alți eroi, aceeași dramă...

”8. S-au dus odată copacii să-și ungă împărat peste ei și au zis către măslin: Domnește peste noi!

9. Iar măslinul a zis: Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinstește Dumnezeu și oamenii se mândresc, și mă voi duce să umblu peste copaci?

10. Atunci copacii au zis către smochin: Vino tu și domnește peste noi!

11. Dar și smochinul a răspuns: Să-mi las eu oare dulceața mea și fructul meu cel bun și să mă duc să cârmuiesc copacii?

12. Apoi au zis copacii către vița de vie: Vino tu de domnește peste noi!

13. Și vița de vie a zis către ei: Cum să-mi las eu mustul meu care veselește pe Dumnezeu și pe oameni și să mă duc să cârmuiesc copacii?

14. În cele din urmă au zis toți copacii către un spin: Vino tu și domnește peste noi!

15. Iar spinul a zis către copaci: Dacă voi mă puneți cu adevărat împărat peste voi, atunci veniți și vă odihniți sub umbra mea(…).”

(Cartea Judecătorilor - Cap. 9)

bivuac

Relativ și subiectiv e totul.

Povestită de André Castelot, bătălia de la Austerlitz are în centru acel soare răzbătând din strâmtoarea deasă a ceții și pe Napoleon care - scrutând înălțimile Pratzenului - își flutură mănușa albă spre mareșali, dând astfel semnalul de luptă. Tu, cititorul, nu poți fi decât acolo, alături de Împărat, bucurându-te de grandoarea lui și de victorie.

Redată de Tolstoi, aceeași bătălie are în centru cerul înalt și nemărginit peste care plutesc și se ridică nori printre care se străvede infinitul albastru. Tu, cititorul, descoperi acest cer prin ochii prințului Andrei Bolkonski, înțelegi deșertăciunea grandorii lumești, deșertăciunea vieții și a morții. Numai cerul făgăduiește pace și seninătate: ”Ce liniște, ce pace, ce grandoare, (…) cu totul altfel plutesc norii pe acest cer atât de înalt și nemărginit. Cum de n-am văzut mai înainte acest cer înalt? Cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul nu-i decât deșertăciune, decât amăgire, în afară de acest cer fără sfârșit. Nimic, nu există nimic în afară de el.”

l'expérience douloureuse de l'âme humaine...

”…Pourtant, sous la tutelle invisible d'un Ange,
L'Enfante déshérité s'envire de soleil,
Et dans tout ce qu'il boit et dans tout ce qu'il mange
Retrouve l'ambroisie et le nectar vermeil.

Il joue avec le vent, cause avec le nuage
Et s'enivre en chantant du chemin de la croix;
Et l'Esprit qui le suit dans son pèlerinage
Pleure de la voir gai comme un oiseau des bois.

Tous qu'il veut aimer l'observent avec crainte,
Ou bien, s'enhardissant de sa tranquillité,
Cherchent à qui saura lui tirer une plainte,
Et font sur lui l'essai de leur férocité.

Dans le pain et le vin destinés à sa bouche
Ils mêlent de la cendre avec d'impurs crachats;
Avec hypocrisie ils jettent ce qu'il touche,
Et s'accusent d'avoir mis leur pieds dans ses pas.

…

Car il ne sera fait que de pure lumière,
 Puisée au foyer saint des rayons primitifs,
Et dont les yeux mortels, dans leur splendeur entière,
Ne sont que des miroirs obscurcis et plaintifs!”
(Bénédiction - Charles Baudelaire)

”Să ții un jurnal înseamnă să-ți mărturisești neputința de a-ți organiza gândurile”

- din ”Caiete 1957 - 1972” - Emil Cioran

”Trebuie să-mi inventez un surâs, să mă înarmez cu el, să mă pun sub protecția lui, să am ce așeza între lume și mine (…)”
”12 martie 1960. Petrecut după-amiaza într-o stare de nostalgie acută, mi-a fost dor de toate, de țară, de copilărie, de tot ce-am irosit, de atâția ani inutili, de toate zilele în care n-am plâns… «Viața» nu mi se potrivește. Eram făcut pentru o existență de sălbatic, pentru singurătatea absolută, în afara timpului, în mijlocul unui eden crepuscular. Am împins până la viciu vocația tristeții.”
”În afara anilor de la Rășinari, am trăit în anxietate, în teama de… angoasă. Cine are, cine va mai avea vreodată o copilărie ca a mea, o copilărie desăvârșită?”
”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc!”
”Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală. Capacitatea ei de-a conferi oricărui cuvânt o nuanță de intimitate (…)”

”E insuportabil să trăiești în situații echivoce. Am scris Tratatul de descompunere în care aruncam totul în aer: mi s-a dat un premiu. La fel s-a întâmplat cu Ispita. Acum vor să premieze Istorie și utopie. Refuz, și nu mi se acceptă refuzul. Din toate părțile mi se refuză satisfacția de a fi neînțeles.”

*

”Caietele l-au ajutat să se răfuiască cu universul și mai ales cu sine însuși. Zi de zi, el înșiră aici eșecuri, suferințe, angoase, furii, umilințe. Cioran diurnul - zeflemitor și tonic, vesel și capricios - pălește în spatele acestei sfâșietoare spovedanii secrete. Dar n-a spus el în repetate rânduri că scrie doar atunci când îi vine să-și «tragă un glonte în cap?»” (Simone Boué)