Ettore Schmitz
s-a născut la Trieste, în 1861, într-o familie cu origini germane, evreiești și
italiene. În 1892 adoptă pseudonimul Italo Svevo, sub care publică întreaga sa
operă literară, scrieri care îl fac, azi, unul dintre cei mai importanți prozatori
italieni. E vorba, în special, de romanele: Conștiința lui Zeno, O viață și
Senilitate.
Viitorul
Amintirilor este un volum de povestiri care oferă cititorului, o dată în plus,
convingerea că preocupările, simțămintele, trăirile omului din urmă cu mai bine
de o sută de ani, sunt aceleași cu cele ale omului zilelor noastre. Pasiunea
autorului pentru a descoperi ceea ce se ascunde dincolo de aparențe, cercetarea
zonei subterane a conștiinței umane, dorința continuă de a afla, de a analiza
personalitatea proprie, nu doar a celor din jurul său: ”Să te privești pe tine
însuți în același fel cum îi privești pe alții constituie o mare formă de
sinceritate” după cum afirmă autorul. Și aceste introspecții duc, în final, la înțelegerea că singurul
lucru de preț în viața unui om este iubirea. Iar iubirea la care face referire
Svevo nu este cea pe care te aștepți să o primești de la cei din jur, ca o
recunoaștere a ceea ce ești. Ci iubirea pe care fiecare dintre noi suntem
datori să o oferim celoralți, pentru că – spune Claudio Magris, vorbind despre
opera sveviană, - ”Svevo a înțeles mai bine decât toți contemporanii săi că
marele pericol care îl amenință pe omul modern - și contemporan – nu e atât
acela de a nu fi iubit, de a nu atinge fericirea, ci unul mult mai rău: de a nu
iubi, de a nu dori.”
Ca mai toți
autorii, Italo Svevo se transpune pe sine în paginile acestor nuvele: ”Unica
parte important a vieții este meditația. Când toată lumea va înțelege acest
lucru cu limpezimea pe care o am eu, cu toții au să scrie. Viața va fi
literaturizată. (…) Cel puțin nu va rămâne cum e, neînsemnată, îngropată abia
născută, cu zilele acelea care zboară și se adună una la fel cu cealaltă pentru
a alcătui ani, decenii, viața atât de goală, capabilă numai să figureze ca un
număr într-o tabelă statistică a mișcării demografice. Eu vreau să mai scriu.
În aceste pagini mă voi transpune integral pe mine însumi, povestea mea.” (în
”Confesiunile bătrânului”)
Pentru autor,
scrisul este un mijloc de salvare, - așa cum afirmă Mihai Banciu, care a tradus
aceste texte, - aceasta fiind o temă recurentă în creația autorului:
”Literatura e concepută în viziunea scriitorului ca o modalitate de recuperare
a vieții trăite, expedient care ajută la evitarea pierderii unor momente importante
ale existenței și la retrăirea unor etape semnificative din propriul trecut.”
În acest volum, care
reunește nouăsprezece povestiri, Italo Svevo ne oferă o proză modernă, de
actualitate, care ne vorbește de aparențe și profunzimi, de suferință și
bucurie, de viață și moarte. Dar mai ales de viață.
