Cartea lui Axel
Munthe apărută în 1969 la Editura pentru Literatură Universală București, în
traducerea Teodorei Sadoveanu, mi-a încântat privirile de când eram foarte,
foarte mică. A stat, o perioadă, pe noptiera tatălui meu, și îmi amintesc că
priveam fascinată coperta care – pentru mine – reprezenta imaginea unui castel
cu zâne, întrezărit în spatele unor copaci imenși și ciudați. Privind-o, puteam
țese, la rândul meu, povești înspirate din cărțile copilăriei pe care le citeam
pe atunci. După un timp, cartea și-a luat locul cuvenit, pe unul din rafturile
de sus ale bibliotecii. Locul cărților care nu erau, deocamdată, și pentru
mine. Dar am crescut și biblioteca părintească nu mai avea ”cărți de sus” și
”cărți de jos”. Nu m-a fascinat, nici pe departe. Poate, mai degrabă, m-a
dezamăgit. Povestea autorului nu avea legătură cu închipuirile mele și nici
măcar nu îmi amintesc dacă am termint lectura ei, pe atunci. Apoi, am uitat-o.
În întoarcerile mele ”pe acasă”, când zăboveam în fața bibliotecii părintești,
îmi opream, uneori, privirea, pe pomul înalt și verde de pe cotorul cărții. Dar
nu i-am acordat o a doua șansă lui Munthe.
Până anul acesta
când, pregătind o vacanță în Capri, mi-am amintit de Cartea de la San Michele
și de iubirea lui Axel Munthe pentru această insulă.
Și am reînceput
lectura cărții pe care, de această dată, am dus-o până la capăt. Cu foarte
multă plăcere.
Așadar,
„Nu dăruiești
nimic oamenilor dacă nu te dăruiești pe tine.” Este motto-ul sub care Axel
Munthe își începe cartea, după ce, în prefața de la această a douăsprezecea (!)
ediție, își exprimă nemulțumirea atât față de criticii care au numit romanul
său ca fiind autobiografic, dar și față de cei care au considerat această operă
ca fiind memorialistică: ”Tot ce pot spune este că nu m-am gândit niciodată să
scriu o carte despre mine, ba dimpotrivă, tot timpul preocuparea mea constantă a
fost să mă scutur de această vagă personalitate.(…) De altfel, un vechi medic
trebuie să cugete de două ori înainte de a se așeza în jilț pentru a-și scrie
memoriile. Mai bine-i să păstreze pentru el ceea ce a văzut despre Viață și
Moarte. Mai bine să nu-și scrie de loc memoriile, să-i lase pe morți în pace și
pe vii cu iluziile lor.”
Sigur că autorul
știe mai bine ce a avut în vedere când a scris această carte. Care cuprinde,
totuși, multe elemente autobiografice, permițând cititorului să descopere părți
din viața sa: Născut în Suedia, își desăvârșește studiile în domeniul medicinei
la Paris, unde și profesează o bună bucată de vreme. Mai apoi, obosit de viața
metropolei, sătul să îngrijească ”americani bogați și femeiuște neurastenice”, nu-și
mai dorește să fie ”medic la modă„ și se stabilește la Roma unde profesează cu
un singur gând: să își cumpere o casă în Capri, loc de care se îndrăgostise cu
mulți ani în urmă, pe care să o amenajeze după propriul gust și unde să se
stabilească, să ducă ”o viață simplă, între oamneni simpli și nepervertiți. Cu
atât mai bine dacă erau neștiutori de carte. N-aveam nevoie decât de o cameră
spoită cu var, un pat tare, o masă de brad, câteva scaune și un pian. Ciripitul
păsărelelor lângă fereastra-mi deschisă și zgomotul mării în depărtare. Tot
ce-mi era drag cu adevărat se putea dobândi cu foarte puțini bani. Aș fi
fericit în cel mai umil mediu, numai să stau departe de urâțenie.”
Ceea ce va face.
Omul care a
luptat la propriu cu moartea în război, în timpul dezastrelor naturale sau al
epidemiilor, filantropul care se dedica fiecărui pacient, indiferent de
statutul social al acestuia, adesea fără să accepte plata vreunui onorariu
pentru munca depusă, se dedică în egală măsură animalelor, pe care le înțelege
într-un mod ciudat, comunicând cu acestea. Se înconjoară de ele și le iubește,
înțelegându-le într-un mod aparte.
În ”Axel Munthe
sau Despre farmecul omeniei”, Alexandru Sever spune despre Cartea de la San
Michele că este un elogiu închinat vieții, inteligenței și datoriei, în care
autorul îmbină două motive principale: dragostea pentru natura sudului și lupta
împotriva morții.
În ce mă
privește, dacă ar fi să rezum această carte la câteva fraze care să redea ceea
ce am simțit, citind-o, pe acestea le-aș alege:
”Ne este
îngăduit să contemplăm răsăritul și apusul soarelui, nourii călătorind pe cer,
pădurile și câmpiile, minunata mare, fără să ne coste o para. Păsările ne cântă
pe gratis și când ne plimbăm putem culege flori sălbatice de pe marginea
drumului. Nu plătim bilet de intrare în holul înstelat al nopții. Omul calic
doarme mai bine ca cel bogat. Și până la urmă, descoperim că bucatele simple
sunt mai gustoase decât toată bucătăria de la Ritz. Mulțumirea și pacea
sufletească mai curând înfloresc într-o căsuță de țară decât în mărețele palate
ale orașelor. Câțiva prieteni, câteva cărți, într-adevăr doar câteva și un
câine; n-ai nevoie de mai mult, cât timp te ai pe tine însuți.”
*
Cu mari emoții
am pășit în Vila de la San Michele. Am trecut pe aleile grădinii, am admirat
marea de la înălțimea Vilei, relicvele vechiului imperiu așezate și armonizate
cu prezentul autorului, sfinxul de la capătul aleii, capela. Și Vila. Încărcată
cu obiectele care l-au însoțit pe autor de-a lungul anilor petrecuți aici. În
timp ce el, împreună cu oamenii și animalele care l-au însoțit, ne priveau de
pe pereții care, cândva, l-au adăpostit.
Las, aici,
câteva imagini.
