Abandon

 

În principal, cartea vorbește despre universala Poveste de Dragoste, acea trăire care a existat și va exista între bărbat și femeie (!) indiferent cărei lumi aparțin protagoniștii.

Se întâmplă ca Martin Pearce, un londonez pasionat de orientalistică, să o întâlnească într-una din călătoriile sale, pe Rehana, personaj aparținând unei alte lumi. Culturi diferite, continente diferite, generații așijderea. Dar Iubirea face punte între orice lumi.

Era în 1899, într-un orășel din apropierea localității Mombasa, pe coasta Oceanului Indian. Autorul relatează nu doar o poveste de dragoste, ci mai multe povești, în care iubirea este trăită, în special, ca suferință, în absența celui iubit: Pearce și Rehana, Amin și Jamila, Rashid și Grace. Iubiri care reverberează peste generații, dincolo de orice depărtări, fie ele fizice ori spirituale.

Am ales cartea de pe raftul Cărtureștiului și datorită faptului că autorului i s-a decernat Nobelul în 2021. Doar că mi-am făcut, se pare, un obicei din a cârcoti, puțin, împotriva acestor decernări. Nu spun că nu mi-a plăcut felul în care autorul prezintă cititorului bucăți din ceea ce a trăit. Pentru că, mi-e foarte clar, cartea asta face. Chiar și premiul i s-a acordat pentru abordarea ‟destinului refugiaților suspendați între culturi și continente‟. Dar, - nu știu de ce - de fiecare dată când citesc o carte a unui încununat cu Nobelul, am așteptari mai mari. Mult mai mari. 

De ce Abandon? Pentru că, așa cum se întâmplă și în viața reală, personajele lui Gurnah Abdulrazak abandonează și ele locuri, prieteni, părinți, credințe, obiceiuri, iubiri. Mai ales iubiri.

Așa grăit-a Zarathustra

Arta nu poate reprezenta spiritul, fără a-i aduce un prejudiciu, spunea Hegel, considerând filozofia formă a gândirii pure, în măsura în care este eliberată de metafore. 

         Spre deosebire de acesta și departe de atitudinea lui Platon, - despre care se spune că, în tinerețe, și-ar fi ars poemele, pentru a deveni discipol al lui Socrate, - Friedrich Nietzsche are o manieră naturală de a filozofa, îmbinând poezia și filozofia. Un discurs mixt, în care demersul filozofic se îmbină cu cel poetic.

         Iar rezultatul îl satisface pe deplin pe autor, din moment ce afirmă despre propria-i operă: ‟Dacă voi spune că un Goethe sau un Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o jalnică figură, simplu credincios cum e pe lângă un om care și-a creat mai întâi adevărul său, pe lângă un spirit care guvernează lumile, pe lângă un destin; (...) Niciodată nu s-a scris un astfel de poem, niciodată un om n-a simțit și n-a suferit în felul acesta!‟ 

         Nici poem, nici operă filozofică, - dacă gândim poezia și filozofia în mod tradițional, - cartea a fost frecvent criticată, considerată adesea ca fiind departe de valoarea poetică pe care autorul i-o atribuie. Dar recunoscându-i-se meritul de a conține și pasaje fără cusur.

Cum ar fi cele din cea de-a treia parte a cărții, în care Nietzsche mi se pare a fi un poet desăvârșit:

‟Acum toate încă dorm, își zise el; chiar marea doarme. Cu ochi străin și beat de somn privește către mine.

Dar răsuflarea ei e caldă, simt aceasta. Și simt, de-asemenea, că ea visează. Se răsucește-n visul ei pe aspre perne.‟

Nihilism, voința de putere, eterna reîntoarcere, Supraomul. Poezie, filozofie, parodii după scene biblice, o seamă de simboluri pentru înțelegerea cărora s-a întocmit un adevărat dicționar.

De la dărâmarea lui Dumnezeu și înlocuirea lui cu Supraomul (Antichrist, cum singur își spune), la cel care deschide drumul spre o formă de credință, pe măsura timpului său (teologul Thomas J.J. Altizer), despre Nietzsche s-au făcut afirmații dintre cele mai contradictorii: s-a spus despre el că ar fi ultimul filozof german având pasiunea căutării lui Dumnezeu (Heidegger); că ar avea instinct religios doar că acesta i se trezește ‟când nu trebuie‟ (Karl Lovith); că îi respinge atât pe Iehova, cât și pe Isus și că singurul zeu pe care-l acceptă este Dionysos, - simbol al transfigurării totale a vieții, în numele căruia, de altfel, vorbește Zarathustra; că urmărește divinizarea omului prin identificarea acestuia cu Dumnezeu iar nu prin dărâmarea și înlocuirea Lui cu Supraomul (Vladimir Soloviov). Totuși, ‟Omul l-a creat pe Dumnezeu‟ afirmă Nietzsche și ‟eu n-am fost creștin nicio clipă din viața mea‟, ca și insistența asupra rolului nefast al Sfântului Pavel în creștinism conturează, mai degrabă, un Nietzsche pentru care tot ceea ce se numește creștinism este perceput ca ‟un mizerabil echivoc de cuvinte, o veritabilă lașitate în fața a tot ce este forță‟.

O carte greu de citit și nu ușor de înțeles. Pentru mine a fost o provocare; am lăsat-o și reluat-o de câteva ori.  

Prevestirea de Ioana Pârvulescu

 

     Cartea este o încercare de redare a vieții lui Iona, profetul care a trăit în secolul 8 î.Hr. și care își luase libertatea de a-i vorbi lui Dumnezeu fără teamă și fără supunere, încercând să pună - dacă nu o egalitate, - cel puțin o oarecare echivalență între Creator și Creație. Despre povestea lui Iona, autoarea ne spune că ‟este atât de frumoasă și de omenească, pentru că e despre monștrii cu dublu rol, până la urmă salvatori, despre nevoia de umbră, de teamă și de fugă, despre pasiune, despre a te implica și a sta deoparte, a fi om sau în afara omenirii (...) despre cum poți deveni crud, bun fiind, și despre cum poți deveni bun, rău fiind. E o poveste completă. Îți pune imaginația în funcțiune. Te mișcă din loc. Te pune la încercare.”

     Așa că am acceptat provocarea și am citit-o. 

    Mi-a plăcut sensibilitatea autoarei, m-au răsfățat notele de tandrețe și de ironie; am apreciat că dincolo de timpul îndepărtat în care Iona a trăit, cartea este de interes prin problemele mereu de actualitate între oameni: o poveste despre viață, cu bine și rău, despre frică și încredere, despre dragoste.

     Dar nu mi-a procurat acea curiozitate, acea frenezie care să mă facă să întorc pagina cu nerăbdare pentru a vedea/simți/imagina ceea ce urmează.

     Sau, poate că eu sunt puțin defectă în ultimul timp, întrucât am început să mă suspectez tot mai mult de o oarecare lipsă de răbdare... 

  

 

Cazul doctorului Kukoțki

     ‟Poate că șoapta s-a născut înaintea buzelor, și înaintea pomilor a fost foșnetul frunzelor‟ scria Osip Mandelștam, versuri care i se potrivesc lui Pavel Alekseevici Kukoțki, personajul care mi-a stârnit cel mai mult empatia în acest roman. Eminent medic ginecolog (toți strămoșii săi pe linie bărbătească fuseseră medici începând cu secolul al XVII-lea), Pavel Alekseevici își dedică viața științei, având și un dar aparte de a desluși cauzele suferințelor celor care îi erau pacienți. 

Dar nu doar despre reușitele sale în materie de medicină este cartea. Autoarea prezintă relațiile dintre generații cu precădere în perioada anilor 1960. Dragoste, iertare, moralitate, alegeri personale.

Tania, fiica soției doctorului Pavel Alekseevici Kukoțki, mi-a amintit de acel personaj feminin din literatura rusă, mai puțin convențional, foarte sentimental, ușor de condamnat pentru dramele și tragediile pe care le provoacă, dar căruia nu poți, totuși, să nu-i admiri capacitatea de adaptare, de împăcare cu ceea ce primește de la viață. Fără să-și pună problema dacă e fericită sau nu, fără să aprecieze lucrurile de preț ale traiului burghez pe care familia i-l asigura, Tania le provoacă emoții tuturor. Nu exclud ca autoarea să fi dorit să o construiască pe Tania ca victimă. Mie mi s-a părut imprudentă și iresponsabilă.

O carte despre uși și ferestre. Ușa privită ca o limită; dincolo de ușă este un alt spațiu care implică o transformare a celui care pătrunde în el. În timp ce fereastra este spațiul de evadare, locul pe unde visele își iau zborul. Fereastra te obligă să accepți că e timpul trezirii din vis.

Nu zic că nu mi-a plăcut cartea, dar cred că am citit-o într-un moment nepotrivit. Și nici nu i-am prea înțeles sfârșitul. Mai exact, nu am apreciat efortul autoarei de a ne prezenta pe repede înainte, îngrămădite în ultimele pagini, unele întâmplări ale personajelor secundare care nu îmbogățesc cu nimic romanul: accidentul lui Serghei ori căsătoria bătrânei Vasilisa se numără printre ele. Mi s-a părut acel gen de final care apare necesar doar la cărțile care prezintă o poveste reală, cel mult o realitate romanțată, nu la un roman de ficțiune.

Confiteor - Jaume Cabré

E multă vreme de când nu m-a mai cucerit o carte, așa cum a făcut-o „Confiteor”. Nu citisem nimic de Jaume Cabré, nici nu auzisem nimic despre acest autor. Mi s-a părut un scriitor atins de geniu, așa cum este și Adriá Ardevol, personajul principal al romanului. De altfel, fără a fi o carte autobiografică, am avut mereu – de-a lungul lecturii – sentimentul că Jaume Cabré i-a împrumutat personajului său o mare parte din ceea ce este.

Cartea este scrisă sub forma unei confesiuni pe care Adriá Ardevol i-o face Sarei și – implicit – cititorului dar, cred eu, în primul rând lui însuși. Are o serie de referințe culturale și istorice, este o împletire a prezentului cu trecutul, a realității cu ficțiunea. Pe parcursul voluminosului roman, personaje, locuri și întâmplări sunt expuse de maniera în care cititorului îi persistă ideea de palimpsest, atenția fiindu-i solicitată în permanență de-a lungul lecturii, pentru că adesea scrierea inițială răzbate și se întretaie cu noua scriere, noul text se confundă cu cel vechi. În acest amestec de ficțiune și realitate, mi-a făcut plăcere să constat introducerea în poveste a lingvistului român Eugen Coșeriu, idolul lui Adriá Ardevol în materie de lingvistică, precum și a „Mitului eternei reîntoarceri” a lui Eliade. 

Un personaj mai puțin convențional este vioara, Vial, un Storioni datând din 1764, prima vioară creată de Laurentius Storioni Cremonensis. Specială, așa cum era și lemnul care i-a dat viață. De altfel, în jurul acestei viori pendulează personajele cărții. Atât de specială, vioara întruchipează perfecțiunea. Și totuși, – sau poate tocmai de aceea – prezența ei face ca tot ceea ce este mai urât în oameni: invidia, avariția, meschinăria, lașitatea, minciuna, cruzimea, să se amplifice și să domine. De altfel, Jaume Cabré declară: „Mă interesează felul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului. Acestea sunt obsesiile mele, prezente peste tot în ceea ce scriu, la fel ca tema muzicii. Știu că la un moment dat una dintre obsesii va ieși la lumină. Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog.”

Confiteor! Mărturisesc! și eu că această carte îmbogățește cititorul. Și e o pierdere imensă pentru cel care o ratează. E multă vreme de când nu am mai spus/gândit asta despre o carte. 

Din cer au căzut trei mere – Narine Abgarian

 

O saga despre locuitorii unui sat armean, Maran. Un fel de basm real, în care viața învinge moartea, având iubirea de partea sa. Aceasta este și intenția autoarei: o carte al cărei sfârșit să ofere speranță, pentru că omenirea are mare nevoie de povești în care binele învinge.

Potrivit poveștilor maranenilor, cele trei mere sunt, câte unul, pentru cel care a văzut, pentru cel care a povestit și pentru cel care a ascultat și a crezut în bine. Și a crezut în bine, așadar.

Și, da, cartea mi-a inspirat această bucurie în care magia și misterul te copleșesc, cumva, ca în poveștile copilăriei. Doar că am simțit ceva, acolo, asemeni finalului din “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Am trăit durerea a ceea ce lăsăm în urmă, care nu mai poate fi la fel, la regăsire: străzile pe care n-am mai trecut o vreme; porțile meșterite de părinți și bunici, pe care nu le mai deschidem, cărora le putrezește lemnul ori le ruginesc lacătele; cerurile înstelate și înalte din nopțile de vară ale copilăriei; stratul de flori și grădina de zarzavat năpădite, acum, de buruieni. Toate aceste lucruri care au strâns în ele atâta iubire și atât de multă grijă! 

Și când totul doare atât de tare, 

“dăm fuga înapoi – fiice și fii rătăcitori – sărind și țopăind

cu inima gonind nebunește

acolo unde nu mai e nimeni de mult

ne-a luat prea mult să creștem

ne-a luat prea mult să alegem grâul de neghină

cel mai tare doare că nu poți să-i îmbrățișezi pe cei care n-au mai putut să te aștepte.”