Arta nu poate reprezenta spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu, spunea Hegel, considerând filozofia formă a gândirii pure, în măsura în care este eliberată de metafore.
Spre deosebire de acesta și departe de atitudinea lui Platon, - despre care se spune că, în tinerețe, și-ar fi ars poemele, pentru a deveni discipol al lui Socrate, - Friedrich Nietzsche are o manieră naturală de a filozofa, îmbinând poezia și filozofia. Un discurs mixt, în care demersul filozofic se îmbină cu cel poetic.
Iar rezultatul îl satisface pe deplin pe autor, din moment ce afirmă despre propria-i operă: ‟Dacă voi spune că un Goethe sau un Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o jalnică figură, simplu credincios cum e pe lângă un om care și-a creat mai întâi adevărul său, pe lângă un spirit care guvernează lumile, pe lângă un destin; (...) Niciodată nu s-a scris un astfel de poem, niciodată un om n-a simțit și n-a suferit în felul acesta!‟
Nici poem, nici operă filozofică, - dacă gândim poezia și filozofia în mod tradițional, - cartea a fost frecvent criticată, considerată adesea ca fiind departe de valoarea poetică pe care autorul i-o atribuie. Dar recunoscându-i-se meritul de a conține și pasaje fără cusur.
Cum ar fi cele din cea de-a treia parte a cărții, în care Nietzsche mi se pare a fi un poet desăvârșit:
‟Acum toate încă dorm, își zise el; chiar marea doarme. Cu ochi străin și beat de somn privește către mine.
Dar răsuflarea ei e caldă, simt aceasta. Și simt, de-asemenea, că ea visează. Se răsucește-n visul ei pe aspre perne.‟
Nihilism, voința de putere, eterna reîntoarcere, Supraomul. Poezie, filozofie, parodii după scene biblice, o seamă de simboluri pentru înțelegerea cărora s-a întocmit un adevărat dicționar.
De la dărâmarea lui Dumnezeu și înlocuirea lui cu Supraomul (Antichrist, cum singur își spune), la cel care deschide drumul spre o formă de credință, pe măsura timpului său (teologul Thomas J.J. Altizer), despre Nietzsche s-au făcut afirmații dintre cele mai contradictorii: s-a spus despre el că ar fi ultimul filozof german având pasiunea căutării lui Dumnezeu (Heidegger); că ar avea instinct religios doar că acesta i se trezește ‟când nu trebuie‟ (Karl Lovith); că îi respinge atât pe Iehova, cât și pe Isus și că singurul zeu pe care-l acceptă este Dionysos, - simbol al transfigurării totale a vieții, în numele căruia, de altfel, vorbește Zarathustra; că urmărește divinizarea omului prin identificarea acestuia cu Dumnezeu iar nu prin dărâmarea și înlocuirea Lui cu Supraomul (Vladimir Soloviov). Totuși, ‟Omul l-a creat pe Dumnezeu‟ afirmă Nietzsche și ‟eu n-am fost creștin nicio clipă din viața mea‟, ca și insistența asupra rolului nefast al Sfântului Pavel în creștinism conturează, mai degrabă, un Nietzsche pentru care tot ceea ce se numește creștinism este perceput ca ‟un mizerabil echivoc de cuvinte, o veritabilă lașitate în fața a tot ce este forță‟.
O carte greu de citit și nu ușor de înțeles. Pentru mine a fost o provocare; am lăsat-o și reluat-o de câteva ori.
