Jocul de smarald

de Ioan Petru Culianu

Unde se termină redarea unei bucăţi de trecut de către istoric şi unde începe ficţiunea pe care scriitorul o ţese? Care este graniţa dintre real şi imaginar în acest roman în centrul căruia autorul aşază – învăluit în mister – celebrul tablou al lui Sandro Botticelli, „La Primavera”?
Acţiunea se petrece în Florenţa secolului al XV-lea.
Personaje din realitatea istorică (precum Girolamo Savonarola, Marsilio Ficino ori Amerigo Vespucci) precum şi evenimente concrete ale acelor timpuri (arderile pe rugul vanităţii din Piazza della Signoria, activitatea Academiei Platonice) te duc cu gândul la un roman istoric.
Fără să realizezi când ai trecut dincolo de hotarul istoriei, te trezeşti în lumea imaginarului.
Au loc şapte crime, câte una la fiecare a doua zi, în ziua fiecărei planete, potrivit ordinii planetelor în univers. Victimele fac parte dintre prietenii cei mai de seamă ai Academiei Platonice, academie ce îşi propune „redeşteptarea religiei creştine” dar şi „perpetuarea gloriei florentine”.
Botticelli a fost contactat de reprezentanţi ai Academiei şi iniţiat într-un cod secret pe care acesta l-a respectat în perioada pictării tabloului „La Primavera”, fapt ce i-a conferit acestuia puteri misterioase. Membrii Academiei erau convinşi că se pot făuri figuri universale sub semnul unor configuraţii celeste puternice, iar efectele lor se vor imprima în imagine, care în felul acesta va acţiona ca un talisman pentru înfăptuirea prezicerilor. Botticelli şi-a început opera sub semnul unei Mari Conjuncţii şi, în acest fel, pânza este înzestrată cu puteri supranaturale care asigură trecerea către o nouă epocă. Astfel că, deşi transpune pe pânză Împărăţia lui Venus, pictura reprezintă însăşi imaginea universului cu poziţia planetelor la un moment dat. Iar distrugerea lui înseamnă distrugerea epocii născută în clipa conjuncţiei, începutul lumii noi.
Autorul, prin personajul său Thomas Anglicus, afirmă că „tabloul, care simbolizează ceea ce s-a petrecut sus în ceruri, a fost o unealtă a intervenţiei omului. Ca imagine divină era un punct de contact, un simbol puternic şi un obiect cu ajutorul căruia omul putea să influenţeze cosmosul. Dacă tabloul este un microcosmos la scară umană al evenimentelor celeste, o intervenţie asupra microcosmosului înseamnă o intervenţie asupra universului.”
Membrii Academiei ştiau încă de la Platon că fiinţele omeneşti sunt plante cu rădăcinile înfipte în ceruri care au înscrise în capete (sediul sufletelor raţionale) revoluţiile planetelor. Oamenii sunt mici universuri făcuţi întocmai cum este făcut Universul Mare.
Mai mult, canavaua pe care a fost pictat tabloul ar fi servit la înfăşurarea Tablei de Smarald a lui Hermes Trismegistul, iar mesajul autentic ar fi rămas imprimat în ţesătură: „Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii.”
Punctul culminant al seriei de crime astrologice îl va constitui distrugerea rituală a tabloului, fapta constituind apogeul unui rit satanic având ca scop final accelerarea sau chiar înfăptuirea sfârşitului lumii. Sau sfârşitul Republicii Florenţa, considerată pe atunci de personajele cărţii ca fiind însăşi lumea.
Tabloul este salvat şi istoria Florenţei îşi urmează cursul.
Autorul ne întoarce în istorie şi ne reaminteşte că în 1494 regele Franţei Carol al VIII-lea de Anjou a intrat în Florenţa, armata franceză a fost întâmpinată cu bunăvoinţă de Savonarola iar Piero de Medici a fost exilat; apoi rugul înălţat în Piazza della Signoria pentru Savonarola însuşi precum şi redarea Florenţei către Casa de Medici.
Mărturie acelor vremuri stau cele două biserici rămase neterminate până în zilele noastre, Santo Spirito şi San Lorenzo, precum şi „La Primavera” lui Botticelli admirată de milioane de oameni care vizitează Galeriile Uffizi din Florenţa.
*
Galeriile Uffizi au fost înfiinţate de familia Medici şi deţin, în prezent, una dintre cele mai celebre colecţii de sculpturi şi picturi din perioada Renaşterii: Raphael, Michelangelo, da Vinci, Rembrandt, Botticelli, Caravaggio. De altfel, dacă mai bine de jumătate din cele mai populare opere de artă din lume se află în Italia, peste jumătate dintre acestea se găsesc în Florenţa.

Arborele Gnozei

de Ioan Petru Culianu

În ce mă priveşte, o carte „grea”. (Am citit-o cu wikipedia „lângă mine”). Dar cu atât mai interesantă.
Mitul, asemeni vieţii, este un mecanism bazat pe alegeri multiple. O alegere greşită poate fi fatală aşa cum s-a dovedit a fi pentru adepţii unor sisteme de idei care au fost prigoniţi şi, în final, exterminaţi.
Toate miturile au încercat să dea răspuns întrebării: cine a creat această lume? Alternativa pare simplă: un singur principiu (Binele sau Răul) sau două principii (Binele şi Răul). Dar urmările acestei alegeri sunt complexe: „Ori Răul derivă din Bine şi atunci Binele nu e chiar aşa de bun şi Răul nu e chiar aşa de rău, ori Răul şi Binele sunt despărţite, Răul fiind într-adevăr rău, iar Binele într-adevăr bun.” Una din opţiunile posibile reprezintă Adevărul şi pentru el s-au dat nenumărate bătălii.
Religia a exercitat dintotdeauna o anumită fascinaţie asupra minţii omului iar „unde malum?” (unde este răul, deci) a fost una din întrebările ce-şi căutau răspunsuri. Pentru a le găsi, oamenii nu au exclus aprioric niciuna din ipotezele posibile (dualiştii, de exemplu, au păstrat relaţii şi cu Binele şi cu Răul, considerând că acestea fie derivă unul din altul, fie există independent unul de altul) ori au canonizat paradoxuri nerezolvate (aşa cum au făcut creştinii care au îngăduit trupului fizic al lui Cristos să meargă la cer).
„Dintr-un sâmbure, Gnoza se preface într-un arbore care începe să se ramifice; unele ramuri rămân virtuale, altele cresc efectiv. Modelul generativ al sistemelor gnostice este de fapt un arbore, Arborele Gnozei.” Autorul susţine că, odată gustând din acest Arbore al Cunoaşterii, omul e nevoit să recunoască legătura care există între credinţele şi teoriile umane şi jocurile oamenilor (în special jocul de şah). Aceeaşi capacitate de a pune la încercare posibilităţile de calcul ale minţii, acelaşi proces computaţional.
Fabula Tărâmului Plat – Platlanda – născocită de un exeget al lui Shakespeare (folosită şi de Einstein pentru a ilustra faptul că nu putem înţelege lumea dinăuntru în afară) este amintită şi de Ioan Petru Culianu pentru a evidenţia că ideile sunt sisteme care pot fi examinate drept „obiecte ideale”.
Presupunem, aşadar, existenţa unei lumi bidimensionale. Fiind bidimensionali, locuitorii acestei lumi ignoră existenţa celei de-a treia dimensiuni astfel că, fenomene banale într-o existenţă tridimensională nu sunt înţelese de locuitorii din Platlanda. Dacă Platlanda este suprafaţa unei farfurii cu supă iar locuitorii săi sunt steluţele de grăsime formate pe această suprafaţă, aceştia – în lumea bidimendională – se vor percepe unii pe alţii doar ca pe nişte simple linii. La fel va fi percepută şi lingura care traversează această suprafaţă şi care produce o tulburare de neînţeles pentru aceşti locuitori cărora le lipseşte dimensiunea „sus-jos” reprezentând adâncimea, având doar dimensiunile „dreapta-stânga” şi „înainte-înapoi” corespunzătoare înălţimii şi lăţimii. Ei s-ar îngrozi de apariţia unui fenomen ciudat pe care nu şi-l vor putea explica. Îşi vor închipui cea de-a treia dimensiune ca fiind o simplă ficţiune.
Aceleaşi probleme le întâmpinăm şi noi, locuitorii acestei lumi, nereuşind să înţelegem ce probleme există într-un „continuum spaţio-temporal”. Şi aceasta cu atât mai mult în situaţia în care obiectele căutărilor noastre nu sunt tangibile.
Autorul susţine că „ideile alcătuiesc sisteme care pot fi examinate drept obiecte ideale. Aceste obiecte ideale străbat suprafaţa numită timp a istoriei, aşa cum lingura străbate Suplanda, adică într-o succesiune aparent imprevizibilă de evenimente temporale.”
Privită din această perspectivă, religia (văzută ca o combinaţie de obiecte ideale) este asemănătoare filozofiei şi chiar ştiinţei care îşi construiesc şi ele „obiecte ideale”.
Ioan Petru Culianu îl poartă pe cititor prin lumea idelor dualismului, prin miturile gnostice (al Înţelepciunii căzute şi cel al Demiurgului ignorant), apoi îi dezvăluie noţiuni ale maniheismului, paulicianismului, marcionismului şi bogomilismului precum şi miturile catharilor. Fiecare dintre acestea (cu înţelepciunile şi neajunsurile evidenţiate) vor dezvălui cititorului Tărâmul Începuturilor cu poveştile paralele care îşi împrumută personaje pe care le transformă din eroi pozitivi în îngeri căzuţi. Un joc despre Iubire şi despre Ură într-un război ce are ca miză cucerirea Împărăţiei acestei Lumi.
Autorul demonstrează că sistemele de gândire pornesc de la un număr redus apoi se înmulţesc continuu prin „întovărăşire binară”, evidenţiind astfel că activitatea minţii noastre este repetitivă, iar filozofiile noastre pleacă de la nişte reguli simple şi produc rezultate previzibile. Ceea ce gândeşte cineva gândesc în mod necesar şi alţii, dacă nu chiar majoritatea celorlalţi.
Ioan Petru Culianu este conştient că descrierea religiei ca un joc al minţii îi poate şoca pe unii. Atrage însă atenţia asupra faptului că „din perspectivă sistemică, nu există contradicţie între religie şi ştiinţă (care sunt, în egală măsură, jocuri ale minţii) şi, mai mult chiar, n-ar trebui să existe nici între religii vreo contradicţie, deoarece, acolo unde dispunem de date suficient de complexe, se poate demonstra că religiile corespund înre ele nu numai ca mod de operare (care este modul de operare al minţii omeneşti), ci şi în privinţa teritoriilor pe care le explorează. Şi chiar atunci când religiile nu se suprapun, ele pot fi totuşi considerate ca dezvoltarea morfodinamică a unor anumite reguli fundamentale, perfect inteligibile şi uneori chiar raţionale.”