Aceasta este și abordarea istoriei celor o sută de ani, prezentată în romanul său, ”Un veac de singurătate”, a cărei acțiune se desfășoară în Macondo, o localitate fictivă la crearea căreia autorul a fost inspirat de realitățile micuțului Aracataca, satul unde acesta s-a născut.
Ne este prezentat satul Macondo încă de la întemeierea sa de către câțiva oameni, între care și membrii familiei Buendia, familie în jurul căreia gravitează întreaga narațiune a romanului. La acea vreme, niciun personaj nu avea peste treizeci de ani, iar ”satul nu avea niciun mort”. Apoi, alți oameni poposesc pe străzile localității, unii se stabilesc aici iar alții, - cum sunt țiganii lui Melchiade, - doar răscolesc existența acestora, întorcându-se, an de an, cu noutăți și invenții ale lumii de dincolo de Macondo; în sat este adusă calea ferată care facilitează dezvoltarea economică a localității, ia ființă compania bananieră și totul se schimbă. După prosperitate urmează declinul. Vin ploile care transformă totul în noroi, urmate de seceta prelungită. Și oamenii încep să moară, iar satul decade, rupt de restul lumii și devenind aproape pustiu. Așa cum fusese cândva.
Patriarhul Jose Arcadio Buendia este capul familiei și face parte din prima generație a familiei, din cele șapte pe care autorul ni le prezintă ca o metaforă, prin repetarea numelor, a obsesiilor și pasiunilor, generații cărora li se transmit aceleași caracteristici și care fac aceleași greșeli, pe care înaintașii lor le-au făcut. În casa Buendia, care se mărește de la o generație la alta pentru a putea să primească rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți, exista încă de la început un laborator de alchimie. Acesta fusese construit de țiganul Melchiade și rămâne neschimbat, în pofida timpului care trece, schimbând totul în jur: satul, casele, oamenii. Laboratorul este locul unde bărbații Buendia se retrag ori de câte ori simt nevoia de a se izola de lumea care se schimbă și ei nu pot ori nu vor să accepte această schimbare. Ori pentru că ”secretul unei bătrâneți liniștite nu e altceva decât un pact liniștit cu singurătatea.”
Ursula, soția lui Jose Arcadio Buendia, va veghea de-a lungul celor șapte generații, vreme de mai bine de o sută de ani. Este prezentă în viața soțului, în viețile copiilor, ale nepoților și strănepoților, pe care cititorul îi cunoaște, practic, prin ochii acesteia. Ursula avea un extraordinar simț practic, fiindu-i greu să înțeleagă plăcerea lui Aureliano Buendia de a se retrage în atelier unde fabrica peștișori de aur cărora, cu multă migală, le monta solzișori, branhii și aripioare, apoi le încrusta minuscule rubine pentru ochi. Îi vindea în târg și din banii obținuți cumpăra alte monede de aur pe care le transforma în peștișori și o ținea tot așa, încât trebuia să muncească tot mai mult, pe măsură ce vindea mai mult. Pentru că, pe el ”nu-l interesa negoțul, ci munca”.
Cartea prezintă ascensiunea și prăbușirea familiei Buendia, dar și a satului Macondo. Este o alegorie a istoriei omenirii, autorul însuși afirmând că ”mai curând decât un loc anume, Macondo este o stare de spirit”.
De altfel, important este ceea ce a dorit autorul să ne transmită, scriind această carte: ”Despre Un veac de singurătate s-au scris tone de hârtie, s-au spus o mulțime de lucruri importante, dar nimeni nu a atins aspectul care m-a interest cel mai mult atunci când am scris cartea, și anume, ideea că singurătatea este contrariul solidarității și cred că aceasta este esența cărții. Așa se explică frustrarea stirpei Buendia, frustrarea mediului, frustrarea satului Macondo. Cred că aici este vorba de un concept politic: singurătatea considerată ca negație a solidarității este un concept politic de cea mai mare importanță.”
*
Pe Gabriel Garcia Marquez l-am descoperit într-o librărie din Paris, la scurt timp după ce Revoluția ne-a deschis granițele. ”L’Amour aux temps du choléra”, ”Chronique d’une mort annoncée” și ”Journal d’un enlèvement” au fost cele trei cărți care m-au făcut să-l îndrăgesc pe autor. În special povestea de dragoste dintre tânărul înflăcărat dar sărac, Florentino Ariza și Fermina Daza, trăită într-un sătuc din Caraibe, poveste care durează doar trei ani, întrucât Fermina este forțată de familie să încheie o căsătorie cu un medic tânăr, care avea în față o carieră strălucită. Dar tenacitatea lui Florentino este extraordinară. Muncește din greu să-și facă un nume și avere, pentru a merita ceea ce își dorea cu ardoare. Devine președintele unei companii de navigație fluvială și vreme de cincizeci de ani se pregătește pentru momentul în care Fermina va fi, din nou, a sa. Moartea stupidă a doctorului Juvenal Urbino este momentul care îi schimbă viața, împlinindu-i cea mai ascunsă dar arzătoare dorință: regăsirea iubirii pierdute în urmă cu cincizeci de ani.
*
”Ne vedem în august” mi-a reamintit, cumva, de acel Gabriel Garcia Marquez pe care l-am descoperit în ”L’Amour aux temps du choléra”. Ana Magdalena Bach nu are un vapor pentru a naviga împreună cu persoana iubită, departe de lume și de convențiile sociale, așa cum au Florentino și Fermina. Dar are o insulă, unde își trăiește iluziile, frământările și dezacordurile față de regulile pe care societatea le impune. O carte despre timpul care, trecând, își pune amprenta asupra trupului, lăsând sufletul dezorientat, în timp ce mintea caută explicații și înțelesuri pentru ceea ce se întâmplă.
