”The Clockmaker’s Daughter”

Fiecare ceas este unic, așa cum sunt și oamenii. Și, tot asemenea oamenilor, ”fețele” ceasurilor sunt doar măști pentru mecanismele care se ascund dincolo de acestea. Dar care ceas arată timpul exact, corect? Putem spune că toate arată un timp corect, din moment ce Timpul nu există; el este doar o idee, un concept, un termen generic, un ”ceva” care nu are început și nici sfârșit. Fiecare ceas arată timpul său, așa cum adevărul depinde, întotdeauna, de cel care spune povestea.

”The Clockmaker’s Daughter” este o carte despre timp, artă, frumusețe și iubire. Despre faptul că, uneori, singurul drum către înainte este spre trecut, pentru că tot ce a rămas nerostit și neiertat acolo face ca viitorul să fie de nesuportat. Și chiar dacă nu poți fi în două locuri diferite în același timp, e foarte posibil să fii în același loc, în timpuri diferite. 

Kate Morton. Surprinzătoare și enigmatică, așa cum o știam din „The forgotten garden” ori ”The house at Riverton”.

Darul lui Humboldt

 

Distins cu premiul Pulitzer, romanul lui Saul Bellow vorbește despre viața autentică. Despre prietenie și trădare, despre împlinire și dezamăgire. 

Personajele sale, chiar și cele atinse de geniu, sunt departe de a fi perfecte: ”Poet, gânditor, băutor cu probleme, înghițitor de pilule, om de geniu, nevropat depresiv, făuritor de planuri încâlcite, povestea unui succes, Humboldt scrisese cândva niște poeme de spirit și de mare frumusețe, dar de atunci ce mai făcuse? Dăduse el grai marilor cuvinte și melodii care colcăiau în el? Nu. Poemele nescrise îl sufocau.”    

Von Humboldt și Charlie Citrine sunt prieteni și amândoi sunt de acord că imaginația nu are voie să lâncezească, iar această lume e o lume a imaginației și a viziunii. Din punct de vedere uman erau ”parțial OK”, după cum se exprimă Humboldt. De altfel, cartea este, pe alocuri, de-a dreptul savuroasă, iar notele de ironie și - în special - de autoironie mi-au stârnit deseori zâmbete. 

În 1976, lui Saul Bellow i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

Voi menționa și faptul că, una dintre soțiile autorului a fost Alexandra Ionescu Tulcea (născută Bagdasar), profesor la Northwestern University, iar în 1978 au călătorit împreună în România.

De câte ori termin de citit o carte, îmi amintesc că Emil Cioran relata undeva faptul că un tânăr i-a adus niște încercări de-ale sale în ale scrisului, cerându-i marelui gânditor și om de litere părerea despre scrierile sale. Iar Cioran s-a uitat la dimensiunile manuscrisului, apoi l-a întrebat pe tânărul autor dacă e convins că ceea ce a așternut el pe hârtie merită câteva zile din viața pe care o mai avea el de trăit. De atunci, cam așa privesc cărțile pe care le citesc: mă întreb dacă a meritat să investesc timpul pe care l-am alocat cititului. 

Saul Bellow merită.