Viaţa e în altă parte

de Milan Kundera

„Căci viaţa reală e în altă parte. Studenţii smulg pietrele din pavaj, de pe şosele, răstoarnă maşini, clădesc baricade; revărsarea lor în lume e frumoasă şi zgomotoasă, luminată cu flăcări şi întâmpinată cu explozii de grenade lacrimogene. (...) Emanciparea omului va fi totală sau nu va fi deloc.
Dar la un kilometru de acolo, pe celălalt mal al Senei, vechii stăpâni ai lumii îşi trăiesc mai departe viaţa lor, iar vacarmul Cartierului latin le ajunge la ureche ca un zgomot surd, venind de departe. Visul e realitate, scriau pe ziduri studenţii, se pare însă că adevărul e, mai curând, contrariul, că tocmai această realitate (...) era, de fapt, visul.”
Aşadar, eşecul unui vis. Asemeni insurgenţilor Sorbonei din mai 1968 care folosiseră aceste cuvinte ca lozincă, personajele din „Viaţa e în altă parte” îşi trăiesc propriile eşecuri asistând, neputincioşi, la curgerea istoriei.
Tânărul Jaromil se formează ca poet în perioada în care arta modernă are tot mai mulţi adepţi, într-o Cehoslovacie aflată la începutul erei comuniste. Artiştii susţin revoluţia comunistă. Doar că, odată înfăptuită, noua societate îşi proclamă ca program adeziunea la realismul popular, militând pentru arta pe înţelesul tuturor şi respingând arta modernă ca pe o veritabilă rămăşiţă a decadenţei burgheze. Artiştii trăiesc o dilemă. Să trădeze revoluţia, cea ai căror adepţi sunt? Să trădeze arta modernă, cea cu care au crescut? Şi sunt oripilaţi de faptul că arta comunistă, cea care „confecţionează în mii şi mii de exemplare busturile unor oameni de stat, n-a trădat doar arta modernă ci, înainte de toate, s-a trădat pe ea însăşi”.
Jaromil renunţă la prietenia cu pictorul (cel care îi fusese mereu aproape şi îi sprijinise primii paşi pe tărâmul artelor), la femeia iubită şi chiar la poezie, sacrificând totul în favoarea noului regim. Extrem de vulnerabil şi temându-se mereu de ridicol, tânărul Jaromil trăieşte adeziunea sa la comunism ca pe o evadare, într-o perioadă în care îşi asemuia viaţa cu o cabină telefonică în care firul receptorului e tăiat, împiedicând comunicarea. Renunţă la versuri şi urmează cursurile Institutului de înalte studii politice. Devine un militant politic riguros ale cărui rapoarte au darul să influenţeze şi să determine vieţile celorlalţi.
Îndrăgostit de „vânzătoarea roşcată”, Jaromil se reapucă de scris poezii. Mai târziu, nu va ezita să o denunţe trimiţând-o, astfel, la închisoare. Pentru că între comunism şi orice altceva, Jaromil alege mereu comunismul.
Şi pentru că de multe ori viaţa reală îl pune în tot felul de încurcături cărora – timid şi sensibil – le face cu greu faţă, Jaromil îşi creează propria lume. Aici, trăieşte trecând dintr-un vis în altul ca şi când ar trece dintr-o viaţă în alta. Astfel, Jaromil îşi trăieşe nu doar viaţa reală ci se identifică şi cu Xavier, personajul pe care propria imaginaţie l-a creat, trăind astfel într-o lume paralelă, imaginară.
Spre final, Milan Kundera ne lasă – pentru o clipă – să credem că îşi desconsideră personajul, că Jaromil nu e decât o parodie a lui Lermontov. Şi asta într-o ţară în care „gloria împuşcăturilor se confundă atât de des cu batjocura picioarelor în fund”. Revine, însă, inversând rolurile, dovedind că fiecare individ îşi trăieşte propriile căderi, că fiecare poate fi o copie a „ceva nobil” care a existat. Sfârşeşte prin a se întreba: „Parodia nu e, oare, destinul etern al omului?”
Totuşi cartea îşi urmează cursul destul de ordonat, fără a pune cititorul în prea mare încurcătură şi fără a i se furniza acestuia prea mari surprize (cum se întâmplă în cazul „Nemuririi”).
Astfel că, deşi mi-a plăcut romanul, eu prefer „Nemurirea”.

Nemurirea

de Milan Kundera

Ca un puzzle. La început ai senzaţia că e greu de înţeles legătura dintre întâmplări şi personaje. Apoi, pe măsură ce găseşti „piesele”, tabloul ţi se dezvăluie.
Totuşi, cartea este „ceva ce nu se poate povesti” după cum însuşi autorul se exprimă în discuţia cu propriul personaj, profesorul Avenarius. Iritat de romanele ce respectă regula unităţii de acţiune, bazate pe o unică înlănţuire cauzală a evenimentelor, el consideră că aceste romane „se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatică este un adevărat blestem al romanului, fiindcă transformă totul, chiar şi paginile cele mai frumoase şi scenele şi observaţiile cele mai surprinzătoare, într-o simplă etapă ce duce la un deznodământ în care se concentrează toată semnificaţia celor întâmplate anterior. Cuprins de flăcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie.”
Aşa că, în „Nemurirea”, Milan Kundera ne surprinde cu un fapt ori un personaj în momente în care ne aşteptăm cel mai puţin să o facă. „Străzile” cărţii sale sunt largi şi creează o adevărată reţea prin care personajele defilează în voie şi se întâlnesc în cele mai neaşteptate momente.
Autorul nu pare a acorda prea multă importanţă aspectului fizic al acestor pesonaje. Ele sunt prezentate ca o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul lor. E ca şi cum ar tăi într-o lume fără oglinzi în care fiecare se recunoaşte ca fiind aşa cum ştie că este în interior.
Nici vârsta nu pare a avea prea mare importanţă în derularea naraţiunii. Personajul Agnes, de pildă, s-a născut în mintea autorului dintr-un gest al unei doamne sexagenare, o fluturare de mână. Atât a fost suficient ca povestea să înceapă: „Datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esenţă din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit şi m-a uluit.” Şi asta deoarece „cu o anumită parte a fiinţei noastre trăim cu toţii în afara timpului. Poate doar în anumite momente speciale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara ei.”
Profesorul Avenarius este un personaj interesant. El consideră că în interiorul acestei lumi ciudate trebuie să găsim ecoul râsului nostru. Iar dacă nu o putem face, şi dacă nu-i putem acorda acestei biete lumi importanţa pe care ea consideră că o merită, ultima soluţie ce o avem este aceea de a face din lume o jucărie. Jocul este, deci, ultimul lucru important într-o lume lipsită de importanţă. Dar e un joc spre propriul amuzament. De aceea, autorul îşi mustră personajul: „Te joci cu lumea ca un copil melancolic care nu are un frăţior.”
Dar nu doar Avenarius se joacă. Goethe şi Hemingway hoinăresc pe străzile celeilalte lumi purtând dialoguri imaginate de autor, referitoare în special la povara nemuririi ce le-a fost dată. Pentru că – să nu uităm – cartea se numeşte „Nemurirea” şi în ea Kundera vorbeşte atât despre „mica nemurire”, adică amintirea omului în minţile celor care l-au cunoscut, cât şi de „marea nemurire” aceasta însemnând amintirea unui om în minţile acelora care nu l-au cunoscut personal.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse: de la tatăl Agnesei pentru care a te ruga la Dumnezeu „ar fi ca şi cum te-ai ruga la Edison când ţi se arde un bec”, la Agnes, „nebuna cu floarea de nu-mă-uita” care şi-ar dori să meargă pe străzi privind o floare pentru a nu vedea lumea în care trăieşte; de la omul politic Bertrand Bertrand cel avid de gloria pe care lumina reflectoarelor i-o oferă, la jurnalistul Bernard Bertrand, fiul acestuia, care nu-şi doreşte această glorie ci puterea celui care stă cu spatele dar pune întrebările la care cel plin de glorie este obligat să răspundă; în sfârşit, de la Goethe şi Hemingway copleşiţi de propria nemurire pe lumea cealaltă, la cea atât de pământeana Laura pentru care viaţa e un dat foarte important şi i se pare că tot ce-şi doreşte i se cuvine din plin.
Şi totuşi, toate aceste personaje atât de diferite sunt alăturate de autor în acest joc de puzzle. Rezultatul este un roman care pe mine m-a convins, aşa că am luat şi „Viaţa e în altă parte”. Chiar autorul recomandă, în paginile „Nemuririi”, această carte a sa. Aşa că, de ce nu? :)

Pavilionul canceroşilor

de Alexandr Soljeniţîn

Cartea merită fiecare minut pe care i-l dăruim. Pe care ni-l dăruim, citind-o.
Alexandr Soljeniţîn nu se îndepărtează prea mult de problemele care i-au conturat viaţa şi atribuie eroilor săi experienţe proprii. Oleg Kostoglotov este cel căruia îi „împrumută” cel mai mult din propriul eu.
Ca şi în „Arhipelagul Gulag”, personajele din „Pavilionul canceroşilor” luptă cu moartea. Pentru viaţă. Atâta doar că, de data aceasta, moartea nu mai alege doar zekul flămând şi istovit ci şi individul care, asemeni lui Pavel Nikolaevici Rusanov, consideră că internarea „la comun” în pavilionul treisprezece al clinicii de oncologie este mult sub poziţia pe care o ocupă în societatea sovietică a anilor ’50. O intervenţie, un telefon, o persoană, orice... Trebuie să existe un „ceva” care să-l scoată din rândul condamnaţilor la temuta boală.
Şi totuşi, toţi trăiesc aceeaşi dramă ce le brăzdează existenţa. Rusanov, parte a spumei societăţii ori fostul zek Kostoglotov; Şulubin cel trecut prin viaţă şi Vadim, cel atât de dotat intelectual şi aflat în puterea vârstei; ori Asenka şi Diomka, amândoi atât de tineri încât abia învăţaseră să-şi descopere trupurile şi deja erau nevoiţi să renunţe la părţi din ele...
Este interesantă perspectiva din care fiecare personaj îşi acceptă (sau nu) destinul, lupta pentru încă o bucăţică de viaţă şi fărâma de speranţă cuibărită în cei condamnaţi la boală, chiar dacă asta presupune credinţa într-un miracol.
Oleg Kostoglotov, un fost condamnat politic deportat în Uş-Terek e personajul central. Măcinat de cancer, se prezintă la clinică dorindu-şi ca puţinul timp pe care îl mai are de trăit să fie „fără pază şi fără durere”. Să mai trăiască o vară în care să vadă stelele neacoperite de reflectoarele pazei şi să doarmă în stepă, întins pe nisipul râului Ciu, cu care se identifică: „Pe râul ăsta al nostru, Ciu, nu-l ţin puterile să ajungă la nici o mare, la nici un lac, la nici o apă mai întinsă. E un râu care-şi termină viaţa în nisipuri! Un râu care nu se varsă nicăieri, care-şi dăruieşte cele mai bune ape şi cele mai bune forţe aşa, pur şi simplu, pe drum şi întâmplător – prieteni, oare nu-i acesta un simbol al vieţi noastre de deţinuţi cărora nu le e dat să înfăptuiască nimic, care vor dispărea fără ştire şi tot ce avem noi nu-i decât un prundiş pe care încă nu ne-am uscat, iar amintirea noastră nu-i mai multă decât apa ce încape în căuşul palmelor, cea pe care ne-am oferit-o unii altora prin câte o întâlnire, o discuţie, o mână de ajutor.” Aşa îi scrie Oleg, din pavilionul canceroşilor, bunului său prieten şi coleg de deportare, Nikolai Ivanîci.
Oleg învinge boala şi se mai naşte o dată: „S-ar fi putut considera că sergentul Kostoglotov, deţinutul Kostogotov, după ce-şi făcuse serviciul militar şi-şi îndeplinise termenul pe care i-l pretinseseră oamenii, după ce se chinuise cât îi pretinsese boala, murise în ianuarie. Iar acum, clătinându-se pe picioare nesigure, ieşise din clinică un nou Kostoglotov „subţire, sonor şi transparent” cum se spune în lagăr, dar nu mai ieşise pentru o viaţă întreagă şi completă, ci doar pentru un supliment de viaţă – ca suplimentul de pâine înfipt în porţia de bază cu o surcică de pin: într-un fel parte din aceeaşi porţie, dar totuşi bucăţică separată.”
Aerul dimineţii, un piersic înflorit şi albastrul cerului, iată cele mai mari bucurii. De-ar fi numai atât şi viaţa merită a fi trăită. Să zâmbeşti tuturor, să dai dovadă de nesăbuinţă cheltuind ultimul bănuţ pe o îngheţată, să colinzi oraşul satisfăcându-ţi copilăreşti dorinţe, să trăieşti!
Dar unde e viaţă e şi moarte, deopotrivă.
Vine „şi ultima” zi în care Oleg trimite scrisori celor dragi parcă pentru a-şi încheia, cumva, socotelile cu lumea pe care treptat o redescoperă.
Obosit şi, cumva, resemnat personajul lui Alexandr Soljeniţîn pare a renunţa la luptă, abandonând-se acestei lumi la fel de bolnave ca şi cei ce populează temutul pavilion al canceroşilor. Aceeaşi veche lume, cu aceleaşi griji, obsesii şi răutăţi. Populată de aceiaşi oameni care nu dau doi bănuţi pe suferinţele celor din jur.
Asemeni celui care a aruncat cu tutun în ochii macacului-rhesus.
„Numai aşa, ca să se afle şi el în treabă...”