Confiteor - Jaume Cabré

E multă vreme de când nu m-a mai cucerit o carte, așa cum a făcut-o „Confiteor”. Nu citisem nimic de Jaume Cabré, nici nu auzisem nimic despre acest autor. Mi s-a părut un scriitor atins de geniu, așa cum este și Adriá Ardevol, personajul principal al romanului. De altfel, fără a fi o carte autobiografică, am avut mereu – de-a lungul lecturii – sentimentul că Jaume Cabré i-a împrumutat personajului său o mare parte din ceea ce este.

Cartea este scrisă sub forma unei confesiuni pe care Adriá Ardevol i-o face Sarei și – implicit – cititorului dar, cred eu, în primul rând lui însuși. Are o serie de referințe culturale și istorice, este o împletire a prezentului cu trecutul, a realității cu ficțiunea. Pe parcursul voluminosului roman, personaje, locuri și întâmplări sunt expuse de maniera în care cititorului îi persistă ideea de palimpsest, atenția fiindu-i solicitată în permanență de-a lungul lecturii, pentru că adesea scrierea inițială răzbate și se întretaie cu noua scriere, noul text se confundă cu cel vechi. În acest amestec de ficțiune și realitate, mi-a făcut plăcere să constat introducerea în poveste a lingvistului român Eugen Coșeriu, idolul lui Adriá Ardevol în materie de lingvistică, precum și a „Mitului eternei reîntoarceri” a lui Eliade. 

Un personaj mai puțin convențional este vioara, Vial, un Storioni datând din 1764, prima vioară creată de Laurentius Storioni Cremonensis. Specială, așa cum era și lemnul care i-a dat viață. De altfel, în jurul acestei viori pendulează personajele cărții. Atât de specială, vioara întruchipează perfecțiunea. Și totuși, – sau poate tocmai de aceea – prezența ei face ca tot ceea ce este mai urât în oameni: invidia, avariția, meschinăria, lașitatea, minciuna, cruzimea, să se amplifice și să domine. De altfel, Jaume Cabré declară: „Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog.”

Confiteor! Mărturisesc! și eu că această carte îmbogățește cititorul. Și e o pierdere imensă pentru cel care o ratează. E multă vreme de când nu am mai spus/gândit asta despre o carte. 

Din cer au căzut trei mere – Narine Abgarian

 

O saga despre locuitorii unui sat armean, Maran. Un fel de basm real, în care viața învinge moartea, având iubirea de partea sa. Aceasta este și intenția autoarei: o carte al cărei sfârșit să ofere speranță, pentru că omenirea are mare nevoie de povești în care binele învinge.

Potrivit poveștilor maranenilor, cele trei mere sunt, câte unul, pentru cel care a văzut, pentru cel care a povestit și pentru cel care a ascultat și a crezut în bine. Și a crezut în bine, așadar.

Și, da, cartea mi-a inspirat această bucurie în care magia și misterul te copleșesc, cumva, ca în poveștile copilăriei. Doar că am simțit ceva, acolo, asemeni finalului din “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Am trăit durerea a ceea ce lăsăm în urmă, care nu mai poate fi la fel, la regăsire: străzile pe care n-am mai trecut o vreme; porțile meșterite de părinți și bunici, pe care nu le mai deschidem, cărora le putrezește lemnul ori le ruginesc lacătele; cerurile înstelate și înalte din nopțile de vară ale copilăriei; stratul de flori și grădina de zarzavat năpădite, acum, de buruieni. Toate aceste lucruri care au strâns în ele atâta iubire și atât de multă grijă! 

Și când totul doare atât de tare, 

“dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind

cu inima gonind nebunește

acolo unde nu mai e nimeni de mult

ne-a luat prea mult să creștem

ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”