sâmbătă, 5 octombrie 2024

Fericire de Aminatta Forna

 

”Dacă ai fi în război, ai ucide - sau te-ai lăsa ucis? Iată una dintre întrebările fundamentale ale unui roman despre iubire și traumă, natură urbană și natură umană.”

            Promițător - mi-am spus - citind provocarea de mai sus, pe ultima copertă a cărții.

            Într-un oraș mare, aglomerat și sufocat de problemele și nevoile indivizilor care îl locuiesc, doi oameni se întâlnesc întâmplător, izbindu-se, grăbiți, pe un pod. De aici, poveștile trăite de ei până atunci încep să se împletească într-una singură. Banal.

            Și, totuși. Attila, originar din Ghana, era un psihiatru specializat în trauma de război, și venise la Londra pentru a ține o conferință pe această temă. În seara când se izbise de Jean, pe Waterloo Bridge, aceasta alerga după o vulpe al cărui comportament îl studia, întrucât era biolog și venise la Londra să studieze comportamentul vulpilor urbane.

            Mai departe, Aminatta Forna îmbracă povestea eroilor săi cu alte și alte accesorii, adăugând fiecărui personaj, cu lux de amănunte, câte un trecut din care nu lipsesc durerile și traumele, dând cititorului ocazia de a medita pe teme atât de comune dar, în același timp, atât de sensibile: iubire, prietenie, viață, respect, milă, cruzime.

            Îi însoțesc pe străzile Londrei, vulpi, coioți, păsări, animale pe care, ca biolog, Jean le urmărește, le salută și le vorbește ca și cum acestea ar înțelege-o. Acest comportament, ca și pasiunea pentru grădinile pe care le proiecta și le realiza pe terasele apartamentelor londoneze m-au atras în mod deosebit la personajul Jean Turane, personaj în care, până la un punct, m-am regăsit.

            Jean și Attila sunt însoțiți și de oameni simpli, măturători de stradă, portari, agenți de parcare ori indivizi care își câștigă existența transformându-se în statui pe străzile orașului, persoane care, prin natura îndeletnicirilor, cunosc foarte bine secretele orașului, și care îi ajută la deslușirea misterelor legate de cei cu care interacționează.

            Fără să mă entuziasmez prea mult, pot afirma, totuși, că este o carte destul de impresionantă. Ca cititori, suntem nevoiți să ne punem unele probleme și, implicit, să ne dăm unele răspunsuri. Despre părțile mai întunecate din noi, pe care le cărăm, fiecare, de-a lungul vieții. Și despre posibilitatea de a lumina aceste unghere, ștergând din praful și păienjenișul așternut, curățind, astfel, ceea ce mai poate fi salvat.

            Și, mărturisesc, nu mi-am imaginat niciodată că vulpile chiar sunt o problemă pentru locuitorii Londrei, care se simt terorizați de prezența lor. Au, și ei, ”urșii” lor, așadar.