Lumea în două zile

de George Bălăiţă

O carte încărcată de simboluri.
Deşi aproape toată acţiunea romanului se petrece pe parcursul a doar două zile, – zilele celor două solstiţii de peste an, – e destul timp pentru ca poveştile lumii să se repete:
O Marie naşte un prunc voinic. Era din alt oraş, dar venise cu logodnicul „pentru vreo treabă, cine ştie, pe la sfat, pe la miliţie, pe la doctor.” Naşterea are loc în seara solstiţiului de iarnă, seară care în familia lui Antipa era sărbătorită ca Ajun al Crăciunului.
Groparul este şi el personajul unei alte poveşti: nimeni altul decât Caron cu luntrea sa. Fusese şlefuitor de oglinzi şi argintar dar când a simţit că focul şi metalul nu mai au secrete pentru el, a ales apa: „m-am făcut luntraş, adică un fel de vameş care te trece dincolo”. Aşadar, Styxul este şi el prezent.
Copilul Feliciei şi al lui Antipa, încă nenăscut, priveşte „din leagănul lui depărtat” împodobirea bradului. Se va naşte abia la sfârşitul poveştii, după ce i se promite Tinereţe fără bătrâneţe şi Viaţă fără de moarte.
Chiar fabula cu vulpea şi barza îşi găseşte loc în carte. Iar acest şir al poveştilor aşezate în cartea lui George Bălăiţă nu se opreşte aici.
Dar cea mai importantă poveste din roman este cea a „oglinzii străvechi” scrisă de Vang Du, oglindă miraculoasă care conferă deţinătorului puterea de a cunoaşte viitorul. Ea aparţinuse cu mult, foarte mult timp în urmă cititorului în ramuri Su Cio. Apoi se pierduse.
De fapt, de aici începe romanul lui George Bălăiţă.
În casa lui Antipa exista o oglindă ciudată. O oglindă mare, primul obiect adus în casă ca dar de la mătuşa Melpomena. Luciul ei se învechise, o ceaţă fumurie îi acoperea acum suprafaţa conturată de marginile de bronz. „Să treci dincolo şi să cobori. Poate este acolo o scară sau atârnă o frânghie”. Aşa gândeşte Antipa când, privind oglinda care „nu vrea să întoarcă nimic din ce primeşte”, se aşază în fotoliul Baroni încercând să prindă esenţa schimbării care se produsese în cosmos: trecerea întunericului spre lumină, a frigului spre căldură ori a adâncului spre înalt: noaptea solstiţiului de iarnă.
Doar că prezenţa acestei oglinzi îi va atrage un sfârşit tragic. Pentru că întreaga acţiune a romanului conturează, pe măsura desfăşurării sale, paşii parcurşi de personaje până la aflarea oglinzii. Când Anghel îşi dă seama că puterea de a anticipa a lui Antipa se datorează faptului că oglinda este la el, va pune capăt şirului de morţi, cu încă o moarte: cea a lui Antipa. Sau, în exprimarea lui Viziru, va găsi „măsura glumei noastre”.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse. Ele dau un colorit aparte romanului, îmbinând tragicul cu comicul, esenţialul cu derizoriul, seriozitatea cu glumele nu întotdeauna „de râs”.
Antipa este personajul în jurul căruia se ţese întreaga acţiune, atât în cele două zile ale solstiţiului (de iarnă mai întâi şi mai apoi de vară), dar şi după şapte ani, când fostul judecător Viziru încearcă să afle adevărul. Pentru că totul a început de la o glumă, în urmă cu mulţi ani. „Şi eu vreau să ştiu până unde se poate glumi”, spune acesta.
Antipa era funcţionar la starea civilă, calitate în care elibera certificate de deces. Acest „funcţionar al neantului” glumea, completând certificate de deces pe numele unor persoane în viaţă care, oricât de sănătoase erau, decedau apoi aproximativ la data pe care acesta o trecea în act. Cu tot mai multă precizie, de la o glumă la alta.
„Nebunia începe cu o glumă” gândea Antipa în dimineaţa solstiţiului. Iar pe marginea unui ziar scrisese: „... întotdeauna broaştele ţestoase mi-au dat un sentiment de siguranţă, ceva înţelept şi caraghios, o nostalgie după vremurile de aur, când eram doar un fir de polen...”. În aceeaşi dimineaţă, profesorul Baroni urca treptele la pălărier gândind, în timp ce privea căciula de vidră a acestuia: „ce animal elegant şi puternic care se mişcă în apă şi pe pământ cu aceeaşi uşurinţă (...) şi cât de crudă, dar ce sublimă cruzimea asta, ea este atât de jucăuşă încât toată ziua nu face decât să se zbenguie şi din joacă îl omoară pe partener, să zicem, o broască ţestoasă bătrână şi înţeleaptă.”
Antipa a fost omorât de Anghel, pentru a curma şirul glumelor început cu Biduică, paznicul de la baia comunlă, continuat apoi cu doctorul Gaiu, Costache Onu, preotul Zota. Total şase.
August pălărierul era „un fel de cronică vie a oraşului” care ştia să gumească pe seama propriei persoane. La afirmaţia profesorului Baroni: „Suntem nişte bravi bătrâni temerari”, acesta adaugă: „Parcă am fi vii.” Vorbind despre el, judecătorul Viziru afirmă: „Nu ştiu cum trec anii peste moşneagul August, dar el este chiar Timpul. Îl ascult, dar îl înţeleg prea puţin.” Dar, după cum Antipa sesizase, între blajinul şi înţeleptul pălărier din Albala şi Anghel, supraveghetorul de la Casa de Apă din Dealu-Ocna (şi totodată pacient al doctorului Lambrini) exista o strînsă legătură: Anghel „este într-un fel partea nevăzută, întunecată a lui August. (...) Ei sunt un singur om.” Cuvinte al căror tâlc e înţeles de către cititor abia la sfârşitul cărţii, când August îl „vizitează” deseori pe Anghel, până la „identificarea” cu acesta.
De altfel, toate personajele se comportă diferit în cele două localităţi, respectiv la vremea celor două solstiţii. Viziru afirmă că „între Antipa din decembrie de la Albala şi Antipa din iunie la Dealu-Ocna era drumul lung de la omul domestic la omul furios şi liber”.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai pitoreşti.
Profesorul Baroni este un bătrân pensionar, „autorul unui celebru tratat nescris”.
Iacubovici, ajutorul bătrânului pălărier era „un român jumătate bulgar, jumătate sârb”.
Doamna Stănciulescu, o vecină atât de „prinsă” de obişnuinţa bârfei încât, venită la Antipa (care avea musafiri) uită că trebuia să telefoneze la salvare întrucât Maria urma să nască. De altfel, despre ea, Paşaliul avea să afirme: „În gura ăsteia sunt terase înguste şi o vale adâncă pe unde curge o apă spre care se deschide o peşteră şi pe terase, la marginea peşterii până la malul apei stau femei trântite pe burtă sau pe spate, sute, mii de femei care vorbesc întruna fără să se asculte între ele.”
Dar cel mai expresiv personaj este Paşaliu. Un fel de cititor de profesie care nu ezită să ceară cărţi de la cei cu care intră în contact şi să se bucure ca un copil când le primeşte. Scrie articole la ziare locale, dar rareori îi sunt publicate. Are darul beţiei şi are şi o teorie originală în domeniu, pe care i-o spune lui Viziru: „Orice om are dreptul să bea un sfert de ţuică. După ce a băut sfertul, acest om devine un alt om. Şi acest om nou are dreptul să bea un sfert de ţuică. Dar după sfertul ăsta, omul devine un alt om. (...) Ceea ce mă nemulţumeşte în structura omului nou, domnule jurist, este lipsa ei de finalitate.”

O poveste a celei mai lungi nopţi dar şi a celei mai lungi zile de peste an.
O poveste între două lacrimi: „trecutul ca un frig întunecat într-o lacrimă”, cuvinte scrise de Antipa cu mult timp în urmă, de multe ori, cu diferite culori şi găsite prin hârtiile lui de judecătorul Viziru. Şi „lumea încape într-o lacrimă” gândeşte Felicia la sfârşitul poveştii când, deşi copleşită de tristeţea morţii lui Antipa, se bucură când îşi dă seama că este însărcinată.
Nu mai citisem nimic de George Bălăiţă. „Lumea în două zile” mi-a dat prilejul să-l cunosc, să-i apreciez talentul, să-i admir umorul şi să rezonez cu sensibilitatea sa.
O carte atât de complexă încât sunt convinsă că dacă aş reciti-o, aş constata că mi-au „scăpat” unele aspecte ale acţiunii.
Poate o voi face, cândva.

Pitoresc şi melancolie

de Andrei Pleşu

Şi pitoresc, şi melancolie, şi Andrei Pleşu!
O carte scrisă, parcă, pentru mine, mi-am spus.
Dar am avut unele îndoieli când am început să citesc: „Mai întâi, cartea aceasta a fost plănuită ca o cercetare teoretică asupra picturii de peisaj.” Îndoielile mi-au fost, însă, curând spulberate: „Întregul nostru efort, de-a lungul acestei cărţi, prinde contur în jurul conceptului – bine definit – al exoticului. Căci nu putem spune exact ce e natura, nu puten oferi reţeta absolută a înţelegerii ei: dar putem, prin tensiunea reflecţiei, să înlăturăm poncifele curente în care ea dormitează... A te raporta la natură altfel decât până adineaori, a o aborda cu uimirea primei întâlniri, a repera exoticul ei ireductibil – iată premisele reintegrării noastre în metabolismul ei.”
Natura ca vedetă a imaginii. Natura „contaminată” de starea sufletească a celui ce o observă, „poluată” de problematica umană. Natura veselă sau tristă, zbuciumată sau euforică, după atributul conştiinţei pe care o „umple”. Natura ca obiect de studiu şi natura ca obiect al admiraţiei.
Acest „sentiment al naturii” ca temă de analiză m-a atras la cartea lui Andrei Pleşu. Departe de a fi prea pricepută în domeniul peisagisticii, ador picturile care dezvăluie părţi din natură, „bucăţi de lume” în care mâna omului nu se face simţită: natura sălbatică în toată splendoarea ei, neîntinată.
Totuşi, e bine ca cititorul să aibă alături un album cu marii pictori ai lumii pe tot parcursul lecturii, spre a-i facilita înţelegerea prolegomenei.
Există o problematică „tristanescă” a peisajului (Tristan este eroul fidelităţii tragice) şi o alta „donjuanescă” (Don Juan este eroul unei la fel de tragice infidelităţi). În primul caz, peisajele se înscriu într-o estetică a melancoliei, cu accent pe neputinţa noastră de a ne întoarce la natură, înstrăinarea lumii faţă de conştiinţă, loc al unei trecute crispări, al unei răni vechi: „Natura e ca şi Isolda, o iubire pierdută prin chiar efortul de a o împlini” E, aici, limita dinspre tragic a melancoliei. În cel de-al doilea caz, natura este simplu spectacol ce poate fi uşor înlocuit cu ipostaze artificiale ale sale (grădina) ori – la fel de bine – cu pictura, cultura etc.
„Dacă am fi înţeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile. E prea multă ‘intenţie’ în orice grădină şi, mai ales, o intenţie prea omenească.” Invitaţia ar fi să căutăm natura nu în spaţiu exterior, ci în timpul nostru lăuntric.
„Cu alte cuvinte, ratăm contactul veritabil cu natura fie acordându-i prea mult, complicând-o (vezi problematica pitorescului), fie rezervându-i prea puţin, tratând-o ca pe o insuficienţă, ca pe un dat mai curând nefast sau, în orice caz, ambiguu (vezi problematica melancoliei).”
„Atitudinea cea mai înţeleaptă pe care trebuie să o avem când ne aflăm în natură e aceea a unui călător care străbate mituri.”
M-am oprit asupra acestei cărţi pentru că îmi place Andrei Pleşu. El e cel care m-a învăţat (mai demult) cum pot iubi asemeni îngerilor.
Iar acum, citind „Pitoresc şi melancolie”, mi-am amintit că „privind în sine, în „firea” sa, omul vede uneori chipuri de zei, alteori lupte sângeroase şi cai răniţi (...), se poate întâmpla ca el să vadă, din când în când, un peisaj.” Şi „dacă după a patra zi a creaţiei Creatorul s-ar fi plictisit, lumea n-ar fi fost, în eternitate, decât un splendid peisaj: cer înstelat deasupra unui pământ încărcat de verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori”.