Turnul nebunilor

de Irving Stone

„Turnul nebunilor” constituie, împreună cu „Paria”, rezultatul a cinci ani de muncă şi cercetări ale autorului Irving Stone. Cele două volume prezintă viaţa celui considerat a fi „părintele psihanalizei”, savantul Sigmund Freud.
Din păcate, nu am găsit volumul doi („Paria”), astfel că mă văd nevoită să mă mulţumesc, deocamdată, cu primul volum („Turnul nebunilor”). Imediat ce voi avea posibilitatea să citesc şi partea a doua voi face aici cuvenita completare.
Acţiunea se petrece în Austria condusă de împăratul Franz Iosef cel care, în repetate rânduri, apărase drepturile evreilor în întreg imperiul. Spre deosebire de împăratul Leopold care, în Viena anilor1660-1670, îi forţase pe evrei să iasă din Oraşul Vechi şi să se mute dincolo de Donau Kanal.
Sigmund Freud făcea parte dintr-o numeroasă familie de evrei austrieci, absolvise Facultatea de Medicină din Viena şi în 1882, la douăzeci şi şase de ani era pasionat de munca de cercetare de la Institutul profesorului Brucke şi era atât de preocupat de ceea ce face încât îşi organizase viaţa, amănunţit: numai după cinci ani îşi putea permite să iubească, iar de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Îşi „încalcă” acest plan întrucât se îndrăgosteşte de Martha înainte de „termenul” propus dar, susţinut şi de aceasta, îşi continuă munca faţă de care avea o adevărată pasiune iar căsătoria este amânat încă mulţi ani.
Parcurge pe rând treptele din lumea medicală, devine „doctor” la Clinica de Psihiatrie la Allgemeine Krankenhaus, depăşind astfel statutul de simplu „aspirant”. Lucrează şi în laborator, seara, înconjurat de borcane cu creiere umane conservate în aldehidă formică.
De altfel, titlul cărţii este dat de această Clinică de psihiatrie, prezentată ca „Turn al nebunilor” în care, curând, doctorul Sigmund Freud devine şef al unui departament medical.
Face o serie de descoperiri (medicamente pe bază de cocaină care sunt folosite pentru anestezii facilitând astfel primele operaţii de glaucom şi cataractă prin posibilitatea anestezierii ochiului), începe să predea un curs de neurologie clinică ceea ce face să fie foarte cunoscut şi apreciat (chiar dacă nu era încă lector universitar), publică o serie de articole în care descrie experienţele din spital. Obţine, apoi, „Dozentur” (recunoaştere universitară) şi pleacă la Paris pentru o bursă de studii de şase luni în cadrul Spitalului Salpetriere unde îl cunoaşte pe profesorul Jean Martin Charcot.
Se declară şocat de Parisul anilor 1885 (avea douăzeci şi nouă de ani) când vede, la Luvru, femei admirând nuduri de bărbaţi ori exuberanţa parizienilor pe străzi, în totală opoziţie cu reţinutul comportament al vienezilor. Gândeşte chiar că francezii suferă de o boală psihică gravă iar Parisul îl aseamănă cu Sfinxul care devorează orice călător incapabil să-i răspundă întrebării.
Nu trec însă decât patru zile de hoinăreală prin Paris pentru ca, văzându-şi imaginea reflectată în vitrina unui magazin şi studiindu-şi îmbrăcămintea, mersul, ţinuta să se simtă un provincial grăbit să judece oraşul care l-a primit cu atâta prietenie şi să afirme: „Eu am greşit. Sunt străin aici nu numai prin hainele, prin barba şi prin accentul meu, ci şi prin setul meu rigid de valori şi judecăţi germane” şi să adauge: „Iartă-mă, Paris, eu am fost barbarul!”
De altfel, acest „privit în oglindă” în vederea descoperirii personajului este periodic folosit de autor pentru a induce cititorului evoluţia personajului.
Astfel, cititorul făcuse cunoştinţă cu personajul principal când acesta se analiza în oglinda din cămăruţa sa din cadrul spitalului din Viena, pe vremea când era simplu aspirant.
Apoi, la plecarea din Paris, doctor Sigmund Freud se analizează din nou, mulţumit de imaginea sa reflectată de geamul compartimentului de tren cu care se întorcea la Viena.
La acelaşi procedeu apelează Irving Stone când, după alţi câţiva ani, Sigmund Freud (care acum avea treizeci şi trei de ani, era profesor conferenţiar la Facultatea de Medicină din Viena, şef de departament al Institutului pentru Copii, avea studii la Paris, era căsătorit având o căsnicie fericită şi avea suficienţi pacienţi pentru a-şi putea întreţine familia) se priveşte în oglinda frumosului său dulap dintr-un apartament nou şi mobilat cu cele mai frumoase piese de mobilier din acea perioadă.
Continuă să scrie lucrări pe care le publică în revistele de specialitate sau le prezintă în cadrul unor conferinţe pe teme medicale. Îi apar şi primele cărţi.
În paralel aplică tratamente prin hipnoză pe baza sugestiei induse pacientului (practică deprinsă de la profesorul Charcot de la Paris) şi descoperă beneficiile terapiei prin conversaţie. Se axează pe tratarea isteriei şi descoperă că o persoană ajunge la crize de isterie dacă îşi propune să uite sau respinge o experienţă trăită sau dacă îşi inhibă sau îşi suprimă o idee, o dorinţă sau o intenţie, toate aceste acte psihice pătrunzând în subconştient. Consideră că toate aceste experienţe psihice (sfârşind în crize de isterie) sunt impresii care nu şi-au găsit o descărcare adecvată. Mai mult, avansează ideea că sexualitatea joacă de multe ori un rol important în multe nevroze (nume generic dat afecţiunilor psihice) şi atrage atenţia că societatea trebuie să adopte o atitudine „sănătoasă” faţă de sexualitate, pentru a nu risca să cadă victimă unor nevroze tot mai puternice şi mai numeroase care fac să scadă bucuria de viaţă şi distrug zestrea genetică a generaţiilor viitoare.
Aceste idei şi concepte bazate pe ani de sudii şi cercetări fac din doctorul Sigmund Freud o persoană indezirabilă în lumea medicală a Vienei care, nefiind de acord cu teoriile avansate de acesta, începe să-l numească „hipnotizator de profesie”. Cade în dizgraţia cercurilor medicale pentru că îndrăzneşte să critice somităţi de talia lui Meynert, Wernicke şi Lichtheim.
Prietenii îl părăsesc pe rând. Cea mai dureroasă lovitură o primeşte din partea vechiului său prieten Josef Breuer care deşi părea că susţine ideile avansate de el, îl părăseşte lăsându-l singur într-o Vienă ostilă.
*
Cartea a apărut în editura „Lider”, iar traducerea a fost asigurată de Anca Irina Ionescu..
Ca aspect negativ, mă văd nevoită să menţionez supărătoarele greşeli de tipărire, dezacorduri şi cacofonii. Toate acestea îmi par o nedreptate faţă de autor şi o lipsă de respect faţă de cititor.