-au croit oare peste secole autorii şi cititorii de romane calea de la un volum la altul, pentru a se opri la o căsătorie fericită, n-au răbdat oare cu încredere generaţii întregi câte patru acte de greutăţi şi încurcături, numai pentru că în actul al cincilea părea că se va ajunge la deznodământul unei fericite cununii?”
Studiul fiind conceput ca replică în care sunt reluate afirmaţii ale lui A, cititorul are posibilitatea să cunoască şi punctul de vedere al acestuia din urmă, alături de cel al autorului. Şi astfel, poate filtra opiniile celor doi cu privire la subiectele propuse, având propriul punct de vedere.
Convins că nimic nu distruge esteticul dintr-un om, asesorul Wilhelm nu acceptă împărţirea “strigătoare la cer” potrivit căreia doar cei puternici, bogaţi şi cultivaţi au parte de estetic, iar cei săraci au parte cel mult de religiozitate. Eticul, esteticul şi religiosul sunt prezentate ca sfere diferite în acord (armonie, deci) atât în prima iubire cât şi în căsătorie. Iubirea e unitate a contrariilor, “senzuală şi totuşi spirituală, libertate şi totuşi necesitate, e o chestiune de moment, ţinând în mare măsură de prezent, având totuşi în sine o veşnicie”. Şi insistă pe importanţa aspectului religios al căsătoriei, propunându-şi să dovedească faptul că religiozitatea şi eticul ce se adaugă primei iubiri în iubirea conjugală nu o minimalizează pe aceasta din urmă: “Nu-l consider pe Dumnezeu atât de supralumesc încât să nu-i pese de pactul dintre bărbat şi femeie, pe care chiar el l-a iniţiat; iar eu n-am devenit atât de spiritualizat încât latura pământească a vieţii să-mi pară lipsită de importanţă. Toată frumuseţea cuprinsă în erotismul păgân îşi are valabilitatea în creştinism, în măsura în care poate fi legată de căsătorie.”
De altfel, în repetate rânduri asesorul Wilhelm îl acuză pe A de faptul că – trăirile sale nefiind profunde – viaţa îi este o simplă închipuire, oprindu-se mereu şi mereu în faţa începutului: un cuceritor care nu mai vrea nimic de la victima sa după ce a supus-o. Cavalerul primei iubiri nu crede în eternitatea acesteia!
Referindu-se la modul în care individul se raportează la timp, autorul îi acuză atât pe cei care trăiesc cu precădere în amintire (cei ce-şi doresc să se întoarcă în timp), cât şi pe cei care trăiesc cu precădere în speranţă (cei preocupaţi exclusiv de viitor) şi pledează pentru “individul adevărat” care trăieşte în acelaşi timp în speranţă şi în amintire, unitatea dintre acestea două fiind “adevăratul timp prezent”. Doar în acest fel viaţa individului dobândeşte continuitate adevărată, plină de conţinut.
Această idee de continuitate în iubire, atitudine, trăiri, este obsesiv reluată de autor evidenţiind astfel prezenţa eticului în viaţa individului.
Autorul studiului concluzionează: “Iubirea conjugală îşi are adversarul în timp, victoria în timp, eternitatea în timp, astfel că va avea întotdeauna o misiune de îndeplinit, chiar dacă ne-am imagina că îi lipsesc toate aşa-zisele încercări exterioare şi interioare.”
În accepţiunea autorului, desăvârşirea există. Ea este unitatea dintre iubire şi datorie, aşa cum tot ceea ce e frumos şi bun apare ca fiind o unitate de contrarii.
Explicându-i toate acestea lui A, asesorul Wilhelm “a tras aer în piept, bucurându-se de libertate”: dixi et animam meam liberavi