”Dacă ai fi în
război, ai ucide - sau te-ai lăsa ucis? Iată una dintre întrebările
fundamentale ale unui roman despre iubire și traumă, natură urbană și natură
umană.”
Promițător
- mi-am spus - citind provocarea de mai sus, pe ultima copertă a cărții.
Într-un oraș mare, aglomerat și
sufocat de problemele și nevoile indivizilor care îl locuiesc, doi oameni se
întâlnesc întâmplător, izbindu-se, grăbiți, pe un pod. De aici, poveștile
trăite de ei până atunci încep să se împletească într-una singură. Banal.
Și,
totuși. Attila, originar din Ghana, era un psihiatru specializat în trauma de
război, și venise la Londra pentru a ține o conferință pe această temă. În
seara când se izbise de Jean, pe Waterloo Bridge, aceasta alerga după o vulpe
al cărui comportament îl studia, întrucât era biolog și venise la Londra să
studieze comportamentul vulpilor urbane.
Mai
departe, Aminatta Forna îmbracă povestea eroilor săi cu alte și alte accesorii,
adăugând fiecărui personaj, cu lux de amănunte, câte un trecut din care nu
lipsesc durerile și traumele, dând cititorului ocazia de a medita pe teme atât
de comune dar, în același timp, atât de sensibile: iubire, prietenie, viață,
respect, milă, cruzime.
Îi
însoțesc pe străzile Londrei, vulpi, coioți, păsări, animale pe care, ca
biolog, Jean le urmărește, le salută și le vorbește ca și cum acestea ar
înțelege-o. Acest comportament, ca și pasiunea pentru grădinile pe care le
proiecta și le realiza pe terasele apartamentelor londoneze m-au atras în mod
deosebit la personajul Jean Turane, personaj în care, până la un punct, m-am
regăsit.
Jean și Attila sunt însoțiți și de oameni simpli, măturători de stradă, portari, agenți de parcare ori indivizi care își câștigă existența transformându-se în statui pe străzile orașului, persoane care, prin natura îndeletnicirilor, cunosc foarte bine secretele orașului, și care îi ajută la deslușirea misterelor legate de cei cu care interacționează.
Fără
să mă entuziasmez prea mult, pot afirma, totuși, că este o carte destul de
impresionantă. Ca cititori, suntem nevoiți să ne punem unele probleme și,
implicit, să ne dăm unele răspunsuri. Despre părțile mai întunecate din noi, pe
care le cărăm, fiecare, de-a lungul vieții. Și despre posibilitatea de a lumina
aceste unghere, ștergând din praful și păienjenișul așternut, curățind, astfel,
ceea ce mai poate fi salvat.
Și,
mărturisesc, nu mi-am imaginat niciodată că vulpile chiar sunt o problemă
pentru locuitorii Londrei, care se simt terorizați de prezența lor. Au, și ei, ”urșii”
lor, așadar.
