vineri, 27 mai 2011

Three men in a boat

by Jerome K. Jerome

George, Harris, Jerome and Montmorency (the dog) are the main characters.
George and Harris said that they had fits of giddiness and, about Jerome, it was his liver that was out of order. He knew it was his liver that was out of order because he had been reading a patent liver-pill circular in which were detailed various symptoms by which a man could tell when his liver was out of order. And he had them all.
The only cure for their sickness was a revitalizing river trip in an open boat.
They packed enough to eat, enough to wear and a little more than enough to drink; for thirst is “a dangerous thing”.
About the characters:
Montmorency – the foxterier – looked as if he knew something, but said nothing.
George  liked his banjo and he played “Two lovely black eyes”.
Harris always did know a place round the corner here, where you can get a drop of “the finest Scotch whisky you ever tasted”.
Jerome – the author – thought that there is nothing does irritate him more than seeing other people doing nothing when he is working and had the fixed idea that he is doing everything.
In the evening, they lit theirs pipes and sat, looking out on the river and talked.   
They had a lots of adventures: falling in the river; rowing through the rain; arguing with some swans.
They said it was a change and pretended that they enjoyed it.
But finally, they decided that being out of a boat was better.

joi, 7 aprilie 2011

Perfume – the story of a murderer

                                    by Patrick Suskind
Jean – Baptiste Grenouille was one of the most gifted and abominable personages in an era that knew no lack of gifted and abominable personages: eighteenth-century. His gifts and his sole ambition were restricted to a domain that leaves no traces in history: to the fleeting realm of scent.
The young Grenouille was like a tick. He lived encapsulated in himself and waited for better times. He required a minimum ration of food and clothing for his body; for his soul he required nothing. He saw nothing, he heard nothing, he felt nothing. He only smelled the aroma of the world. He had gathered hundres of thousands of specific smells and kept them. But he even knew how to arrange new combinations of them, to the point where he created odors that did not exist in the real world.
He knew who he really was: nothing less than a genius. He would revolutionize the odoriferous world. He must become the greatest perfumer of all time.
A murder had been the start of this splendor (the girl from the rue des Marais – he had preserved the best part of  her and made it his own: the principle of her scent).
He created a lots of fragrances which he changed like clothes as the situation demanded and which permitted him to move undisturbed in the world and to keep his true nature.
He had experienced the life in the cave and the life among human beings, too. But he was suffocated by both worlds.
He created a perfume which can enslave the whole world. He could do that, if only he wanted to. He held the power in his hand.
His perfume allowed him to appear before the world as a god. But he knew: people believed that they desire him, and what they really desired remained a mystery to them.
He no longer wanted to live at all.
*
“An ingenious story… about a most exotic monster…” (Los Angeles Times)
“An original and astonishing novel” (People)
*
Strange. It’s not my favourite.

duminică, 13 martie 2011

Pentru a deveni realitate, visul are nevoie de aripi

 Cartea care mi-a inspirat aceste rânduri a apărut în anul 2000 la Editura de Vest din Timişoara (cu un studiu introductiv de Dumitru Tomoni) şi cuprinde 17 scrisori ale lui Traian Vuia trimise în ţară, adresate în principal lui George Dobrin, avocat şi politician al vremii. Ele dezvăluie modalitatea de abordare a problemelor sociale şi politice, înţelegerea pe care Traian Vuia o avea asupra problemelor societăţii, într-o perioadă cu „vremuri grele şi oameni uşori”, după cum se exprima, atunci, George Dobrin. De actualitate!
Dar nu despre acest lucru, acum.
Ci despre copilul născut la 17 august 1872 în satul bănăţean Surducul Mic, fascinat de zmeiele pe care învăţătorul Mahler de la şcoala germană din Făget le construia pentru elevii săi.
Au urmat studiile care l-au ajutat să îmbrace în haină tehnico-ştiinţifică visul său despre zbor. El, românul nostru, a îndrăznit să creadă că zborul cu un aparat mai greu decât aerul nu este o utopie.
În 16 februarie 1903 prezintă Academiei de Ştiinţe din Paris un proiect de „aeroplan-automobil”, explicând argumentat că un aparat mai greu decât aerul poate zbura.
Iată rezoluţia Comisiei Academiei de Ştiinţe din Paris: „Realizarea şi soluţionarea problemei zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră. Această concepţie nu poate izvorî decât dintr-un creier bolnav.”
Şi totuşi. În 18 martie 1906, în apropierea Parisului, la Montesson, VUIA I s-a ridicat un metru deasupra pământului, zburând pe o distanţă de 12 metri.
Traian Vuia este primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare.
Iată cum a trăit românul Traian Vuia aceste momente:  
























foto: http://www.bar.acad.ro/Vuia.htm)           

duminică, 6 martie 2011

I’m not a bookworm

Maya mi-a trimis o leapşă. Despre cărţi: Are you a bookworm?
Voi răspunde mai jos.
Dar, pentru că am senzaţia că întrebările din leapşă sunt departe de a contura un răspuns la întrebarea eşti sau nu un şoarece de bibliotecă?, vreau să afirm că nu sunt ceea ce s-ar putea numi “a bookworm”. Cartea este pentru mine doar un prieten (grozav, e adevărat, dar doar unul din ei!) iar cititul este doar una din activităţile mele. În rest: merg (cu plăcere!) la birou, grădinăresc, gătesc, îmi fac datoria de soţie şi mamă, mă întâlnesc cu prietenii, călătoresc mult, îmi place să şofez dar sunt în largul meu şi în avion ori pe vapor şi, nu în ultimul rând, îmi doresc un iaht. :)   
Dar, iată răspunsurile mele:

1.Ce carti ai citit anul trecut?
Cele despre care am scris pe acest blog.

2. Ce carte/carti citesti in acest moment?
Guermantes” de Marcel Proust
Perfume – the story of a murderer” by Patrick Suskind

3. Ce carti vei citi in acest an?
Păi, asta nu mai ştiu. Mai vedem.
Oricum, îmi propun de ceva vreme să citesc biblia.

4. Care este cartea ta preferata?
Nu am o carte preferată, acum. Am avut, în diferite perioade ale vieţii, cărţi din care ştiam “par coeur” pasaje întregi.
Fără a menţiona vreuna din cărţile sale, am să spun, totuşi, că-mi place foarte mult Alexandru Paleologu. Îmi place accentul pus pe cultură şi îmi plac notele de umor şi de iertare din scrierile sale. Nobleţe. Nu găseşti prea des această însuşire.  

5. Care este cartea care ti s-a parut cel mai putin interesanta?
Mi-au plăcut cărţile pe care le-am citit.Cel puţin, nu-mi vine în minte, acum, o carte care să mă fi plictisit. E adevărat, nici nu am citit la întâmplare. Am “cântărit” cartea, înainte.

6. Care este melodia care iti creeaza o atmosfera relaxanta atunci cand citesti?
Nu prea ascult muzică, deşi îmi tot propun să o fac. Oricum, sunt destul de demodată la “capitolul muzical”.  

7. Esti pasionata de jocurile pe calculator? Daca da, care este jocul tau preferat?
Urăsc jocurile pe calculator. O veritabilă pierdere de vreme, după mine.
 
8. Care este filmul tau preferat?
Ei, da! Aici m-ai prins, Maya! Voi recunoaşte că am, în domeniul cinematografiei, o cultură “până la genunchiul broaştei”. Din păcate.
Fiica mea mă mai salveazăşi mă duce, când şi când, la câte un film. Ultimul pe care l-am văzut e Black swan”. Mi-a plăcut.
Nu am un film preferat.

9. Ai da bani pe o carte interesanta sau pe o trusa de farduri?
Pentru mine, şi una şi alta sunt foarte importante. Sunt sigură că aş găsi o modalitate de a le avea pe amândouă ! :)

vineri, 4 martie 2011

The Sunday Philosophy Club

                                                by Alexander McCall Smith

Isabel Dalhousie was a philosopher and she edited a philosophical journal: The Review of Applied Ethics.
The Sunday Philosophy Club was not exactly very active. But here, Isabel could discuss with her friends the moral responsibility of people, or the sort of things like that. She knew that there were occasions when hypocrisy was necessary in order to protect the feelings of others. There was a distinction between lying and telling half-truth, but it was very narrow one.
That evening, after a concert in the Usher Hall, Isabel saw a man who tumbled to his death from the gods. Mark Fraser died. Or rather he was killed, thought Isabel. There was no room for dubt there. Why had been Mark sent to his death? Curiosity killed the cat, and Isabel thought long and hard about it. During the night she had woken up, stared at the shadows on the ceiling and finally made her decision: she wanted to find out about this murder, even she was a helpless amateur gumshoe.
Why she involved herself in these matters? It was a question she should have asked herself more often, but did not. She wanted to know why things happened. She was curious and she found it intellectually exciting to become involved. She did not like to leave things unfinished.      
  

sâmbătă, 19 februarie 2011

La umbra fetelor în floare

Funcţie de pasiunile pe care le încerci ori le inspiri, timpul este elastic, dilatându-se ori îngustându-se, după caz. Dar pentru a-l păstra şi a-l umple cu obişnuinţă trebuie să ştii să descifrezi semnele prezentului: la contactul cu un reper al prezentului, să te întorci în timpul pe care-l credeai trecut şi să-l retrăieşti cu aceeaşi intensitate.
Eram într-una din acele epoci ale tinereţii lipsită de o anume dragoste, când pretutindeni doreşti, cauţi, vezi Frumuseţea – aşa cum doreşte, caută şi vede un îndrăgostit femeia de care e îndrăgostit. Dacă un singur amănunt real – puţinul pe care-l deosebeşti dintr-o femeie văzută de departe sau din spate – ne îngăduie să proiectăm Frumuseţea în faţa noastră, ne închipuim că am recunoscut-o, inima noastră bate, grăbim pasul, şi vom rămâne totdeauna pe jumătate convinşi că era ea, cu condiţia ca femeia să fi dispărut: numai dacă o puteam ajunge, ne-am fi dat seama de eroarea noastră.” Acestea sunt cuvintele la care aş putea rezuma cele peste cinci sute de pagini ale celui de-al doilea volum al Timpului pierdut.
Cartea continuă prezentarea personajelor întâlnite în “Swann” dar aduce în prim-plan altele noi care sunt analizate în concordanţă cu ceea ce autorul numeşte “prioritate” în fiecare etapă a existenţei sale: Saint-Loup, prietenul alături de care nu simţea nici urmă de fericire, pe care era în stare să o simtă când era singur şi abia când se despărţea de acest prieten punea, “cu ajutorul cuvintelor”, oarecare rânduială în clipele confuze pe care le petrecuse cu el; Bloch, băiatul dificil care spunea despre orice scriitor la modă că e “idiot, sinistru şi perfect imbecil”; doamna de Villeparisis, care avusese şansa de a fi fost de faţă când personalităţi ca Chateaubriand, Balzac ori Victor Hugo fuseseră primite în casa părinţilor săi, prezentată ca o persoană interesată doar de picanteriile care se ascundeau în existenţa acestora, judecându-i cu asprime şi refuzându-le adevăratele merite. Astfel, din punctul ei de vedere, Chateaubriand “poza” întotdeauna când era în mulţime şi, previzibil, îşi pregătea dinainte cuvintele; Balzac era învinuit că prezentase în scrierile sale o societate “în care nu era primit”; în timp ce versurile lui Victor Hugo erau de-a dreptul “ridicole”.
Preocupat permanent de analogia dintre viaţă şi artă şi acordând acesteia din urmă o importanţă aparte în existenţă, autorul ni-l înfăţişează pe Elstir, pictorul pentru care întâmplările vieţii sunt doar ocazii de a-şi evidenţia geniul. Dar îndată ce află că pictorul le cunoaşte pe fetele care-i stârniseră curiozitatea, acesta va deveni un simplu mijlocitor între ele şi autor, orice altă calitate a sa pălind până la a înceta să mai existe: “prestigiul pe care mai acum câteva clipe i-l dădea talentul în ochii mei nu mai valora decât în măsura în care îmi conferea mie însumi câte puţin din acest prestigiu în ochii micii bande, căreia el mă va prezenta.”
La acea vârstă, tovărăşia doamnei de Villeparisis ori a prietenului Saint-Loup îl oboseau pe autor obligându-l ca, prin cuvintele sale, să procure mai multă plăcere decât resimţea. În schimb, în orele petrecute în tovărăşia fetelor de la Balbec, tolănit pe nisip, cuvintele deveneau inutile. Plenitudinea clipelor se revărsa din nemişcare şi tăcere, o plăcere egoistă pe care o resimţea în prezenţa acestor tinere dar care avea avantajul de a nu fi întemeiată pe “minciuna care încearcă să ne facă să credem că nu suntem iremediabil singuri şi ne împiedică să ne mărturisim că atunci când vorbim nu mai suntem noi aceia care vorbim, ci ne modelăm după asemănarea străinilor.”
La vârsta la care dragostea nu mai părea a fi o entitate exterioară tangibilă şi perfect realizabilă, autorul este deseori ispitit să exagereze plăcerile cele mai simple din pricina greutăţilor întâmpinate în încercările de a le atinge.
Adolescenţa este lipsită de o “solidificare desăvârşită”, spectacolul neîncetatelor transformări ale formelor fiind o perpetuă recreare a elementelor primordiale ale naturii. Îndrăgostit de o Gilberte văzută pe Champs-Elysées (de altfel, nelipsită parteneră de joacă), o altă Gilberte se înfiripa în el îndată ce era singur. Această din urmă fiinţă era creată din imaginaţie şi dorinţă dar mai ales din misterul pe care tinerele fete îl exercitau asupra sa în acel Timp. Apoi – aşa cum avea să fie mai târziu cu Albertine – simţea obligaţia morală de a ţine făgăduielile de dragoste făcute fiinţei imaginare. (“Te logodeşti prin procură, apoi te crezi obligat să te însori cu persoana interpusă.”) Când visele devin reale, neliniştea dispare şi misterul se risipeşte; farmecul despre care presupusese atâta timp că învăluia viaţa Swannilor părăseşte treptat casa acestora pe măsură ce autorul are acces în ea.
Analist al dragostei, Marcel Proust tratează acest subiect din perspectiva Timpului care creează elemente pozitive pe care mai apoi le distruge. Ia hotărâri definitive din pricina unei stări de spirit “care nu e menită să dureze”: hotărăşte să nu se dedice carierei diplomatice întrucât acest lucru l-ar despărţi de Gilberte. Apoi parcurge etapele fără tihnă ale dragostei, de-a lungul cărora ceea ce ai obţinut este mereu doar un punct de plecare al unor noi dorinţe. Suferinţa permanentă care zace în dragoste este neutralizată de bucuria resimţită. Dar nu cu totul. Ea este doar amânată, virtualizată dar redevine reală, acută, îngrozitoare, când nu mai poate obţine ceea ce doreşte.
În relaţia cu Gilberte, acest parcurs se poate simplifica între gestul (dezaprobat de părinţi) de a vinde preţiosul vas pentru ca cei 10.000 franci obţinuţi să-i folosească în procurarea nenumăratelor cadouri pentru Gilberte şi un alt gest, de sfârşit: aşezarea unor cuvinte simple pe o carte poştală, cu un PPC (pour prendre congé).
Personajele care mărşăluiesc în paginile cărţii ajută la conturarea introspecţiei în propria conştiinţă. Admiraţia faţă de scriitorul Bergotte, dorinţa de a fi în preajmă-i, putuse fi puncul de plecare pentru iubirea pentru Gilberte. Dar acest lucru părea posibil doar privit din perspectiva timpului scurs, asemeni unor picturi ale căror mesaje nu sunt evidente de prea aproape: “Dar n-o iubisem oare pe Gilberte, mai cu seamă că îmi apăruse nimbată de aureola de a fi prietenă cu Bergotte, de a vizita catedralele în tovărăşia lui?”    
În goana după Frumuseţe şi după Iubire, vechile dorinţe pălesc ba uneori sunt chiar înlocuite de pasiuni care – chiar trecătoare – sunt responsabile de răsturnări ale scărilor de valori. Vederea unei lăptărese pe un drum de ţară, e capabilă să-i stârnească asemenea pasiuni încât, la sosirea unui plic ce-i este adresat, este profund dezamăgit că acesta nu provenea de la această fată de la ţară (pe care o recrea în imaginaţie, potrivit propriilor dorinţe) ci îi fusese adresat de către scriitorul Bergotte (fapt care ar fi fost, până mai ieri, o bucurie la care nu spera).
Domnişoara de Stermaria, stolul de fete de pe malul mării la Balbec, Albertine. Sunt tot atâtea personaje-proiecţii în timp, pe care autorul le înfăţişează ca fiindu-i cunoscute fie din experienţă, fie din imaginaţie.
Sfârşesc această scurtă prezentare a volumului, cu un fragment extrem de grăitor despre ceea ce conta cel mai mult pentru autor în acea frumoasă parte a vieţii.
Aplecat asupra Albertinei, în camera de hotel de la Balbec, gândea: “dacă moartea ar fi trebuit să mă lovească în acea clipă, mi s-ar fi părut indiferent sau mai degrabă imposibil, căci viaţa nu era în afară de mine, ci în mine: aş fi surâs de milă dacă un filozof ar fi emis ideea că ar trebui să mor într-o zi chiar îndepărtată, că forţele eterne ale naturii îmi vor supravieţui, forţele acelei naturi sub ale căror picioare divine nu eram decât un fir de praf; că după mine, vor mai dăinui aceste faleze rotunjite şi bombate, această mare, acest clar de lună, acest cer! Cum ar fi cu putinţă una ca asta, cum ar putea dura lumea mai mult ca mine, căci nu eram pierdut în ea, căci ea era cuprinsă în mine, în mine pe care nici pe departe nu mă putea umple, în mine în care, simţind că e loc a îngrămădi atâtea alte comori, aruncam cu dispreţ într-un colţ cerul, marea, falezele.”