de Robert Harris
Romanul, considerat ca fiind cel mai bun al lui Robert Harris, ne poartă în lumea plină de trădări şi înşelăciuni, violenţe şi ambiţii ale politicii Romei antice. Autorul descrie ascensiunea lui Cicero, prezentat ca fiind un bărbat deştept, milos, abil şi vulnerabil, care din „om nou” (fără strămoşi implicaţi în politică), din tânăr avocat şi orator, ajunge să-şi împlinească visul, acela de a dobândi calitatea de „imperium”, ceea ce reprezintă puterea supremă în stat.
Cicero parcurge treptele puterii politice fiind la început chestor, apoi un simplu senator, apoi edil şi mai apoi pretor pentru a ajunge, în final, imperium, având acea putere pe care statul o conferă individului ales.
Problemele sociale, economice şi politice ale Romei antice se aseamănă izbitor cu cele actuale. Aceleaşi ineterese particulare ale celor bogaţi ascunse sub masca aşa-zisei preocupări pentru soarta celor mulţi, aceleaşi alianţe nefireşti şi jocuri de culise pentru un vot în plus... aceeaşi mituire a oamenilor (cu bani sau grâne la un preţ redus) pentru a-şi depune voturile în favoarea unuia sau altuia, în cabinele de votare amplasate pe „Câmpul lui Marte”.
În viaţa politică romană existau şi tribunii, cei aleşi de triburile oamenilor liberi şi care verificau şi asigurau o stare de echilibru puterii senatului prin afirmarea voinţei oamenilor de rând.
Interesantă e şi modalitatea de a intra în oraş a generalilor întorşi din luptă (Crassus şi Pompei, de exemplu): senatul hotăra dacă vor intra pe jos sau în carul tras de patru boi, în sunet de trompetă de fanfară sau cu fluiere, cununi de lauri sau de mirt pe cap. Până hotăra senatul, ei aşteptau cu oştirea lor la porţile oraşului, pe Câmpul lui Marte.
Întors învingător din Spania, Pompei a intrat în Roma cu un fast impresionant, cu tauri, căruţe cu lingouri de aur şi pietre preţioase, tablouri, animale sălbatice în cuşti, pancarde cu numele oraşelor cucerite şi ale personalităţilor ucise în luptă. Pompei stătea într-un car iar în spatele său se afla un sclav public a cărui sarcină era să-i şoptească la ureche fapul că nu e decât un muritor ca toţi ceilalţi şi că toate lucrurile lumeşti au un sfârşit.
În Roma acelor vremuri se organizau jocuri în cinstea zeilor. Acestea se desfăşurau la Circus Maximus şi constau în spectacole cu boxeri, luptători, atleţi, aruncători de suliţă şi de disc cântători din flaut şi la liră, dansatori, gladiatori.
Parcurgând această carte, cititorul are doar de câştigat. În primul rând ia cunoştinţă de parcursul lui Cicero care, la 42 de ani îşi împlineşte visul şi ajunge să dobândească imperium-ul suprem al consulatului roman, ghidându-se după precepte potrivit cărora e important să începi o luptă şi abia apoi vei vedea cum o poţi câştiga sau că arta, în viaţă, este să te descurci asupra problemelor pe măsură ce apar, nu să-ţi distrugi spiritul şi sănătatea făcându-ţi griji în legătură cu ele cu prea mult timp înainte. Apoi, cititorul ia contact cu societatea Romei antice în care deşi zicala „un gram de ereditate face cât un kilogram de merite” îşi are pe deplin aplicarea în acel spaţiu, înţelegi cu uşurinţă mândria ce răzbătea în cuvintele "sunt cetăţean roman" rostite de cei de atunci.
Şi descoperi cu uşurinţă de ce – în scrisoarea către Caelius, - Cicero i-a scris acestuia: „Roma! Rămâi la Roma, dragă prietene, şi trăieşte în lumină!” 26 iunie 50 î.H.
joi, 27 noiembrie 2008
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
Pompei
de Robert Harris
Este un roman istoric. Readuce în memoria cititorului vremurile lui Augustus când pentru un aristocrat, a avea putere, imaginaţie şi spirit - deci un anume „stil”- se traducea, de exemplu, prin a arunca în bazinul cu anghile (o varietate de peşti care puteau devora omul, rapid!) pe sclavii neîndemânatici.
În anul 79 d.Chr. apeductul „Augusta” alimenta cu apă mai multe oraşe din Campania, inclusiv cele din Golful Neapolis. Romanii erau foarte mândrii de băile care împânzeau aşezările lor. Pentru ei, aceste băi nu erau un lux ci piatra de temelie a civilizaţiei. Adică acel lucru care îl ridică pe cel mai amărât cetăţean roman deasupra celui mai bogat barbar. Romanii erau convinşi că băile îi învaţă pe oameni curăţenia, sănătatea şi programul strict, cele trei ramuri ale disciplinei, spuneau ei. Iar apeductele fuseseră inventate în primul rând pentru a alimenta aceste băi.
„Cum să nu fim pătrunşi de respect pentru un sistem hidraulic care, în primul secol al erei noastre, furniza oraşului Roma semnificativ mai multă apă decât primea oraşul New York City în 1985?” (A. Trevor Hodge, Roman Aqueductus & Water Suplly)
Acţiunea din romanul „Pompei” se desfăşoară pe parcursul a patru zile, începând cu 22 august 79 d.Chr., deci cu două zile înaintea erupţiei Vulcanului Vezuviu. Îngroparea oraşului Pompei şi a împrejurimilor sub pietrele şi lava muntelui sunt cunoscute. Energia termică eliberată în timpul erupţiei fusese de 100.000 de ori mai mare ca cea a bombei atomice de la Hiroşima.
Interesant mi s-a părut stilul de viaţă al romanilor, gradul de civilizaţie la care ajunseseră în acele timpuri.
Senatorul Pedius Cascus avea, la vila sa din Golful Neapolis situată în apropierea oraşului Herculaneum şi numită Vila Calpurnia, „o ceată de filozofi”. Torquatus, căpitanul vasului „Minerva”, spunea: „Unii cresc păsări ca să-şi treacă timpul, alţii au câini. Senatorul are filozofi.” Aceştia erau discipoli ai lui Epicur; susţineau că oamenii sunt muritori, zeii sunt indiferenţi la soarta lor şi prin urmare singurul lucru de făcut în viaţă este să te simţi bine. În timpul erupţiei vulcanului, Rectina (soţia senatorului Pedius Cascus), aflată la această vilă fără soţul ei îşi sacrifică viaţa încercând să salveze cărţile aflate în bibliotecă. Ea cere ajutorul lui Marcus Attilius, aquarius, inginer imperial venit de la Roma să repare apeductul:
„- Stai! Trebuie să ne ajuţi!
-Nu pot face nimic. O să trebuiască să vă încercaţi norocul pe drum, ca toţi ceilalţi.
-Nu mă tem pentru mine. Dar biblioteca – trebuie să salvăm biblioteca! Sunt prea multe cărţi ca să le putem deplasa pe uscat.
-Eu îmi fac griji pentru oameni, nu pentru cărţi.
-Oamenii dispar, cărţile sunt nemuritoare. (...) Aici ţinem volumele aduse de strămoşii mei din Grecia. Numai piesele lui Sofocle ajung la o sută douăzeci. Toate lucrările lui Aristotel, unele scrise de mâna lui. Sunt lucruri nepreţuite. (...) Oamenii se nasc şi mor cu miile în fiecare clipă. Ce importanţă au oamenii? Dar aceste opere sunt tot ce va rămâne după noi.”
Amiralul Pliniu a făcut tot ce a putut pentru a pune la dispoziţie întreaga flotă imperială pentru a salva biblioteca. Muntele a fost, însă, mai puternic. Iar amiralul a plătit cu viaţa, alături de mulţi alţii.
Legile societăţii de atunci erau destul de inflexibile doar pentru oamenii de rând. Patru magistraţi aleşi formau Consiliul celor Patru, numit „Quattorviri”. Autorul prezintă şi culisele vieţii politice. În urma voturilor ieşeau nu atât cei votaţi cât cei şantajabili, care îşi vor dirija politica în interesul celor bogaţi. Ampliatus, un fost sclav care devenise om liber, dirija prin jocuri de culise politica oraşului datorită, în special, averii sale. Ştia să dirijeze oamenii profitând de slăbiciunile acestora. Magistraţii nu i se puteau împotrivi deoarece, fiin şantajabili, împotrivirea ar fi însemnat pierderea funcţiilor şi a privilegiilor. Iar „gloata” era şi mai uşor de dirijat: „Gloata avea câteva instincte simple – lăcomie, poftă, cruzime – iar Ampliatus ştia cum să se joace cu ele ca şi cum ar fi fost corzile unei harpe, pentru că era el însuşi din gloată şi gloata era el însuşi.”
Romanul este complex şi extrem de incitant. Descrierea erupţiei care aruncă lumea în umbră de praful care era peste tot, ploaia de pietre mai întâi poroase şi uşoare, apoi tot mai grele, ale căror lovituri erau periculoase şi care îngropaseră aşezările... ţin cititorul în suspans, în pofida faptului că, aşa cum am spus, deznodământul este cunoscut: muntele modifică legile timpului şi ale spaţiului.
Parcurgerea acestei cărţi nu poate fi decât un câştig.
Este un roman istoric. Readuce în memoria cititorului vremurile lui Augustus când pentru un aristocrat, a avea putere, imaginaţie şi spirit - deci un anume „stil”- se traducea, de exemplu, prin a arunca în bazinul cu anghile (o varietate de peşti care puteau devora omul, rapid!) pe sclavii neîndemânatici.
În anul 79 d.Chr. apeductul „Augusta” alimenta cu apă mai multe oraşe din Campania, inclusiv cele din Golful Neapolis. Romanii erau foarte mândrii de băile care împânzeau aşezările lor. Pentru ei, aceste băi nu erau un lux ci piatra de temelie a civilizaţiei. Adică acel lucru care îl ridică pe cel mai amărât cetăţean roman deasupra celui mai bogat barbar. Romanii erau convinşi că băile îi învaţă pe oameni curăţenia, sănătatea şi programul strict, cele trei ramuri ale disciplinei, spuneau ei. Iar apeductele fuseseră inventate în primul rând pentru a alimenta aceste băi.
„Cum să nu fim pătrunşi de respect pentru un sistem hidraulic care, în primul secol al erei noastre, furniza oraşului Roma semnificativ mai multă apă decât primea oraşul New York City în 1985?” (A. Trevor Hodge, Roman Aqueductus & Water Suplly)
Acţiunea din romanul „Pompei” se desfăşoară pe parcursul a patru zile, începând cu 22 august 79 d.Chr., deci cu două zile înaintea erupţiei Vulcanului Vezuviu. Îngroparea oraşului Pompei şi a împrejurimilor sub pietrele şi lava muntelui sunt cunoscute. Energia termică eliberată în timpul erupţiei fusese de 100.000 de ori mai mare ca cea a bombei atomice de la Hiroşima.
Interesant mi s-a părut stilul de viaţă al romanilor, gradul de civilizaţie la care ajunseseră în acele timpuri.
Senatorul Pedius Cascus avea, la vila sa din Golful Neapolis situată în apropierea oraşului Herculaneum şi numită Vila Calpurnia, „o ceată de filozofi”. Torquatus, căpitanul vasului „Minerva”, spunea: „Unii cresc păsări ca să-şi treacă timpul, alţii au câini. Senatorul are filozofi.” Aceştia erau discipoli ai lui Epicur; susţineau că oamenii sunt muritori, zeii sunt indiferenţi la soarta lor şi prin urmare singurul lucru de făcut în viaţă este să te simţi bine. În timpul erupţiei vulcanului, Rectina (soţia senatorului Pedius Cascus), aflată la această vilă fără soţul ei îşi sacrifică viaţa încercând să salveze cărţile aflate în bibliotecă. Ea cere ajutorul lui Marcus Attilius, aquarius, inginer imperial venit de la Roma să repare apeductul:
„- Stai! Trebuie să ne ajuţi!
-Nu pot face nimic. O să trebuiască să vă încercaţi norocul pe drum, ca toţi ceilalţi.
-Nu mă tem pentru mine. Dar biblioteca – trebuie să salvăm biblioteca! Sunt prea multe cărţi ca să le putem deplasa pe uscat.
-Eu îmi fac griji pentru oameni, nu pentru cărţi.
-Oamenii dispar, cărţile sunt nemuritoare. (...) Aici ţinem volumele aduse de strămoşii mei din Grecia. Numai piesele lui Sofocle ajung la o sută douăzeci. Toate lucrările lui Aristotel, unele scrise de mâna lui. Sunt lucruri nepreţuite. (...) Oamenii se nasc şi mor cu miile în fiecare clipă. Ce importanţă au oamenii? Dar aceste opere sunt tot ce va rămâne după noi.”
Amiralul Pliniu a făcut tot ce a putut pentru a pune la dispoziţie întreaga flotă imperială pentru a salva biblioteca. Muntele a fost, însă, mai puternic. Iar amiralul a plătit cu viaţa, alături de mulţi alţii.
Legile societăţii de atunci erau destul de inflexibile doar pentru oamenii de rând. Patru magistraţi aleşi formau Consiliul celor Patru, numit „Quattorviri”. Autorul prezintă şi culisele vieţii politice. În urma voturilor ieşeau nu atât cei votaţi cât cei şantajabili, care îşi vor dirija politica în interesul celor bogaţi. Ampliatus, un fost sclav care devenise om liber, dirija prin jocuri de culise politica oraşului datorită, în special, averii sale. Ştia să dirijeze oamenii profitând de slăbiciunile acestora. Magistraţii nu i se puteau împotrivi deoarece, fiin şantajabili, împotrivirea ar fi însemnat pierderea funcţiilor şi a privilegiilor. Iar „gloata” era şi mai uşor de dirijat: „Gloata avea câteva instincte simple – lăcomie, poftă, cruzime – iar Ampliatus ştia cum să se joace cu ele ca şi cum ar fi fost corzile unei harpe, pentru că era el însuşi din gloată şi gloata era el însuşi.”
Romanul este complex şi extrem de incitant. Descrierea erupţiei care aruncă lumea în umbră de praful care era peste tot, ploaia de pietre mai întâi poroase şi uşoare, apoi tot mai grele, ale căror lovituri erau periculoase şi care îngropaseră aşezările... ţin cititorul în suspans, în pofida faptului că, aşa cum am spus, deznodământul este cunoscut: muntele modifică legile timpului şi ale spaţiului.
Parcurgerea acestei cărţi nu poate fi decât un câştig.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
