aproape tăceri

– one woman’s search for everything –

2012-01-14T10:53:00.001+02:00

eat, pray, love
by Elizabeth Gilbert

Liz is a American woman in her middle-thirties, who has just come through a failed marriage and a devastating divorce. She knows that, in desperate love, we always invent the characters of our partners, demanding that they be what we need of them, and then feeling devastated when they don’t perform the role created by us.
Now, she wants to learn is how to live in this world and enjoy its delights, but also devotes herself to God.
She will explore the art of pleasure in Italy, the art of devotion in India and, in Indonezia, the art of balancing the two. The balance between worldly pleasure and spiritual devotion.
She went to Italy in order to learn Italian too, because she loves this language. She loves Rome and its inhabitants, but about Venice she thinks that you can admire it, but you don’t really want to live in it. (I think the same :))
In India, she learns that prayer is a relationship. Learning how to discipline your speech is a way of preventing your energies from spilling out of you, through your mouth. And the silence is the only true religion. To meditate, you must smile, only. Smile with face, smile with mind, end good energy will come to you and clean away dirty energy. You can calling the good energy with a smile.
In Indonezia, she found that the ingredients of both darkness and light are equally present in all of us. It’s up to the individual (or the family or the society) to decide what will be brought forth – the virtues or the malevolence.
The Yogic sages say that all the pain of a human life is caused by words, as it all the joy. Happiness is the consequence of personal effort. You have to fight for it.
And something that I told you in the past: There are always a positive side of things; with every cloud there’s a silver lining.
This book helps me to improve my English.

Three men in a boat

2011-05-27T13:28:00.000+03:00

by Jerome K. Jerome

George, Harris, Jerome and Montmorency (the dog) are the main characters.

George and Harris said that they had fits of giddiness and, about Jerome, it was his liver that was out of order. He knew it was his liver that was out of order because he had been reading a patent liver-pill circular in which were detailed various symptoms by which a man could tell when his liver was out of order. And he had them all.

The only cure for their sickness was a revitalizing river trip in an open boat.

They packed enough to eat, enough to wear and a little more than enough to drink; for thirst is “a dangerous thing”.

About the characters:

Montmorency – the foxterier – looked as if he knew something, but said nothing.

George liked his banjo and he played “Two lovely black eyes”.

Harris always did know a place round the corner here, where you can get a drop of “the finest Scotch whisky you ever tasted”.

Jerome – the author – thought that there is nothing does irritate him more than seeing other people doing nothing when he is working and had the fixed idea that he is doing everything.

In the evening, they lit theirs pipes and sat, looking out on the river and talked.

They had a lots of adventures: falling in the river; rowing through the rain; arguing with some swans.

They said it was a change and pretended that they enjoyed it.

But finally, they decided that being out of a boat was better.

Perfume – the story of a murderer

2011-04-07T21:57:00.000+03:00

by Patrick Suskind

Jean – Baptiste Grenouille was one of the most gifted and abominable personages in an era that knew no lack of gifted and abominable personages: eighteenth-century. His gifts and his sole ambition were restricted to a domain that leaves no traces in history: to the fleeting realm of scent.

The young Grenouille was like a tick. He lived encapsulated in himself and waited for better times. He required a minimum ration of food and clothing for his body; for his soul he required nothing. He saw nothing, he heard nothing, he felt nothing. He only smelled the aroma of the world. He had gathered hundres of thousands of specific smells and kept them. But he even knew how to arrange new combinations of them, to the point where he created odors that did not exist in the real world.

He knew who he really was: nothing less than a genius. He would revolutionize the odoriferous world. He must become the greatest perfumer of all time.

A murder had been the start of this splendor (the girl from the rue des Marais – he had preserved the best part of her and made it his own: the principle of her scent).

He created a lots of fragrances which he changed like clothes as the situation demanded and which permitted him to move undisturbed in the world and to keep his true nature.

He had experienced the life in the cave and the life among human beings, too. But he was suffocated by both worlds.

He created a perfume which can enslave the whole world. He could do that, if only he wanted to. He held the power in his hand.

His perfume allowed him to appear before the world as a god. But he knew: people believed that they desire him, and what they really desired remained a mystery to them.

He no longer wanted to live at all.

“An ingenious story… about a most exotic monster…” (Los Angeles Times)

“An original and astonishing novel” (People)

Strange. It’s not my favourite.

Pentru a deveni realitate, visul are nevoie de aripi

2011-03-13T16:04:00.001+02:00

Cartea care mi-a inspirat aceste rânduri a apărut în anul 2000 la Editura de Vest din Timişoara (cu un studiu introductiv de Dumitru Tomoni) şi cuprinde 17 scrisori ale lui Traian Vuia trimise în ţară, adresate în principal lui George Dobrin, avocat şi politician al vremii. Ele dezvăluie modalitatea de abordare a problemelor sociale şi politice, înţelegerea pe care Traian Vuia o avea asupra problemelor societăţii, într-o perioadă cu „vremuri grele şi oameni uşori”, după cum se exprima, atunci, George Dobrin. De actualitate!

Dar nu despre acest lucru, acum.

Ci despre copilul născut la 17 august 1872 în satul bănăţean Surducul Mic, fascinat de zmeiele pe care învăţătorul Mahler de la şcoala germană din Făget le construia pentru elevii săi.

Au urmat studiile care l-au ajutat să îmbrace în haină tehnico-ştiinţifică visul său despre zbor. El, românul nostru, a îndrăznit să creadă că zborul cu un aparat mai greu decât aerul nu este o utopie.

În 16 februarie 1903 prezintă Academiei de Ştiinţe din Paris un proiect de „aeroplan-automobil”, explicând argumentat că un aparat mai greu decât aerul poate zbura.

Iată rezoluţia Comisiei Academiei de Ştiinţe din Paris: „Realizarea şi soluţionarea problemei zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră. Această concepţie nu poate izvorî decât dintr-un creier bolnav.”

Şi totuşi. În 18 martie 1906, în apropierea Parisului, la Montesson, VUIA I s-a ridicat un metru deasupra pământului, zburând pe o distanţă de 12 metri.

Traian Vuia este primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare.
Iată cum a trăit românul Traian Vuia aceste momente:

foto: http://www.bar.acad.ro/Vuia.htm)

I’m not a bookworm

2011-03-06T20:10:00.001+02:00

Maya mi-a trimis o leapşă. Despre cărţi: Are you a bookworm?

Voi răspunde mai jos.

Dar, pentru că am senzaţia că întrebările din leapşă sunt departe de a contura un răspuns la întrebarea eşti sau nu un şoarece de bibliotecă?, vreau să afirm că nu sunt ceea ce s-ar putea numi “a bookworm”. Cartea este pentru mine doar un prieten (grozav, e adevărat, dar doar unul din ei!) iar cititul este doar una din activităţile mele. În rest: merg (cu plăcere!) la birou, grădinăresc, gătesc, îmi fac datoria de soţie şi mamă, mă întâlnesc cu prietenii, călătoresc mult, îmi place să şofez dar sunt în largul meu şi în avion ori pe vapor şi, nu în ultimul rând, îmi doresc un iaht. :)

Dar, iată răspunsurile mele:

1.Ce carti ai citit anul trecut?

Cele despre care am scris pe acest blog.

2. Ce carte/carti citesti in acest moment?

“Guermantes” de Marcel Proust

“Perfume – the story of a murderer” by Patrick Suskind

3. Ce carti vei citi in acest an?

Păi, asta nu mai ştiu. Mai vedem.

Oricum, îmi propun de ceva vreme să citesc biblia.

4. Care este cartea ta preferata?

Nu am o carte preferată, acum. Am avut, în diferite perioade ale vieţii, cărţi din care ştiam “par coeur” pasaje întregi.

Fără a menţiona vreuna din cărţile sale, am să spun, totuşi, că-mi place foarte mult Alexandru Paleologu. Îmi place accentul pus pe cultură şi îmi plac notele de umor şi de iertare din scrierile sale. Nobleţe. Nu găseşti prea des această însuşire.

5. Care este cartea care ti s-a parut cel mai putin interesanta?

Mi-au plăcut cărţile pe care le-am citit.Cel puţin, nu-mi vine în minte, acum, o carte care să mă fi plictisit. E adevărat, nici nu am citit la întâmplare. Am “cântărit” cartea, înainte.

6. Care este melodia care iti creeaza o atmosfera relaxanta atunci cand citesti?

Nu prea ascult muzică, deşi îmi tot propun să o fac. Oricum, sunt destul de demodată la “capitolul muzical”.

7. Esti pasionata de jocurile pe calculator? Daca da, care este jocul tau preferat?

Urăsc jocurile pe calculator. O veritabilă pierdere de vreme, după mine.

8. Care este filmul tau preferat?

Ei, da! Aici m-ai prins, Maya! Voi recunoaşte că am, în domeniul cinematografiei, o cultură “până la genunchiul broaştei”. Din păcate.

Fiica mea mă mai “salvează” şi mă duce, când şi când, la câte un film. Ultimul pe care l-am văzut e “Black swan”. Mi-a plăcut.

Nu am un film preferat.

9. Ai da bani pe o carte interesanta sau pe o trusa de farduri?

Pentru mine, şi una şi alta sunt foarte importante. Sunt sigură că aş găsi o modalitate de a le avea pe amândouă ! :)

The Sunday Philosophy Club

2011-03-04T09:40:00.000+02:00

by Alexander McCall Smith

Isabel Dalhousie was a philosopher and she edited a philosophical journal: The Review of Applied Ethics.

The Sunday Philosophy Club was not exactly very active. But here, Isabel could discuss with her friends the moral responsibility of people, or the sort of things like that. She knew that there were occasions when hypocrisy was necessary in order to protect the feelings of others. There was a distinction between lying and telling half-truth, but it was very narrow one.

That evening, after a concert in the Usher Hall, Isabel saw a man who tumbled to his death from the gods. Mark Fraser died. Or rather he was killed, thought Isabel. There was no room for dubt there. Why had been Mark sent to his death? Curiosity killed the cat, and Isabel thought long and hard about it. During the night she had woken up, stared at the shadows on the ceiling and finally made her decision: she wanted to find out about this murder, even she was a helpless amateur gumshoe.

Why she involved herself in these matters? It was a question she should have asked herself more often, but did not. She wanted to know why things happened. She was curious and she found it intellectually exciting to become involved. She did not like to leave things unfinished.

La umbra fetelor în floare

2011-02-19T23:01:00.000+02:00

Funcţie de pasiunile pe care le încerci ori le inspiri, timpul este elastic, dilatându-se ori îngustându-se, după caz. Dar pentru a-l păstra şi a-l umple cu obişnuinţă trebuie să ştii să descifrezi semnele prezentului: la contactul cu un reper al prezentului, să te întorci în timpul pe care-l credeai trecut şi să-l retrăieşti cu aceeaşi intensitate.

“Eram într-una din acele epoci ale tinereţii lipsită de o anume dragoste, când pretutindeni doreşti, cauţi, vezi Frumuseţea – aşa cum doreşte, caută şi vede un îndrăgostit femeia de care e îndrăgostit. Dacă un singur amănunt real – puţinul pe care-l deosebeşti dintr-o femeie văzută de departe sau din spate – ne îngăduie să proiectăm Frumuseţea în faţa noastră, ne închipuim că am recunoscut-o, inima noastră bate, grăbim pasul, şi vom rămâne totdeauna pe jumătate convinşi că era ea, cu condiţia ca femeia să fi dispărut: numai dacă o puteam ajunge, ne-am fi dat seama de eroarea noastră.” Acestea sunt cuvintele la care aş putea rezuma cele peste cinci sute de pagini ale celui de-al doilea volum al Timpului pierdut.

Cartea continuă prezentarea personajelor întâlnite în “Swann” dar aduce în prim-plan altele noi care sunt analizate în concordanţă cu ceea ce autorul numeşte “prioritate” în fiecare etapă a existenţei sale: Saint-Loup, prietenul alături de care nu simţea nici urmă de fericire, pe care era în stare să o simtă când era singur şi abia când se despărţea de acest prieten punea, “cu ajutorul cuvintelor”, oarecare rânduială în clipele confuze pe care le petrecuse cu el; Bloch, băiatul dificil care spunea despre orice scriitor la modă că e “idiot, sinistru şi perfect imbecil”; doamna de Villeparisis, care avusese şansa de a fi fost de faţă când personalităţi ca Chateaubriand, Balzac ori Victor Hugo fuseseră primite în casa părinţilor săi, prezentată ca o persoană interesată doar de picanteriile care se ascundeau în existenţa acestora, judecându-i cu asprime şi refuzându-le adevăratele merite. Astfel, din punctul ei de vedere, Chateaubriand “poza” întotdeauna când era în mulţime şi, previzibil, îşi pregătea dinainte cuvintele; Balzac era învinuit că prezentase în scrierile sale o societate “în care nu era primit”; în timp ce versurile lui Victor Hugo erau de-a dreptul “ridicole”.

Preocupat permanent de analogia dintre viaţă şi artă şi acordând acesteia din urmă o importanţă aparte în existenţă, autorul ni-l înfăţişează pe Elstir, pictorul pentru care întâmplările vieţii sunt doar ocazii de a-şi evidenţia geniul. Dar îndată ce află că pictorul le cunoaşte pe fetele care-i stârniseră curiozitatea, acesta va deveni un simplu mijlocitor între ele şi autor, orice altă calitate a sa pălind până la a înceta să mai existe: “prestigiul pe care mai acum câteva clipe i-l dădea talentul în ochii mei nu mai valora decât în măsura în care îmi conferea mie însumi câte puţin din acest prestigiu în ochii micii bande, căreia el mă va prezenta.”

La acea vârstă, tovărăşia doamnei de Villeparisis ori a prietenului Saint-Loup îl oboseau pe autor obligându-l ca, prin cuvintele sale, să procure mai multă plăcere decât resimţea. În schimb, în orele petrecute în tovărăşia fetelor de la Balbec, tolănit pe nisip, cuvintele deveneau inutile. Plenitudinea clipelor se revărsa din nemişcare şi tăcere, o plăcere egoistă pe care o resimţea în prezenţa acestor tinere dar care avea avantajul de a nu fi întemeiată pe “minciuna care încearcă să ne facă să credem că nu suntem iremediabil singuri şi ne împiedică să ne mărturisim că atunci când vorbim nu mai suntem noi aceia care vorbim, ci ne modelăm după asemănarea străinilor.”

La vârsta la care dragostea nu mai părea a fi o entitate exterioară tangibilă şi perfect realizabilă, autorul este deseori ispitit să exagereze plăcerile cele mai simple din pricina greutăţilor întâmpinate în încercările de a le atinge.

Adolescenţa este lipsită de o “solidificare desăvârşită”, spectacolul neîncetatelor transformări ale formelor fiind o perpetuă recreare a elementelor primordiale ale naturii. Îndrăgostit de o Gilberte văzută pe Champs-Elysées (de altfel, nelipsită parteneră de joacă), o altă Gilberte se înfiripa în el îndată ce era singur. Această din urmă fiinţă era creată din imaginaţie şi dorinţă dar mai ales din misterul pe care tinerele fete îl exercitau asupra sa în acel Timp. Apoi – aşa cum avea să fie mai târziu cu Albertine – simţea obligaţia morală de a ţine făgăduielile de dragoste făcute fiinţei imaginare. (“Te logodeşti prin procură, apoi te crezi obligat să te însori cu persoana interpusă.”) Când visele devin reale, neliniştea dispare şi misterul se risipeşte; farmecul despre care presupusese atâta timp că învăluia viaţa Swannilor părăseşte treptat casa acestora pe măsură ce autorul are acces în ea.

Analist al dragostei, Marcel Proust tratează acest subiect din perspectiva Timpului care creează elemente pozitive pe care mai apoi le distruge. Ia hotărâri definitive din pricina unei stări de spirit “care nu e menită să dureze”: hotărăşte să nu se dedice carierei diplomatice întrucât acest lucru l-ar despărţi de Gilberte. Apoi parcurge etapele fără tihnă ale dragostei, de-a lungul cărora ceea ce ai obţinut este mereu doar un punct de plecare al unor noi dorinţe. Suferinţa permanentă care zace în dragoste este neutralizată de bucuria resimţită. Dar nu cu totul. Ea este doar amânată, virtualizată dar redevine reală, acută, îngrozitoare, când nu mai poate obţine ceea ce doreşte.

În relaţia cu Gilberte, acest parcurs se poate simplifica între gestul (dezaprobat de părinţi) de a vinde preţiosul vas pentru ca cei 10.000 franci obţinuţi să-i folosească în procurarea nenumăratelor cadouri pentru Gilberte şi un alt gest, de sfârşit: aşezarea unor cuvinte simple pe o carte poştală, cu un PPC (pour prendre congé).

Personajele care mărşăluiesc în paginile cărţii ajută la conturarea introspecţiei în propria conştiinţă. Admiraţia faţă de scriitorul Bergotte, dorinţa de a fi în preajmă-i, putuse fi puncul de plecare pentru iubirea pentru Gilberte. Dar acest lucru părea posibil doar privit din perspectiva timpului scurs, asemeni unor picturi ale căror mesaje nu sunt evidente de prea aproape: “Dar n-o iubisem oare pe Gilberte, mai cu seamă că îmi apăruse nimbată de aureola de a fi prietenă cu Bergotte, de a vizita catedralele în tovărăşia lui?”

În goana după Frumuseţe şi după Iubire, vechile dorinţe pălesc ba uneori sunt chiar înlocuite de pasiuni care – chiar trecătoare – sunt responsabile de răsturnări ale scărilor de valori. Vederea unei lăptărese pe un drum de ţară, e capabilă să-i stârnească asemenea pasiuni încât, la sosirea unui plic ce-i este adresat, este profund dezamăgit că acesta nu provenea de la această fată de la ţară (pe care o recrea în imaginaţie, potrivit propriilor dorinţe) ci îi fusese adresat de către scriitorul Bergotte (fapt care ar fi fost, până mai ieri, o bucurie la care nu spera).

Domnişoara de Stermaria, stolul de fete de pe malul mării la Balbec, Albertine. Sunt tot atâtea personaje-proiecţii în timp, pe care autorul le înfăţişează ca fiindu-i cunoscute fie din experienţă, fie din imaginaţie.

Sfârşesc această scurtă prezentare a volumului, cu un fragment extrem de grăitor despre ceea ce conta cel mai mult pentru autor în acea frumoasă parte a vieţii.

Aplecat asupra Albertinei, în camera de hotel de la Balbec, gândea: “dacă moartea ar fi trebuit să mă lovească în acea clipă, mi s-ar fi părut indiferent sau mai degrabă imposibil, căci viaţa nu era în afară de mine, ci în mine: aş fi surâs de milă dacă un filozof ar fi emis ideea că ar trebui să mor într-o zi chiar îndepărtată, că forţele eterne ale naturii îmi vor supravieţui, forţele acelei naturi sub ale căror picioare divine nu eram decât un fir de praf; că după mine, vor mai dăinui aceste faleze rotunjite şi bombate, această mare, acest clar de lună, acest cer! Cum ar fi cu putinţă una ca asta, cum ar putea dura lumea mai mult ca mine, căci nu eram pierdut în ea, căci ea era cuprinsă în mine, în mine pe care nici pe departe nu mă putea umple, în mine în care, simţind că e loc a îngrămădi atâtea alte comori, aruncam cu dispreţ într-un colţ cerul, marea, falezele.”

Geniu pustiu

2011-01-13T17:31:00.000+02:00

Unii îşi amintesc de Eminescu (doar) la fiecare 15 ianuarie. Alţii nu şi-l mai amintesc nici măcar atunci.

De data aceasta am luat din raft proza literară apărută la editura LITERA din Chişinău, în 1997.

Şi m-am oprit la “Geniu pustiu”, pe care l-am recitit. Întâi, pentru că îmi plac acele case în care sute de cărţi dorm pe jos, una peste alta, “visând fiecare din ele ceea ce cuprinde”, precum şi acei ochi ce pot să vadă îngerii albi, îngenunchiaţi şi cu mâinile unite, “care cântă o rugăciune divină, adâncă, tremurătoare”.

Apoi, pentru că e prea multă actualitate în cuvintele: “Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea…”

În sfârşit, pentru că povestea dulce-arhaică a lui Toma Nour e copleşitoare. La graniţa dintre poveste şi istorie, cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene care se numesc, simplu, Ioan, Toma, Sofia ori, mai preţios, Poesis, proza eminesciană “Geniu pustiu” e departe de a fi depăşită ca mesaj: “aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea culori. O prismă cu mii de culori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirii, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca aceste culori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează (…).”

Aşadar, ca în fiecare 15 a lui Gerar, se naşte Mihail Eminescu. Să-i urăm, din nou, bun venit, aplecându-ne măcar o dată pe an peste o pagină din multele lui tomuri.

Şi ce bine ar fi dacă, de data aceasta, niciun Român nu va anunţa: Eminescu nu mai este!

(aşa cum făcuse, la 16 iunie 1889, ziarul “Românul”)

Omerta ̀

2011-01-01T19:35:00.002+02:00

by Mario Puzo

Omerta ̀ - a Sicilian code of honor which forbids informing about crimes thought to be the affairs of the persons involved (World Book Dictionary)
This is the beginning of the book which speaks about the powerful of the clans (coscas) and about the men who, in their lifetime, they had decided the deaths of hundreads people.
Don Zeno was the last of the true Mafia chiefs and before his death, his last words were: “I commend myself to God. He will forgive my sins, for I have tried every day to be just.” And his son – Astorre Zeno – was taken to America by Raymond Aprile, one of his former followers.
Don Raymond Aprile had ruled his Family for thirty years and was now a legend. At sixty-two, he could enjoy old age, retired into the role of gentleman banker and pillar of society.
But he was murdered and his killing was a mystery. Who would dare to risk killing such a man and to what purpose? It’s a mystery.
No one seemed to care, except the FBI agent Kurt Cilke.
But Astorre cared too and, in order to find the killer, he would use the famous words “the end justifies the means”. Because the killing of a fellow Mafia member was punished by murder. And he was trained to be a Qualified Man.
A book about the killers, about the men who were warm heart and cold mind, about chiefs and pawns. But not only this. There are, too: judges who reduced the sentences of Mafia members convicted of murder and who refused to allow prosecutions to go forward; the chiefs of Mafia who thought that it’s an honor to give to the national minister of reconstruction “a little pocket money”; the FBI director who said that, in a democracy, you cannot send billionaires to prison.
But Kurt Cilke decided he would play a lone hand.

Skipping Christmas

2010-12-09T18:14:00.006+02:00

The Kranks’ home is rather dark this Christmas. No tree, no lights, no gifts, no Frosty up on the roof.
Luther and Nora Krank still believe in celebrating the birth of Christ, but their house is the only one on Hemlock Street which keeps Frosty the Snowman hidden in the basement. Because Blair, their young and pretty daughter, is gone with the Peace Corps in Peru, where she’s theaching little children how to read.
So, Luther had an idea: skipping Christmas, and taking a cruise instead, in the Caribbean, for ten days. He was quite proud of his decision to take a year off.
Though, Blair’s coming home on Christmas Eve, and not alone, but with her mysterious new fiancé. So, Mr. and Mrs. Krank are running around like crazy trying to put together a last-minute party.
Because Christmas was a time of joy and peace around the world.
What thinks Mr. Krank about skipping Christmas : What a ridiculous idea. Maybe next year.
A very funny book. I have laughed a lot.
Merry Christmas! :)

Swann

2010-11-27T09:54:00.000+02:00

“Am socotit mai cinstit şi mai delicat ca artist să nu anunţ că porneam în căutarea Adevărului, nici în ce anume consta acesta pentru mine. Într-atât detest operele ideologice în care povestirea este tot timpul un eşec al ambiţiilor autorului, încât am preferat să nu spun nimic. Abia la sfârşitul cărţii şi numai după ce lecţiile vieţii au fost înţelese, se va dezvălui gândirea mea.” Această afirmaţie a lui Marcel Proust făcută în scrisoarea adresată, la 7 februarie 1914, lui Jacques Rivière, precum şi celebrul “eu căutam marile legi, iar ei mă numeau scormonitor de amănunte”, m-au determinat să încerc să înţeleg, de-a lungul lecturii primului volum al romanului “În căutarea timpului pierdut”, ceea ce dorea să facă autorul iar nu ceea ce făcea (“ce que je fais, je l’ignore”).
Aşadar, de câte ori “deschiderea compasului” îmi părea a fi prea mare, împiedicându-mă să înţeleg rigurozitatea construcţiei, reveneam la prima pagină peste care – afirmă autorul – se va suprapune ultima pagină a “Timpului regăsit”. Iar aici, îl găseam pe acesta la Combray, în odaia sa de culcare, acest “punct fix şi dureros” al preocupărilor sale.
De altfel, “Combray”, prima parte a primului volum, m-a atras mai mult decât “O dragoste a lui Swann”. Am preferat, aşadar, paginile idilice despre Combray şi biserica sa care strângea în jurul său casele şi, mai ales, rezuma oraşul, reprezentându-l, “vorbind depărtărilor de el şi pentru el”. Despre această clădire, Proust afirmă că ocupa un spaţiu cu patru dimensiuni, cea de-a patra dimensiune fiind Timpul. Pentru că nava sa, deşi întinsă pe doar câţiva metri, străbătuse epoci succesive, ascunzând veacuri în grosimea zidurilor şi ieşind biruitoare. Pantele de piatră ale clopotniţei se înălţau “ca nişte mâini împreunate în rugăciune”, iar bunica Amédée găsea că această clopotniţă avea un aer natural şi distins încât, “dacă ar cânta la pian, n-ar cânta prost”.
Am îndrăgit personajele care au colorat copilăria autorului, am admirat-o pe bunica acestuia, care “nu se resemna niciodată să cumpere vreun lucru din care nu s-ar fi putut trage vreun profit intelectual” şi care-i învăţa pe cei din jur să nu caute plăcerile în satisfacţiile bunăstării şi ale vanităţii. L-am urmărit pe domnul Legrandin, un inginer “cu oarecare reputaţie ca scriitor”, în “exilul” său la casa din Paris unde “se găsesc, desigur, tot felul de lucruri inutile. Nu lipseşte decât ceea ce este necesar, o bucată mare de cer ca aici” (la Combray). Un personaj interesant (pe care autorul, în sinea sa, îl acuză de nesinceritate iar mama acestuia, de snobism), Legrandin considera că timpul ce trecuse peste el îl îndreptăţea să dea sfaturi şi să se detaşeze de plăcerile banale ale vieţii, atâta timp cât nimic nu-l mai încânta în această lume, în afară de “câteva biserici, două sau trei cărţi, tot atâtea tablouri, şi lumina de lună”. Am invidiat-o pe doamna Cambremer că era părtaşă la apusul de soare roşu şi auriu din Auge unde, în atmosfera umedă şi gingaşă de la Balbec, se deschid, seara, “buchete cereşti, albastre şi roz”.
Şi între toate aceste personaje, unul care se conturează pregnant: Swann, acest “autor inconştient al tristeţilor autorului” din serile în care, prin vizitele prelungite, îi răpea acestuia plăcerea de a petrece minutele dinainte de culcare alături de mama sa.
Dar Swann are, şi el, tristeţile sale. Mai întâi se îndrăgosteşte de o bucată muzicală de Vinteuil, executată la o serată, la pian şi la vioară. Apoi, descoperă că Odette – fata pentru care nu avea prea multă consideraţie şi care nici nu-i ocupa prea multe gânduri deşi îşi petrecea o bună parte din timp în compania acesteia, – seamănă cu figura Zephoriei, fiica lui Jethro, de pe o frescă din Capela Sixtină. Acest lucru îl face să acorde mai mult timp celei “turnată din întâmplare dintr-o substanţă diferită şi deosebit de savuroasă într-un exemplar din cele mai rare pe care-l contempla când cu umilinţă, cu spiritualitatea şi dezinteresul unui artist, când cu orgoliul, egoismul şi senzualitatea unui colecţionar”. Aşezarea reproducerii fiicei lui Jethro pe biroul său “ca şi cum ar fi o fotografie a Odettei” este urmarea simpatiei care-l mână pe privitor spre o capodoperă când cunoaşte originalul carnal. Tabloul îi inspira lui Swann ceea ce “originalul”, trupul Odettei, nu-i inspirase de la început. După ce o aduce astfel, artificial, în zona artistică, Swann se îndrăgosteşte nu de ceea ce este Odette, ci de ceea ce el îşi închipuie că este.
Swann îşi dădea seama că Odette, deşi avea farmecul naturalului, nu era inteligentă, nefiind deloc o femeie remarcabilă dar văzuse că mulţi bărbaţi o doreau, găsind-o încântătoare, iar farmecul pe care trupul său îl exercita asupra acestora trezeau în Swann o nevoie dureroasă să-i stăpânească inima. Odette îi înţelege slăbiciunea şi profită de această “dragoste neoperabilă”. Iar el, în numele dragostei, îi ierta tot. (“Nu se spunea, oare, că fusese oferită de propria ei mamă când era încă aproape copil, la Nisa, unui englez bogat?”). Swann îşi considera dragostea pentru Odette o boală şi îşi spunea că, atunci când se va vindeca, faptele Odettei îi vor fi indiferente. Dar, “din adâncul stării sale bolnăvicioase se temea ca de moarte de asemenea vindecare”.
Şi, totuşi, “vindecarea” se produce: “Când te gândeşti că am pierdut ani din viaţa mea, că am vrut să mor, că mi-am închinat dragostea cea mai mare unei femei care nu-mi plăcea, care nu era genul meu!”.
În sfârşit, acelaşi Swann devine, în cea de-a treia parte a volumului, un nou personaj pentru autor. El este tatăl Gilbertei, partenera sa de joacă de pe Champs-Elysées. (“Swann era pentru mine mai cu seamă tatăl ei, şi nicidecum Swann de la Combray.”)
Pentru că personajul este conturat şi de locul unde trăieşte, decorul exercitând asupra sa o putere aparte. Timpul are şi el decorurile sale, făcându-l inegal: “Cunoşteam zile presărate cu dealuri şi anevoioase, pentru care-ţi trebuie un timp nesfârşit să le urci, şi zile în pantă, care pot fi coborâte în goană nebună, cântând.”
Totul este Timp. Şi odată cu el trec toate: case, drumuri, alei. Iar ceea ce-ţi aduce în minte o imagine trecută este regretul pentru acel timp trecut.

Trash

2010-11-11T19:36:00.001+02:00

“Girl Friday” by Jane Green
“I remember you” by Harriet Evans
“If you could see me now” by Cecelia Ahern (by far my favourite :), about the imaginary friends and the possibility that they do exist. But for those who need them, only. And who believe.)
Mai sunt multe altele, dar la capitolul “retold by…”, aşa că nu le pun.
Titlul acestei postări arată că-mi accept nivelul la limba engleză. Dar intelectul meu s-a răzvrătit puţin. Aşa că am început să caut, alături de Marcel Proust, timpul pierdut. Până acum n-am făcut-o sârguincios, cap-coadă, niciodată. A venit vremea.
Aşadar, “Swann”.
Totuşi, nu voi renunţa la ceea ce am numit aici “trash”. O bună parte din timpul pentru cărţi îl voi aloca în continuare lecturilor în engleză.
Cine ştie, poate cândva voi scrie o postare cu titlul “masterpiece”. :)
În rest, despre cărţi, numai de bine.

Despre cărţi, cu dragoste

2010-05-12T13:35:00.002+03:00

Scriu aceste rânduri la îndemnul Mayei care mai zilele trecute m-a „urecheat” blând pentru dispariţia din blogosferă. Şi, pentru a fi sigură că mă trezesc (chiar nu dorm, dar ştiu că aşa pare), mi-a servit o leapşă.

Aşadar, acum ar trebui să răspund la o serie de întrebări, o adevărată statistică despre cărţile citite anul acesta: câte, ce fel de, autor sau autoare, citite sau recitite, până la ultima filă ori abandonate, precum şi multe altele care ar presupune un exerciţiu de memorie din partea mea sau cel puţin efortul de a-mi revedea notiţele pe care obişnuiesc să le fac la citirea unei cărţi.

În mare măsură, lecturile mele din anul acesta sunt menţionate pe acest blog. Aşadar, cei interesaţi pot afla câte ceva despre ele.

Iar eu voi folosi prilejul oferit de Maya pentru a vorbi despre cărţi. Cu dragoste.

Am încercat să-mi amintesc prima mea carte, alta decât abecedarul. Şi alta decât cele de colorat ori decât cele pe care trebuia să le „împart” cu sora mea. O carte doar a mea. Şi constat că memoria îmi joacă feste. Să fi fost „Capra cu trei iezi”, acea carte în format mare şi cu poze frumoase pe care am primit-o ca premiu la sfârşitul clasei întâi? Sau cărticica roşie, cu poveşti, dăruită de tatăl meu tot la finalul primului an de şcoală, pe coperta căreia scria cu literele greoaie ale începutului: „Minciuna are picioare scurte”. (Ce nedumerire atunci, de vreme ce colega mea de bancă, adevărată maestră în arta plăsmuirilor, avea nişte picioare lungi, lungi şi alerga atât de repede...)

Apoi am început să călătoresc: întâi în jurul pământului, apoi sub mări ori sus, printre stelele cerului. Ce mare era lumea! Şi câte aventuri! „Tanti Bobi” de la biblioteca orăşelului în care m-am născut renunţase să-mi mai aducă munţi de cărţi, cu braţele, la ghişeu. Şi asta pentru că le refuzam, pe rând: „am citit... am citit... şi pe asta... da, şi pe asta am citit-o...” Prin urmare, mi-a deschis uşa care dădea în Împărăţia ei şi mi-a zis: „alege!”.

Faptul că de câte ori pătrundeam în Împărăţia lui „Tanti Bobi” mi se tăia respiraţia nu-mi folosea la nimic. Aşa că, mai întâi am învăţat să respir printre rafturile mari, copleşite (sau eu?) de greutatea atâtor cărţi!

Apoi am început să ştiu...

Şi mi-am continuat drumul prin lumea cuvintelor scrise.

Sunt încă în labirintul acesta al poveştilor. Unele adevărate, altele plămădite. Unele noi, altele vechi, dar cu atât mai dragi.

Am iubit dintotdeauna poveştile şi eroii lor. Am crezut şi cred în continuare în zâne şi în prinţese ori în babe-cloanţe şi în zmei. Şi ştiu că toţi aceştia există printre noi, în viaţa reală. Obişnuim să-i numim bunătate, frumuseţe, urâţenie ori răutate. Ce contează cum îi numim? Important e că există. Şi îngerii există. Eu cred în ei.

Aşadar, câte cărţi oi fi citit, de-a lungul vieţii? Şi ce fel de? Iar autorii? Să fi fost mai mulţi „ei”? Ori mai multe „ele"? Şi titlurile? Capra cu trei iezi sau Minciuna are picioare scurte?

Atâtea întrebări la care nu mai ştiu să răspund. Atâţia ani! În urmă cu un noian de vise...

Cred că te-am dezamăgit puţin, Maya. Dar sper că mă vei ierta.

Eu îţi mulţumesc pentru acest prilej de aduceri-aminte.

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

2010-03-28T22:15:00.001+03:00

Dintre cele trei cărţi ale Hertei Muller citite de mine până acum, aceasta mi-a solicitat atenţia cel mai mult. Abundenţa de metafore nu mi-a lăsat timp să mă pierd în vreuna dintre ele, pentru că următoarele cuvinte pregăteau o nouă metaforă care se cerea desluşită.

Lirismul este prezent într-un mod atât de plăcut-apăsător în fiecare propoziţie, încât cartea mi-a sugerat imaginea unui cireş încărcat de poame pârguite: cireşele, o dulce povară pe ramurile aplecate sub greutatea lor. O scriere sacadată, cu propoziţii scurte şi aparent clare dar încărcate de semnificaţii ascunse.

O carte despre aceleaşi spaime din lumea în care, când se întâlnesc, oamenii nu întreabă “ce mai faci?”, ci “cum stai cu viaţa?”. Dar şi despre suspiciunea apăsătoare care înlocuieşte strângerea de mână cu strângerea de inimă ori firescul unei relaţii cu teama că cel de lângă tine ar putea fi vânătorul. Chiar dacă, la rândul său, este şi el vânat. Sau poate tocmai de aceea.

De asemenea, despre tăcerea ce-i cuprinsese pe toţi. Tot de teamă. Pentru că “bărbaţii aveau femei, femeile aveau copii, copiii aveau foamea”. Nimeni nu-şi permitea riscul.

Şi totuşi, s-a întâmplat. De data aceasta, povestea merge până dincolo de frică, ajungând la capăt: “deşteaptă-te, române, din somul cel de moarte!”

Cartea e scrisă în 1992, la scurt timp după Revoluţia din 1989 şi se încheie cu acest eveniment.

Prefer “Animalul inimii”. E cartea care m-a convins în ceea ce o priveşte pe Herta Muller.

În 2009, Herta Muller este desemnată câştigătoarea Premiului Nobel pentru literatură. Motivaţia juriului: “Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Muller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi”.

Regele se-nclină şi ucide

2010-03-19T23:53:00.000+02:00

“Încă de când eram copil, regele îmi umbla prin cap. Se afla în obiecte. Chiar de n-aş fi scris în viaţa mea un singur cuvânt, el tot s-ar fi găsit acolo, de vreme ce încercam să strunesc complicaţiile cotidiene nou ivite cu ajutorul acestei figuri-laitmotiv bine cunoscute, chiar dacă malign-recurente. Unde se arăta regele, nu te aşteptai la cruţare. (…) Am petrecut mult timp împreună cu regele, iar acel timp, pe lângă altele sau mai înainte de toate, înmagazinase spaimă.” Această afirmaţie a Hertei Muller explică obsesiva revenire la cuvântul care ascunde în el “pofta de viaţă din spaima de moarte”.
Regele Hertei Muller e tot un animal al inimii doar că spre deosebire de acesta din urmă, regele este un “cuvânt trăit” şi se referă la neprevăzutul care există în fiecare. Temător şi samavolnic deopotrivă, regele se îmblânzeşte sau se sălbăticeşte în raport cu neprevăzutul.
Ai crede că sunt mai mulţi regi întrucât fiecare material din care sunt făcute obiectele îşi are regele său: lemnul îşi are regele din jocul de şah, tabla îşi are regele de tablă în cocoşul-giruetă de pe acoperiş, iar carnea îşi are şi ea regele său plămădit din carne. Dar Herta Muller ne descoperă complicitatea acestora: există un singur rege. E un rege divizat care îşi alege de fiecare dată alt chip şi alt material în care să hălăduiască. El nu te lasă să-i cunoşti slăbiciunile. Când se-mpleticeşte, îţi dă senzaţia că se-nclină. Dar el se-nclină şi ucide. Iar unealta folosită e frica. O frică “ticluită, planificată, administrată la rece, care-ţi sfârtecă nervii”.
Citind cartea, am avut împresia că Herta Muller îşi scormoneşte adânc în suflet ca şi cum s-ar privi în oglindă. O rememorare a întâmplărilor pentru a-şi explica nu atât ceea ce a fost cât ceea ce a simţit şi continuă să simtă.
Am găsit aceeaşi obsesie pentru “cine iubeşte şi lasă” ca şi în Animalul inimii. Doar că aici, în “Regele se-nclină şi ucide”, metaforele sunt mai puţine, lăsând loc explicaţiilor: “Pierderea acestei prietenii a rămas până azi ca o falie în viaţa mea. A trebuit să găsesc un animal al inimii şi un rege şi din cauza acestei femei. Pentru că ambele noţiuni sunt cu două tăişuri, bântuind prin mărăcinişul iubirii şi trădării.”
O prietenie între două femei care sfârşeşte în trădare şi lasă în urmă îndoieli şi semne de întrebare care nu-şi vor găsi niciodată răspuns. Pentru că una din prietene a plecat dincolo de cuvinte şi nu mai poate vorbi despre animalul din inima sa. Celeilalte îi rămâne scrisul: “scriu totdeauna cu gândul ascuns că acei oameni care înseamnă mult în viaţa mea citesc şi ei ceea ce scriu, chiar dacă au murit – ba mai ales dacă au murit.”

Cele nouă capitole ale cărţii se înscriu pe aceeaşi linie a confesiunii.
*
“în casa de fulgi locuieşte-un cocoş
în casa de frunze aleea
în casa de-aluat un cozonac
şi-n casa de apă un lac
în casa din colţ stă patrula
şi dacă zboară unu-n abis
fireşte e iarăşi un sinucis
în casa de hârtie stă opinia-n ramă
şi-n coc locuieşte o damă
(Herta Muller – “În coc locuieşte o damă”)
*
regele spune nu fără motiv
pre toţi vă iubesc zău aşa
câinele lui are botul parşiv
şi vestonul croit din iarbă rea
şi-o cataramă de tinichea
noaptea când felinarul ninge blând
salt şi suflare una sunt
de-atâta iubire zăcea-vei mâine
mătrăşit în burtă de câine”
(Herta Muller – “Regele se-nclină şi ucide”)

Animalul inimii

2010-03-12T21:00:00.002+02:00

“Am scris această carte în memoria prietenilor mei români care au fost ucişi în timpul regimului Ceauşescu. Am simţit că este datoria mea să fac asta.” Astfel motivează Herta Muller apariţia Animalului inimii, carte distinsă cu International IMPACT Dublin Literary Award în 1998.
Ultima dată când am simţit o astfel de plăcere la lecturarea unei cărţi a fost în toamna trecută când am citit-o pe Aglaja Veteranyi.
De altfel, “Animalul inimii” e – după mine – tot un roman-poem. Şi tot despre frică. Dar şi despre revolta împotriva acesteia. Mai exact despre adevărurile care rămân pe limbă “ca un sâmbure de cireaşă, care nu vrea să se ducă pe gât”. Pentru că altfel, dacă adevărul este înghiţit, totul devine minciună. Nerostit, cuvântul nu-şi mai împlineşte menirea ci “este mâncat de gură”.
Romanul-poem nu are note de subsol pentru metafore. Dar cine a trăit pe vremea “proletariatului oilor de tablă şi al pepenilor de lemn” înţelege rostul cărţilor din căsuţa de vară ca şi jocul de şah în care reginele mai puteau fi mutate doar în gând după ce mâncătorii de prune percheziţionaseră casa. Pentru că pe atunci, lucrurile care nu erau bine ascunse nu puteau fi păstrate. Iar dacă nici pe tine nu te ascundeai prea bine, atunci vedeai porumbul, cerul, apa sau vagonul de marfă pentru ultima dată pe această lume. Pentru că “fiecare a doua fugă se lovea de câinii şi de gloanţele grănicerilor”.
Poate de aceea
“aveam câte un prieten în fiecare bucăţică de nor
de fapt aşa sunt prietenii când e atâta spaimă pe lume
mama spunea şi ea că e normal şi că nu accepta să mă fac prieten
mai bine m-aş gândi la ceva serios”
Poezia lui Gellu Naum se afla şi ea printre cărţile ascunse în căsuţa de vară şi, învăţată pe de rost, era spusă în gând în timpul anchetei. Repetată, devenea cântec. Aproape că puteai crede că e un cântec popular. Şi atunci cele spuse căpitanului Piele nu ar fi fost chiar neadevărate.
Personajele cărţii: o bunică închinătoare şi o alta cântătoare; un părinte care “a mărşăluit într-o direcţie greşită” şi un altul pentru care cuvântul “acasă” nu mai avea decât forma amintirilor; trei prieteni din aceeaşi lume şi o prietenă din lumea cu blesteme. Şi încă: Lola şi celelalte fete din pătrat, doamna Margit şi un Iisus de oţel răstignit pe perete, croitoreasa care-şi împodobea copiii cu inimioare de aur şi nebunul de la fântâna arteziană cu buchetul său de flori uscate.
Toţi sunt la fel de reali ca şi teroarea care se face simţită dincolo de liniştea aparentă. Aşa cum dincolo de corp ori în adâncul lui, fiecare om are un animal al inimii. Care uneori poate fi văzut. Şi poate fi, tot uneori, mai urât decât toate animalele pământului.
Nu poţi scăpa de acest animal chiar dacă ai scăpat de gloanţele grănicerilor. El rămâne cu tine, amintindu-ţi blestemul trecutului. Ca şi blestemul iubirii care te apasă mai mult când îl rosteşti sub un alt cer. “Cine iubeşte şi lasă eram noi înşine, împinseserăm cuvintele unui cântec la limită:
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
cu pasul gândacului
vâjâitul vântului
pulberea pământului.”

Quo vadis

2010-03-05T20:53:00.008+02:00

de Henryk Sienkiewicz

Provocarea a fost lansată de Dragoş, aici.

A fost impulsul de care am avut nevoie pentru a reciti “Quo vadis”, roman pe care îl citisem în urmă cu foarte mulţi ani. Şi de care mi s-a făcut dor văzându-l, acum, în mâinile copiilor mei.

Pe atunci, cartea îmi păruse a fi o frumoasă şi emoţionantă poveste de dragoste îmbibată în multă, foarte multă istorie. O poveste într-o poveste, aşadar. Pentru că istoria, după cum afirmă Neagu Djuvara, nu este altceva decât tot o poveste.

Doar că nu e vorba de Împăratul Roşu ci de Împăratul Barbă-Arămie; că pe erou nu-l cheamă Făt-Frumos ci Vinicius iar Cosânzeana se numeşte, aici, Ligia şi estea fiica Împăratului Ligienilor. E şi o “Sfântă Vineri” în poveste doar că e vorba de un “el”, pe numele său, Petronius. Aşadar, o poveste de dragoste scrisă după tipicul oricărei poveşti pe care o cunoşteam de mică: eroul o întâlneşte o clipă pe frumoasa-frumoaselor dar greşeşte ceva. Poate o neîncredere, poate o abatere de la principii ori poate pur şi simplu pe atunci nu ştia ce este adevărata dragoste. Şi o pierde. Iar până la fericita regăsire, se întâmplă povestea.

Această poveste este următoarea:

Ne aflăm în Roma, în timpul domniei lui Nero, împăratul roman care îşi începuse domnia sub semnul crimelor. Se destrămau legături de familie şi de prietenie, aveau loc trădări, demnitatea şi virtutea îşi făceau cu greu loc printre augustanii în stare de orice pentru a intra în graţiile împăratului poreclit “barbă-arămie”. Legea nu mai era acasă la ea în Cetatea Eternă şi ca atare nu mai apăra pe nimeni. Lumea devenise o orgie în care vinul şi sângele colorau somptuoasele palate ca şi înfricoşătoarele arene care umpleau oraşul. “Panem et circenses”. Iată ce-şi dorea poporul. Iar Nero, cabotinul pentru care lumea se reducea la el şi la poftele sale, organiza jocuri şi ospeţe care-i dădeau posibilitatea să-şi etaleze înclinaţiile artistice.

În această Romă se reîntoarce patricianul Marcus Vinicius, fiu şi nepot de consuli. Fusese în război în Asia Minor iar la întoarcere este adăpostit câteva zile în casa lui Aulus Plautius, unde îşi îngrijeşte mâna ruptă. Aici o întâlneşte pe Ligia, fiică de împărat barbar luată ostatecă pentru a garanta pacea de la hotare de imperiu. Dragostea e fulgerătoare şi reciprocă. Doar că metoda folosită de Vinicius pentru a o aduce în casa sa pe Ligia îi desparte. Crescut printre “nebuni”, Vinicius devenise şi el “puţin nebun”. Ligia este răpită şi dusă la Palat printre nimfe şi bacante împodobite cu mlădiţe de mirt şi printre curtezane dedate plăcerilor trupeşti. Şi asta doar pentru a fi aproape de cel care şi-o dorea ca pe un obiect de preţ şi care nu putea accepta un refuz. Va trece un timp până caVinicius să înţeleagă că iubirea se dăruieşte, nu se ia.

Ajutată de sluga sa de încredere, uriaşul Ursus, Ligia fuge şi se ascunde printre creştinii din rândurile cărora, de altfel, făcea parte. Căutarea ei îi prilejuieşte lui Vinicius contactul cu aceşti oameni ciudaţi despre care unchiul său, Petronius, afirmă: “creştinii sunt o sectă nouă apărută nu prea demult în Iudeea. Acolo, în timpul lui Tiberius, a fost crucificat un om, ai cărui adepţi se înmulţesc pe zi ce trece, socotind pe Răstignit drept o divinitate. Se pare că nu vor să recunoască pe ceilalţi zei, în special pe ai noştri. Nu înţeleg ce-ar putea pierde.”

Petronius îşi însoţeşte nepotul de-a lungul acestei aventuri, având un rol covârşitor atât în pierderea, cât şi în regăsirea Ligiei. Este, de altfel, personajul meu preferat.

Aristocrat şi estet depotrivă, Petronius este augustanul din imediata vecinătate a lui Nero. Şi singurul care ocupa un loc atât de invidiat fără să renunţe la critica (abilă, desigur) la adresa împăratului. Părerea sa de cunoscător faţă de creaţiile artistice ale acestuia este redată foarte sugestiv într-o scrisoare către Vinicius: “Vezi şi tu, ca să se uşureze, Vitelius îşi bagă un bastonaş de fildeş pe gât, alţii se folosesc de pene de flamingo muiate în ulei sau în fiertură de cimbrişor, eu însă recitesc poeziile lui Nero, iar rezultatul este imediat. Pe urmă, pot să le laud, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul gol.” Petronius era el însuşi scriitor, opera sa fundamentală fiind “Satyricon”, un pamflet asupra moravurilor. Supranumit “arbiter elegantiarum”, Petronius îşi juca rolul de sfătuitor al lui Nero iar acesta din urmă îi recunoştea – cel puţin în sinea sa şi, oricum, nu fără invidie – autoritatea.

Conştient că în timpul lui Nero “omul este ca un future: se încălzeşte la soarele favorurilor, iar la prima adiere mai rece, piere”, Petronius şi-a folosit toată puterea pentru a-l ajuta pe Vinicius să fie alături de cea pe care o iubeşte, intrând astfel în dizgraţia împăratului care începuse prigoana creştinilor. După reuşită, îşi încheie socotelile cu viaţa, împreună cu frumoasa şi credincioasa Eunice. Dar nu înainte de a mai puncta o dată în faţa lui Nero, căruia îi trimite o scrisoare în cuvintele căreia are grijă să ţintească vanitatea marelui om de stat evidenţiindu-i diletantismul.

Deşi accentual este pus pe viaţa, obiceiurile, trăirile şi valorile lumii păgâne din Roma aflată la începutul erei creştine, autorul zugrăveşte şi o altă lume. O lume iertătoare, dispusă să primească pe oricine în rândurile ei, bun sau rău, bogat ori sărac, tânăr sau bătrân: lumea creştină. Şi care promite tuturor o nemurire aşa cum ştiuseră până atunci că le este dată doar zeilor. Această lume pare a fi ea însăşi un personaj al cărţii, membrii ei nediferenţiindu-se prea mult, cel puţin nu la nivelul de a crea personaje individuale puternice.

Două dintre acestea trebuie, totuşi, evidenţiate, chiar dacă autorul nu insistă prea mult asupra lor: Pavel din Tars şi apostolul Petru, în împlinirea rostului de a pune piatra de temelia pentru Biserica Mântuitorului.

Dezlănţuită împotriva creştinilor după incendierea Romei, care erau vânaţi şi daţi drept hrană animalelor din arenă ori răstigniţi şi transformaţi în torţe vii în grădinile oraşului, prigoana îl face pe apostolul Petru să părăsească oraşul în căutarea altor locuri în care să predice învăţătura creştină. La ieşirea din oraş acesta îl întâlneşte pe Iisus. “Quo vadis, Domine?” îl întreabă. Iar Iisus îi răspunde: “De vreme ce tu părăseşti poporul meu, mă duc la Roma, să mă răstignească a doua oară.”

Petru înţelege ce are de făcut şi se întoarce. Apostolul continuă să păstorească turma de credincioşi până când prigoana îl va ajunge şi pe el. “Urbi et orbi” vor fi cuvintele sale, înainte de a fi urcat pe cruce.

În pofida prigoanei, numărul creştinilor era tot mai mare: “Părea că din fiecare lacrimă a mucenicilor se nasc noi credincioşi şi fiecare geamăt din arenă se răsfrânge ca un ecou în mii de piepturi. (…) Iată că această cetate a îngâmfării, a crimei, a destrăbălării şi puterii începea să intre sub stăpânirea Lui acum, de două ori reşedinţă, care avea să îndrume lumea trupurilor şi a sufletelor.”

Conspiraţia augustanilor conduşi de Pison şi răscoalele legiunilor – în special cele din Galia, nu sunt pe larg redate în carte. Autorul menţionează contribuţia acestora la sfârşitul lui Nero care, părăsit de cei care-l înconjuraseră cu teamă iar nu cu credinţă, se sinucide.

Un sfârşit care ne duce cu gândul la începuturi: “Nu departe de Porta Capena, se înalţă astăzi o capelă modestă cu o inscripţie aproape ştearsă: Quo vadis, Domine?”

Întoarcerea tatălui risipitor

2010-02-23T13:56:00.001+02:00

de Dumitru Radu Popescu

Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul unei zile toride de vară (autorităţile emiseseră cod roşu de caniculă!) în satul ardelenesc Cioromârda, sat în care au rămas doar bătrânii şi copiii întrucât cei în puteri au plecat “la lucru ori la cerşit” în străinătate. Evenimentul în jurul căruia gravitează personajele constă în înhumarea, în cimitirul satului, a lui Paraschiv, soldatul “mort pe front pe timp de pace”. Astfel că “a fi sau a nu fi”-ul Cioromârlei se referă la moartea lui Paraschiv: “A vrut el cu adevărat să înnobileze şi să purifice viaţa?... N-a mers… acolo şi pentru parale? Să devină erou al patriei un mercenar? Aceasta e întrebarea!”

Planul realului este deseori întrerupt de imagini din “Anotimpul numărul cinci”, un ciclu de vise ale personajelor principale în care, conform voinţei scenaristului şi autopsierului (!) Sebastian Tufiş, Cioromârda apare ca “un sâmbure de ludaie, lud, un tărâm (…) ca un sâmbure de dovleac închis într-o mare de întuneric, ce n-a văzut niciodată lumina şi nici n-a bănuit-o (…)” iar scenariul se doreşte a fi nici mai mult nici mai puţin decât continuarea peliculei lui Vittorio de Sica, “Hoţii de biciclete”!

Personajele, locurile şi întâmplările se înscriu pe linia ciudăţeniilor României de azi, ţara în care “mâine-poimâine o să rămână numai parlamentarii, guvernanţii şi preşedintele – să facă şosele, să-şi facă vile, să fure tot ce-o mai rămâne”.

Astfel, generalul Ghearăntoarsă zis Titi este prezent la căpătâiul soldatului pentru a ţine un discurs menit să-i asigure un loc mai în faţă pe lumea de Apoi (mai exact, un loc în cimitirele eroilor în care “zac generali care n-au a face nimic cu eroismul”).

Poliţistul Ioanea Păsulii, fost pacient al spitalului din Socola (“nebun sub acoperire”, cum îşi spunea) îşi pregătea lucrarea de masterat despre Odiseea şi îi recita generalului Trandafir (şeful său direct) versuri din această lucrare, trecând cu uşurinţă de la corăbiile lui Homer la defuncta flotă românească.

“Felceriţa” Ruxandra era pasionată de pictură. Lângă o replică a celebrei Întoarceri a fiului risipitor a lui Rembrandt aşezase Întoarcerea fiului risipitor Paraschiv, o compoziţie proprie redenumită – la sugestia prefectului Gingirică – Întoarcerea tatălui risipitor, “de ce nu?”. Dacă nu s-ar fi împiedicat de opoziţia părintelui Ciprian, Ruxandra ar fi deschis o expoziţie proprie în biserica din cimitir: ”eu am zis c-ar fi un prilej să mai calce şi prin biserica dânsului cineva… Că biserica parcă a devenit proprietate privată, a părintelui!”

Ciudăţeniile satului lui Paraschiv par a nu se termina: în zidurile bisericii satului (ridicată din banii căpşunarilor şi dotată cu aer condiţionat!) e zidită o Ană – Ana de Cioromârda – care, spre deosebire de Ana lui Manole, şi-a acceptat jertfa “şi n-a plâns”; există o Pytia de Cioromârda, pe numele său Vinerica, persoană care ştia mereu nu doar ceea ce se întâmplă ci şi ceea ce urmează să se întâmple; controversatul profesor Zeze Puţintelea îşi dă duhul într-o hazna ecologică; nedespărţiţii Gica şi Gicu fură “capra vecinului” iar Filofteia Năsturică ştie aproape totul despre Hamlet, despre “Azilul de noapte” ori despre Ulise.

Nici imaginile-simbol nu lipsesc din roman: puştii din sat îşi manifestă dispreţul faţă de trecut strâmbându-se în oglinda retrovizoare a unei Skode vechi din spatele casei lui Paraschiv; cimitirul e raiul în care ajunge şarpele scăpat din ciocul berzei, amintind astfel de povestea biblică potrivit căreia diavolul-şarpe pătrunde în rai; Gicu şi Gica amintesc de Adam şi Eva iar Irina cu pruncul său în braţe (fiul lui Paraschiv) aminteşte de imaginea Fecioarei cu pruncul.

Consider Întoarcerea tatălui risipitor un roman-caleidoscop care dezvăluie o societate românească bolnavă, ciudată şi dezorientată, o societate în care locul ocupat de individ nu are nimic de-a face cu valoarea acestuia (în fapt, cu lipsa de valoare!). Un roman-oglindă a societăţii noastre în care tranziţia se permanentizează şi în care spoiala exterioară acoperă cu success (încă) găunosul conţinut.

Poate greşesc, dar citind am avut impresia că autorul mai plăteşte şi poliţe prin referiri mai mult sau mai puţin transparente la persoane (personalităţi) ale prezentului. Uneori pare că exagerează (de exemplu cu punctele de suspensie:)).

Dar, când ai talent şi, pe deasupra, mai ai şi dreptate, de ce nu?

A, să nu uit: romanul este “împănat” cu glume care m-au făcut să râd cu lacrimi.

Plăcut.

Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao

2010-02-11T11:24:00.002+02:00

de Junot Diaz

Criticii: Naţional Book Critics Circle Award 2007 şi Premiul Pulitzer 2008.

Autorul: “Povestea mea nu este cea mai înspăimântătoare, cea mai limpede, cea mai dureroasă sau cea mai frumoasă. Se întâmplă să fie doar cea care mi-a ieşit în cale.”

Eu: Hmm… mi-am spus la începutul acestei poveşti, bântuită de simţăminte contradictorii care se învecinau, uneori, cu revolta. Am început prin a acuza personajele de indolenţă şi comportament stupid iar autorului i-am reproşat felul în care a înţeles să le modeleze precum şi jocul cu răbdarea cititorului care nu cunoaşte limba spaniolă.

Treptat, povestea m-a prins. Pentru că am hotărât să nu mai judec personajele şi nici drumul pe care autorul a înţeles să le poarte.

L-am luat pe Oscar Wao drept ceea ce era: un dominican ajuns împreună cu familia sa în New Jersey, în mijlocul unei lumi care îl respinge. “Cartonaşul verde” îl trecuse din lumea a treia direct în mijlocul civilizaţiei şi al abundenţelor de tot felul. Atras de cărţi, de jocurile video şi de tot ceea ce înseamnă SF, Oscar pare a uita că pentru a te accepta cei din jur trebuie mai întâi să te accepţi tu însuţi. Tocilar şi introvertit social, prea gras pentru a avea prieteni şi prea puţin dispus la eforturi care ar putea schimba ceva în aspectul său exterior, Oscar trăieşte un adevărat infern în perioada liceului. Dar nimic nu pare a-l urni către o posibilă schimbare. Nici sfaturile imprevizibilei Lola, sora sa, cea care înţelesese că nu poţi să fugi, că singura scăpare e “cea spre-năuntru”; nici eforturile lui Yunior care din dragoste pentru Lola încearcă să-l ajute pe Oscar în războiul acestuia împotriva kilogramelor în plus; nici La Inca, sua abuela, care umplea tăcerile cu rugăciuni.

Totuşi, scurta viaţă a lui Oscar Wao a avut şi o rază de lumină. Ea s-a numit Ybon şi l-a ajutat să înţeleagă ce înseamnă viaţa. Din nefericire şi ce înseamnă sfârşitul, deopotrivă.

Personajele cărţii pendulează între fuku (un blestem al cărui “kilometru zero” se află în Santo Domingo) şi zafa (vraja pentru protecţie împotriva acestui blestem). Dacă la început am gândit că e uşor să dai vina pe un blestem pentru a găsi motivaţii pentru tot ceea ce ai făcut sau nu, au fost şi momente în care am fost de partea eroilor cărţii: de exemplu, când acest fuku s-a numit El Jefe (dictatorul Rafael Leonidas Trujillo Molina împuşcat într-un final de asasini susţinuţi de S.U.A.).

“Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao” se doreşte a fi o zafa, vraja care să pună capăt viselor cu Bărbatul Fără Chip, pentru ca personajele ce se vor naşte dincolo de sfârşitul poveştii să nu se mai teamă. Lumea să fie mai iubitoare şi mai puternică.

Jocul cu trecutul

2010-02-01T14:39:00.003+02:00

Istoria între adevăr şi ficţiune
de Lucian Boia

Considerând istoria “o construcţie intelectuală”, Lucian Boia apreciază textul (discursul) ca având o doză de autonomie faţă de trecutul la care acesta se referă, sprijinindu-se pe imaginar şi ideologie.
Există şi procesul de selecţie, uneori extrem de drastică, proces în urma căruia încărcătura reală a trecutului este mult diminuată. Dacă iniţial interesau evenimentele, treptat acestea lasă locul prioritar structurilor, iar interpretarea prin prizma evoluţiilor economice pare a prinde teren în faţa evoluţiilor politice. Şi astfel, anul 476, un reper istoric până nu demult greu de contestat, începe să pălească în faţa problemelor complexe a căror lungă evoluţie a dus la prăbuşirea treptată a Imperiului Roman. Iar împăratul Romulus Augustus s-ar întrista, probabil, să afle că rolul său diminuează în trecerea de la Antichitate la Evul Mediu.
“Trecutul înseamnă legitimare şi justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.”
Dar, de ce “joc”?
Pentru că omul apelează la fabulaţie, iar aceasta este “un joc nesfârşit cu tot ce ne înconjoară, prelungit adesea până la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile”.
Aşadar, istoria nu este realitate, ci reprezentare. Pornind de la acelaşi izvor, teoreticienii istoriei îşi folosesc imaginaţia pe care apoi o îmbracă în haina (uneori strâmtă!) a ideologiei. Interpretările sunt deseori naţionaliste (cu doze de “adevăr” reale sau nu) ajungându-se la “istorii” diferite. Se poate interpreta la fel de bine originea românească ori grecească a “Învăţămintelor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Aici putem aminti şi interpretarea naţionalistă a continuităţii româneşti pe întreg teritoriul vechii Dacii în opoziţie cu cea naţionalistă maghiară care susţine imigraţionismul. Şi totul, pornind de la aceleaşi izvoare istorice. Aceste multiple posibilităţi de a reînvia trecutul se constituie în argumente în plus ale tezei potrivit căreia istoria este reprezentare. O reprezentare gândită în principal prin prizma dihotomiei bine/rău, în orice caz în termeni de opoziţie. În realitate, trecutul înseamnă şi apropiere şi interferenţe, nu doar spectacol şi dramatism. Civilizaţia românească este şi ea un rezultat al acestei “vieţi obişnuite” nu doar al conflictelor care au măcinat-o.
În istorie găsim legitimare şi justificări. Ea ne oferă modele iar învăţămintele care pot fi desprinse sunt nenumărate. Uneori, consideră autorul, ar fi mai bine fără aceste învăţăminte. Pentru că, de fapt, istoria nu se repetă. Iar aplicarea automată a “învăţămintelor” istoriei ar putea fi o metodă sigură de a greşi.
Putem alege armonizarea contradicţiilor iar nu dramatizarea lor. Şi pentru că asumarea învăţămintelor istoriei cade în responsabilitatea noastră, Lucian Boia are şi soluţia: o lume care trăieşte tot mai mult în prezent, eliberată de tensiunile trecutului.
Pentru aceasta, important este să nu mai gândim în termeni de “noi” şi “ceilalţi”: “dacă nu ne-am simţi atât de implicaţi în trecut şi nici în viitor, ci numai în present, dacă n-am fi tentaţi, pe de o parte, să absolutizăm contradicţiile, iar pe de altă parte să ne refugiem în soluţii antiistorice eliberate de contradicţii, atunci cu siguranţă am gândi istoria altfel decât o gândim. Gândind altfel, am fi altfel, şi altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci şi istoria efectivă.”
O carte interesantă, despre multiplele feţe pe care le îmbracă trecutul (interpretări date funcţie de interesele celor implicaţi), şi despre cum ar fi dacă armonia ar lua locul tensiunilor.
Despre real şi imaginar.

Echilibrul între estetic şi etic în formarea personalităţii

2010-01-21T13:20:00.001+02:00

de S. Kierkegaard

Considerând alegerea ca fiind o expresie a eticului (“oriunde e vorba de un ´sau-sau´ în sens strict putem fi siguri că eticul joacă un rol”), asesorul Wilhelm îi aminteşte autorului pseudonim A că singurul ´sau-sau´ absolut este alegerea între bine şi rău, alegere care e “absolut etică”.
Fără a considera esteticul ca fiind “răul” (dar acuzând esteticul de “indiferenţă” ceea ce este, totuşi, rău), autorul subliniază că cel care alege eticul alege un “bine abstract”, fiinţa acestui bine fiind doar afirmată, existând în continuare posibilitatea de a opta pentru “rău” la următoarea alegere.
O concepţie estetică de viaţă se întemeiază pe ceea ce poate şi să fie dar şi să nu fie. Trebuie să trăim pentru a ne împlini poftele. De aceea această concepţie afirmă disperarea. Doar că, disperarea în concepţia estetică asupra vieţii înseamnă să câştigi întreaga lume în aşa fel încât să-ţi pierzi sufletul: “La ce-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). Dar se poate şi invers: să pierzi întreaga lume dar să-ţi păstrezi sufletul. Se naşte întrebarea evidentă: Ce este acest suflet, această “esenţă a mea cea mai profundă” neafectată de pierdere dar care ar putea suferi în urma câştigului?
Vorbim, în fapt, de acel “sine” al fiecăruia dintre noi, un “sine” care ar putea fi definit ca fiind “cel mai abstract şi, în acelaşi timp, cel mai concret lucru din toate, e ´libertatea´”.
În timp ce esteticul este ceea ce-l face pe om să fie ceea ce el este nemijlocit, eticul e ceea ce-l face pe om să devină ceea ce el devine. Aşadar, omul care trăieşte doar estetic neglijând latura etică a vieţii nu devine conştient de sine. Eticul nu vrea să facă din om un altceva, ci doar să-l facă să fie el însuşi astfel încât esteticul să nu fie nimicit ci doar transfigurat.
Autorul combate şi concepţia potrivit căreia, în contrast cu cea estetică interesată de desfătare, consideră că sensul vieţii este dat de împlinirea datoriilor. Păcatul acestei concepţii este că “individul este pus într-o relaţie exterioară cu datoria”. Or, individul care trăieşte etic “simte linişte şi siguranţă pentru că n-are datoria în afara sa, ci în sine”.
Deşi categoria de la care se revendică esteticul este frumosul, punctul de vedere estetic asupra vieţii susţine ceva accidental; doar punctul de vedere etic este cel care înţelege omul în desăvârşirea sa, văzându-i adevărata frumuseţe: “Concepţia etică după care fiecare om are o vocaţie are două avantaje în comparaţie cu teoria estetică a talentului. Pe de o parte nu lămureşte ceva accidental în cadrul existenţei, ci ceea ce este universal, pe de alta arată universalul în adevărata sa frumuseţe. Talentul e frumos abia când e transfigurat, devenind vocaţie.”
Ca atare, un om e cu atât mai neobişnuit cu cât realizează în viaţă mai mult din ceea ce este universal omenesc. Dar, pentru a fi extraordinar, omul trebuie să exprime acest universal omenesc la modul superlativ iar nu într-un mod mediocru, fapt ce ar duce la “un cult al banalităţii”.
“Adevăratul om neobişnuit este adevăratul om obişnuit” fapt ce se explică prin aceea că “orice om este o excepţie şi e adevărat că orice om este deopotrivă universalul omenesc şi excepţia de la acesta”.
Şi, pentru a închide cercul, amintesc că la începutul prezentării cărţii menţionam că în timp ce pentru A viaţa apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Iată un citat al autorului, care mi-ar putea sluji drept încheiere:
“Despre omul etic se poate spune că e asemenea unei ape liniştite şi adânci, în schimb cel ce trăieşte estetic e mişcat doar la suprafaţă.”

SAU – SAU

2010-01-09T11:44:00.003+02:00

Un fragment de viaţă editat de Victor Eremita
Partea a doua cuprinzând hârtiile lui B. Scrisori către A
Autor: S. Kierkegaard

“Valabilitatea estetică a căsătoriei”
Studiul are forma unei scrisori (improprie, de altfel, prin dimensiune) adresată de Wilhelm, asesor la tribunalul curţii şi al oraşului, unei persoane cu “fire cuceritoare” pe care autorul doreşte s-o pună în gardă nu faţă de lume ci faţă de propriul sine. E o provocare la luptă întrucât B (pseudonimul autorului) îl desconsideră pe A (pseudonimul destinatarului acestei “epistole”) despre care afirmă că e asemeni pilotului unei corăbii care însă, având ochiul “priceput la oameni şi la ape”, ştie cât de departe să ducă oamenii spre a-i face să eşueze.
Viaţa este diferit percepută de cei doi: în timp ce pentru A ea apare ca o apă învolburată, pentru B ea e o apă liniştită şi profundă. Conştient de aceasta, autorul doreşte să-şi convingă interlocutorul despre importanţa estetică a căsătoriei, nemulţumit de faptul că mai toate scrierile se încheie acolo unde ar trebui să înceapă: “Nu şi-au croit oare peste secole autorii şi cititorii de romane calea de la un volum la altul, pentru a se opri la o căsătorie fericită, n-au răbdat oare cu încredere generaţii întregi câte patru acte de greutăţi şi încurcături, numai pentru că în actul al cincilea părea că se va ajunge la deznodământul unei fericite cununii?”
Studiul fiind conceput ca replică în care sunt reluate afirmaţii ale lui A, cititorul are posibilitatea să cunoască şi punctul de vedere al acestuia din urmă, alături de cel al autorului. Şi astfel, poate filtra opiniile celor doi cu privire la subiectele propuse, având propriul punct de vedere.
Convins că nimic nu distruge esteticul dintr-un om, asesorul Wilhelm nu acceptă împărţirea “strigătoare la cer” potrivit căreia doar cei puternici, bogaţi şi cultivaţi au parte de estetic, iar cei săraci au parte cel mult de religiozitate. Eticul, esteticul şi religiosul sunt prezentate ca sfere diferite în acord (armonie, deci) atât în prima iubire cât şi în căsătorie. Iubirea e unitate a contrariilor, “senzuală şi totuşi spirituală, libertate şi totuşi necesitate, e o chestiune de moment, ţinând în mare măsură de prezent, având totuşi în sine o veşnicie”. Şi insistă pe importanţa aspectului religios al căsătoriei, propunându-şi să dovedească faptul că religiozitatea şi eticul ce se adaugă primei iubiri în iubirea conjugală nu o minimalizează pe aceasta din urmă: “Nu-l consider pe Dumnezeu atât de supralumesc încât să nu-i pese de pactul dintre bărbat şi femeie, pe care chiar el l-a iniţiat; iar eu n-am devenit atât de spiritualizat încât latura pământească a vieţii să-mi pară lipsită de importanţă. Toată frumuseţea cuprinsă în erotismul păgân îşi are valabilitatea în creştinism, în măsura în care poate fi legată de căsătorie.”
De altfel, în repetate rânduri asesorul Wilhelm îl acuză pe A de faptul că – trăirile sale nefiind profunde – viaţa îi este o simplă închipuire, oprindu-se mereu şi mereu în faţa începutului: un cuceritor care nu mai vrea nimic de la victima sa după ce a supus-o. Cavalerul primei iubiri nu crede în eternitatea acesteia!
Referindu-se la modul în care individul se raportează la timp, autorul îi acuză atât pe cei care trăiesc cu precădere în amintire (cei ce-şi doresc să se întoarcă în timp), cât şi pe cei care trăiesc cu precădere în speranţă (cei preocupaţi exclusiv de viitor) şi pledează pentru “individul adevărat” care trăieşte în acelaşi timp în speranţă şi în amintire, unitatea dintre acestea două fiind “adevăratul timp prezent”. Doar în acest fel viaţa individului dobândeşte continuitate adevărată, plină de conţinut.
Această idee de continuitate în iubire, atitudine, trăiri, este obsesiv reluată de autor evidenţiind astfel prezenţa eticului în viaţa individului.
Autorul studiului concluzionează: “Iubirea conjugală îşi are adversarul în timp, victoria în timp, eternitatea în timp, astfel că va avea întotdeauna o misiune de îndeplinit, chiar dacă ne-am imagina că îi lipsesc toate aşa-zisele încercări exterioare şi interioare.”
În accepţiunea autorului, desăvârşirea există. Ea este unitatea dintre iubire şi datorie, aşa cum tot ceea ce e frumos şi bun apare ca fiind o unitate de contrarii.
Explicându-i toate acestea lui A, asesorul Wilhelm “a tras aer în piept, bucurându-se de libertate”: dixi et animam meam liberavi

colindul meu

2009-12-25T10:40:00.009+02:00

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
când privesc spre norul lor fragil
şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
în ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.
(continuare)

Petru Creţia

2009-12-20T12:57:00.003+02:00

Cartea la care mă voi referi mai jos cuprinde două studii inedite ale autorului, bazate pe cercetarea „personală şi adâncită” a textelor originale Iliada şi Odiseea, precum şi Furtuna. Studiile se numesc „Ahile sau despre forma absolută a prieteniei” şi „Ariel sau despre forma absolută a libertăţii” şi, în prefaţa volumului, Gabriel Liiceanu afirmă: „Nici un alt eseu din cultura noastră nu are rădăcini culturale mai adânci decât cele din care au ieşit paginile lui despre Ahile. Într-o cultură matură, ca să nu zic într-una normală, apariţia lor ar fi făcut dată. La noi, au trecut neobservate şi neobservate au rămas până azi.”

despre prietenie

Petru Creţia consideră Iliada o „Ahileiadă”, apreciind că „Iliada” este un titlu amăgitor întrucât, din cei zece ani cât a fost asediată Troia (Ilionul) de către ahei, epopeea narează doar o scurtă perioadă (nouă săptămâni) dintr-al zecelea an, respectiv acea perioadă care îl are ca protagonist pe Ahile.

Şi autorul demonstrează în studiul său ce înseamnă Ahile „în spaţiul şi în structura Iliadei, în timpul şi în sensul ei”.

Născut dintr-un tată muritor dar cu obârşie divină şi dintr-o nereidă, zeiţă care trăia în adâncurile mării, Ahile se împrieteneşte încă din copilărie cu Patrocles, alături de care va pleca mai apoi la război.

La această prietenie se referă Petru Creţia când afirmă că Iliada – acest poem al „unor pasiuni nemăsurate şi fatale” este, în fapt, „un mare poem al prieteniei între doi bărbaţi”.

Patrocles cade în luptă răpus de Hector, cel mai important războinic al troienilor. Ahile îşi va răzbuna prietenul, luîndu-i viaţa lui Hector.

Războinic desăvârşit, Ahile e capabil de lucruri excesive şi pustiitoare, fiind deseori „crud ca o fiară”.

Dar războinicul absolut contestă uneori, pe parcursul epopeii, validitatea idealului eroic afirmând valoarea unui alt ideal: viaţa. Sub semnul acestei valori stă prietenia sa cu Patrocles, relaţie în care investeşte sensibilitatea sa.

Petru Creţia: „Ahile e făcut din uri şi iubiri. Câtorva dintre ele li se dăruieşte pe deplin. Dintre cei pe care i-a iubit, doar lui Patrocles: el dă măsura şi nemăsura puterii sale de iubire. Celorlalţi – atâta cât dăruie în chip firesc orice om.”

despre libertate

Ariel e duhul salvat de Prospero din prizonieratul lui vegetal şi care îi este aservit, ca spirit, în vederea împlinirii unor ţeluri magice. Dar, aparţinând unei alte ordini, acesta se va întoarce în neîngrădirea şi în veşnicia sa imediat ce Prospero va birui asupra răului şi dezordinii.

Fusese atras pe Insulă de magia acestui tărâm şi devine, astfel, spiritul rătăcit o clipă „printre treburile omeneşti, dar nu contaminat de ele”.

Născoceşte cântece şi poezii. E liber şi fericit iar libertatea şi bucuria fără margini iau forma copilăriei cosmice. Ariel e „copilul lumii”.

Shakespeare a creat un personaj inedit pe care nimeni – în afara propriei voinţe – nu-l poate supune, un personaj pentru care trăirile sunt alegerile şi născocirile lui.

Dar Petru Creţia rezumă într-o frază superbă ceea ce este acest personaj: „Ariel este un prisos şi de prisosuri n-au nevoie decât cei ce sunt chemaţi să sporească universul cu acele zădărnicii fără de care universul ar fi zadarnic.”

Un autor de excepţie. O carte de citit.

Dumnezeu s-a născut în exil

2009-12-12T22:30:00.003+02:00

de Vintilă Horia

Scrisă în limba franceză şi distinsă cu premiul “Goncourt” în anul 1960, “Dumnezeu s-a născut în exil” este cartea care te ajută să înţelegi că atunci când te refuză exteriorul îţi poţi găsi loc în interior. În propriul interior. Ca o regăsire izbăvitoare după ani de rătăciri în care ai crezut că trupul este tot ceea ce contează.
“Cartea mea e, în esenţă, un imn al libertăţii.”
Astfel îşi caracterizează autorul acest roman când se adresează cititorilor catalani cu ocazia publicării acestuia în Spania. Scrie, atunci, “Despre degradare şi risc”, text născut “ nu ca o justificare, ci numai ca o clarificare” a ceea ce a trăit şi a simţit, pentru ca cei care vor citi să înţeleagă cel mai important punct de vedere, acela al celui implicat în mod direct şi care, asumându-şi pe deplin faptele, afirmă: “Nu regret, deci, ceea ce s-a întâmplat, pentru că totul are un sens în viaţă, o valoare de simbol.” Despre el însuşi, va afirma: “Aparţin unui popor de ţărani şi poeţi, al cărui contact cu istoria a fost totdeauna dureros şi tragic. Un popor care adesea s-a retras în istorie (filozofii noştri, Lucian Blaga şi Mircea Eliade au explicat bine acest fenomen), s-a ghemuit dincolo de vizibil, în pădurea miturilor lui. Este vorba de o promisiune sau de un mesaj pe care Ovidiu şi Radu Negru, personaje ale celor două romane ale mele, l-au pus în lumină.”
Aflat el însuşi în exil, Vintilă Horia vorbeşte despre Ovidiu Naso, poetul exilat la malul Mării Negre, în Tomis, unde a şi murit în anul 17.
Poate pentru că “Arta iubirii” era recitată de tinerii Romei iar poetul era aclamat având astfel dovada popularităţii sale fără a fi nevoit, asemeni lui Augustus, să dea oamenilor mâncare şi să îi ducă la circ şi la teatru pentru a-şi auzi aclamat numele. Sau poate pentru că Augustus era doar un om puternic, adică “un om înspăimântat de propria-i putere” în timp ce Ovidiu nu era singurul care vedea corect lucrurile, dar era singurul care le scria: “Eu sunt poetul, el nu este decât împăratul”. Poate şi pentru alte vini reale sau doar închipuite, Augustus îl trimite în exil.
Cititorul parcurge etapele acestui exil de la deznădejdea începutului accentuată de neputinţa revenirii la viaţa pierdută, până la abandonarea finală în mâna destinului odată cu revelaţia libertăţii interioare imposibil de înlănţuit.
Obişnuit cu o mulţime de zei care acopereau cerul Romei şi care se luptau pentru întâietate în faţa muritorilor de rând, Ovidiu este surprins de religia monoteistă a geţilor în mijlocul cărora îi este hărăzit să trăiască. Nedumerit, se întreabă: “cum poate un zeu să umple cu persoana lui un cer întreg?”
Obiceiurile ciudate ale acestora (geţii plângeau intrarea în viaţă a unui nou-născut care era, astfel, sortit suferinţei până când Zamolxis se va îndura de el), dorinţa de a-i cunoaşte mai bine îi poartă paşii prin ţara lor, spre muntele sacru Kogaionon pe vârful căruia trăieşte marele preot înconjurat de călugării săi. Dar sfârşeşte prin a descoperi Muntele sfânt în el însuşi când, întins sub merii înfloriţi ai lui Scoris, întâlneşte clipa de pace necunoscută până atunci. Şi găseşte înlăuntrul său făgăduiala veşniciei, aceeaşi pentru fiecare om, bogat sau sărac, rege sau sclav, poet sau soldat: “Credeam că zeii aveau puterea de a ne transforma în animale, în plante sau în stânci. Toate acestea nu mai sunt cu putinţă. Căci adevăratul Dumnezeu a luat forma noastră, El s-a transformat în om…”
În lume se născuse Fiul Omului iar în exilat se născuse credinţa. Iisus apare el însuşi ca exilat, născut într-o ţară care nu crede în el şi nu-l doreşte: “Ştiu acum că Roma, acea Romă care era, la începutul suferinţei mele, ţinta tuturor gândurilor mele, nu se află la răspântia tuturor drumurilor terestre, ci în altă parte, la capătul unui alt drum. Şi mai ştiu că Dumnezeu s-a născut, şi El, în exil.”
“Iată, cine vrea să mă cunoască mai bine nu are decât să recitească Dumnezeu s-a născut în exil şi Cavalerul Resemnării. Eu sunt acolo, cu toate scînteierile şi cu toate umbrele mele. Numai prin mijlocirea cărţilor se poate judeca un scriitor, şi nu pe baza câtorva articole.”
Şi cum eu nu citisem decât câteva articole despre Vintilă Horia, l-am lăsat să se prezinte, citindu-i cartea.
Părerea mea: o carte interesant concepută dar care nu impresionează prin conţinut.

Zece personaje preferate

2009-12-05T12:12:00.003+02:00

leapşă

Am primit-o de la insemnaridinsubterana fapt pentru care mulţumesc şi mă grăbesc să răspund.

Aşadar:

Mai întâi, Ileana Cosânzeana. Pentru că întruchipa, pe atunci, tot ce-mi doream eu de la viaţă: cosiţe ca aurul, obraji ca laptele, buze ca petalele de trandafiri şi norocul de a fi iubită de Făt-Frumos (cel mai vrednic dintre bărbaţi :) ) care se lupta cu zmeul pentru a o salva. O iubea. Iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii.

Apoi, Monica din „La Medeleni”. Voi mărturisi că o admiram pe Olguţa dar o iubeam pe Monica. Oarecum, mă identificam cu aceasta din urmă: o viaţă interioară mult mai bogată decât cea exterioară; un fel de a trăi într-o lume a ta departe de partea dură a vieţii din afară. Cel puţin pentru o vreme.

Treptat, arborele eroilor mei din cărţi s-a ramificat. Pe o astfel de ramificaţie erau aşezate personajele din cărţile de şcoală, cele aşa-zise pe atunci „lecturi obligatorii”. Cunoaştem cu toţii aceşti eroi. Îl voi menţiona doar pe Ilie Moromete pentru că în copilărie mi-l amintea pe bunicul iar mai târziu pe tatăl meu care, spre sfârşitul vieţii sale, începuse să-i semene tot mai mult: inteligenţă şi îndărătnicie, încredere şi disperare, cuminţenie şi revoltă, dragoste şi deriziune.

O altă ramificaţie a copacului îşi aplecase până-n pământ crengile de greutatea Celor trei muschetari şi a tuturor cavalerilor şi domniţelor care bântuiau paginile cărţilor în care onoarea cuvântului dat era cea mai de preţ avuţie. Şi mergea (această ramificaţie) până sus, sus de tot , unde Andre Castelot m-a ajutat să-l cunosc pe Napoleon Bonaparte. Un erou pe cât de real pe atât de disputat, greu de aşezat într-o parte sau alta a liniei (fragile, de altfel) care separă binele de rău. (Sper să recitesc, cândva, această capodoperă.)

Era şi ramificaţia aceea care începuse cu băieţii din „Steaguri pe turnuri”, cartea lui Makarenko descoperită într-o vacanţă de vară în casa bunicilor. Din păcate, nu-mi amintesc numele băieţilor ca, de altfel, numele multor personaje din cărţile marilor autori ruşi către care această carte mi-a deschis drumul. Dar pot aminti de Anna Karenina şi de Rodion Romanovici Raskolnikov fără teama de a greşi. Personaje puternice, Karenina şi Raskolnikov au, deopotrivă, mari slăbiciuni. O viaţă interioară bogată, personalităţi complexe uşor de judecat dar în egală măsură uşor de iertat. Iată personajele care m-au atras în cărţile citite.

Dar nu voi ascude faptul că am fost mereu o visătoare. Aşadar, Ştefan Viziru pentru că ştia cum să privească cerurile. Astfel că acestea i se deschideau în Noaptea de Sânziene. Şi pentru că îşi construise „camera verde”, o lume a lui unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi unde acesta îl lua în braţe. Ştia să se sustragă timpului istoric şi celui fiziologic, integrându-se timpului cosmic. Citind. Îşi „lua cu el” un scriitor (un poet, de pildă) şi se smulgea clipei de faţă. Iar clipa nu-l mai confisca, nu-l mai teroriza (vezi bombardamentele asupra Londrei). Îşi oferea prietenia animalelor (şopârla, ariciul) fără să aştepte nimic în schimb. Un „iniţiat” căruia îi erau accesibile părţile ascunse ale Lumii.

Voi încheia cu Sfântul Augustin. Ştiu că e autor iar nu personaj doar că eu îi simt prezenţa în paginile scrierilor sale. Ca şi cum şi-ar deschide sufletul. Şi, în plus, el mă ajută, cumva, să închid cercul. Pentru că începusem cu „iar iubirea îmi părea pe atunci scopul vieţii”. Acum simt din nou că e aşa. Mai ales că, citind „Despre geneză în sens literal” descopăr că un sfânt îmi spune acelaşi lucru: iubirea e totul şi prin iubire, omul devine icoană.

M-aş bucura să ştiu că cei care trec pe aici continuă această leapşă. Sincer, mie mi-a folosit. Am constatat că, în general, mă atrage un anumit „gen” de personaj greu de catalogat la „buni” sau „răi”, personaj situat parcă într-o echilibristică permanentă între alb şi negru.

Memorii

2009-11-27T20:26:00.003+02:00

de Valeriu Anania

Am cumpărat cartea în primăvară, în vremea când am citit „Jurnalul fericirii” scris de Nicolae Steinhardt.
Personalitate controversată, autorul “memoriilor” m-a făcut să-mi doresc să-l înţeleg (să-l desluşesc, mai exact) când, pe ultima copertă, am citit următoarele: “Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită-n pietre, şi o duci până unde poţi. (…) Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp. Dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.”
Aşa că, am lăsat acest suflet să vorbească iar eu am ascultat.
A început cu adolescenţa “verzulie” care avea să genereze mai târziu “tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţin liberi în cuget”; o perioadă în care a desfăşurat activitate legionară şi al cărei stigmat îl va purta toată viaţa “ca un luceafăr trist în spicul cununii”.
În septembrie 1941 intră la Mânăstirea Antim ca novice deşi bătrânul mitropolit Gurie Grosu, fost al Basarabiei, îl îndeamnă să renunţe: “De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mânăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă.”
Nu voi insista asupra etapelor pe care le-a parcurs Valeriu Anania de la călugărul Vartolomeu la inspectorul patriarhal pentru învăţământul religios şi directorul bibliotecii Patriarhiei. Nici asupra numeroaselor arestări şi tot atâtea eliberări de care a avut parte (eliberări făcute, adesea, la intervenţia patriarhului Justinian).
Poate doar ultima arestare ar trebui menţionată, cea din 1958, pentru că aceasta sfârşeşte cu o condamnare: “25 de ani pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Execută pedeapsa doar până în august 1964 când este eliberat printre ultimii “politici”.
După un an pleacă în America, la cererea Episcopiei de aici, cerere semnată de vicarul Ioan Bugariu şi de secretarul Glicherie Moraru.
Mărturisesc că am fost tentată în vreo două rânduri să renunţ la carte. Un “ceva” mă face să nu pot aşeza această carte alături de “Jurnalul fericirii”, deşi subiectele acestora sunt asemănătoare.
Poate pentru că nu am fost de partea autorului când a devenit (deseori) martor al acuzării în procesele prietenilor(!) săi: îl denunţă pe Radu Gyr, vechiul său prieten care va fi conamnat la moarte (nu va muri, totuşi, în închisoare); apoi, îi denunţă şi pe alţii, “prins de un fel de furie împotriva tuturor celor care erau atunci liberi în timp ce eu zăceam în puşcărie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău.”
Departe de mine gândul de a încerca să-l judec pe autor. Consider că pentru a avea căderea să judeci, trebuie să fi trecut prin ceea ce a trecut cel judecat: chinuri, suferinţe, torturi.
Nu mă pot împiedica, totuşi, să nu gândesc că Nicolae Steinhardt a trecut cel puţin prin aceleaşi suferinţe. Iar “Jurnalul” său emană infinită căldură şi bunătate. El ştie să ierte şi te ajută şi pe tine, ca cititor, să-i urmezi exemplul. De aceea Virgil Ierunca spune că “Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie şi altar”.
Or, în “Memorii” am simţit în spatele cuvântului un om puternic, inteligent, abil, dar prea puţin dispus să ierte.
Dar “cine mai poate judeca pe un om care trece prin asemenea situaţii-limită? Nici măcar propria lui conştiinţă, stâlcită de incertitudini. Doar Dumnezeu, la Judecata de Apoi.” Cel puţin, aşa se exprimă autorul însuşi.
*
Mărturisesc că la partea a doua a cărţii am renunţat.
Scrierea îmi părea tot mai personală, Valeriu Anania însuşi mărturiseşte: „nu urmăresc efecte stilistice; îmi propun doar să fiu veridic”.
Or, eu doream să ascult o poveste din care să am ceva de învăţat. Simplele relatări şi/sau justificări nu-mi folosesc la nimic.

Sindromul de panică în Oraşul Luminilor

2009-11-16T22:04:00.005+02:00

de Matei Vişniec

Cafeneaua Saint-Medard era singurul loc din Paris unde totul devenea posibil. Aşezată la baza străzii Mouffetard, într-un loc malefic impregnat de energia isteriilor colective, în Evul Mediu fusese aici o curte a miracolelor unde oamenii veneau în procesiuni, se autoflagelau şi asistau la minuni care se desfăşurau sub ochii lor.
Tot aici şi tot minuni aşteptau şi cei care formau „grupul numărul cinci fără limbă maternă”, scriitori veniţi din estul Europei la Paris, locul în care visau cu toţii să devină celebri: autorul, devenit faimos prin publicarea poemului „Corabia”, poemul care îi adusese „o celebritate mondială şi apoi o uitare mondială”; bătrânul cu lavalieră, pe numele său Pantelis Vassilikioti cunoscător a şapte limbi; Jaroslava, doamna cu pălărie galbenă, imensă; Francois Compte care lucra la o agenţie bancară şi un domn orb pe nume Lajournade.
„Ca nişte muşte, aşa veniţi toţi la Paris. Fără să vă daţi seama că Parisul nu mai este ce a fost, că Parisul este acum un muzeu, o iluzie...” Aşa îi „încuraja” pe aspiranţii la celebritate domnul Cambreleng, un „prieten al Europei de Est” şi, în plus, „unul dintre puţinii intelectuali minori francezi capabili să nu confunde Budapesta cu Bucureştiul.”
De altfel, tot misteriosul domn Cambreleng (un pretins editor care nu tipărise încă nicio carte)
aduna în cafenea siluete pe cale să devină fie autori, fie personaje, deseori frontiera dintre cele două categorii devenind insesizabilă. „Sunteţi autor sau personaj?” era întrebarea de pe buzele tuturor. Poate pentru că autorii erau, în fapt, la fel de imaginari ca şi personajele pe care le creaseră. Sau, autorii îşi trăiau ei înşişi poveştile şi deveneau, în acestea, personaje. Unii reuşeau să-şi treacă personajele „în realitate” devenind şi ei, implicit, „autori reali”.
Domnul Cambreleng considera cărţile nişte mici muzee portabile şi era autorul teoriei potrivit căreia alte semne iau astăzi locul cuvintelor. Acestea din urmă ar trebui să intre la muzeu iar locul lor să fie luat de imagini şi sunete: „a venit momentul impulsurilor şi al pulsiunilor, al comunicării telurice prin semne urbane.”
Cel mai cumplit loc pentru o carte este librăria, afirma domnul Cambreleng: „Cărţile mor, în ziua de astăzi, cu o viteza uluitoare. Iar unele se nasc gata moarte. Cărţile agonizează, ca nişte fiinţe vii, pe standurile librăriilor, aşteaptă ce aşteaptă şi apoi încep să se ofilească, încep să obosească, se îmbolnăvesc de aşteptare, se sufocă, simt că nu vor mai fi deschise de nimeni, că nu vor mai fi cumpărate de nimemi... şi e normal, într-o lume în care, de fapt, nimeni nu mai citeşte, toată lumea scrie...”
Finalul e ca o revelaţie: cuvintele scrise sfârşesc prin a se materializa; aşadar, dacă toate cuvintele s-ar materializa, lumea ar deveni monstruasă. Decât „scriitor de unică folosinţă”, e de preferat să fii un semn în textul unei poveşti unice pe care viaţa o scrie.
Şi, oricum, „ce nebuinie, să încerci să te afirmi la Paris când la Paris trebuie de fapt să contempli, să rămâi anonim, să-i trăieşti poezia...”

Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
asta e o...
asta e o...

Cartea şoaptelor

2009-11-05T18:35:00.004+02:00

de Varujan Vosganian

Chiar dacă autorul ne atenţionează că aceasta nu este o carte de istorie, ea conţine, totuşi, importante file din istoria atât de zbuciumată a unui popor pe care timpul l-a aruncat mereu în luptă cu alte neamuri: tătari, kurzi, ceceni, turci ori ruşi. Şi mereu a fost nevoit să-şi caute un colţ de pământ mai prietenos decât cel atât de stâncos al Armeniei. Un loc cel puţin atât de prietenos încât să lase trupurile neînsufleţite să se odihnească în voie. Dar nu de puţine ori aceste trupuri nu au găsit decât mormântul mişcător şi fără ţărână al apelor fie că acestea s-au numit Tigru sau Eufrat, Marea Neagră ori cine ştie cum altfel.

Alteori, istoria armenilor îşi amestecă filele cu cele ale pământului unde şi-au găsit adăpost după lungi pribegii. Iar moartea nu mai stă să aleagă, între atâtea suflete. Le ia de-a valma. Astfel că, în 4 decembrie 1957, la înăbuşirea revoltei celor ce se împotriveau cooperativizării, la Vadu Roşca, armenii s-au numărat printre victime. Au fost 48 de răniţi şi zece morţi: „opt bărbaţi, o femeie, Dana a lui Radu, şi un clopot”. Acesta din urmă pentru că uitase să tacă. Era viu: bătea.

O istorie tristă a unui popor care se încăpăţânează să trăiască, în pofida măcelurilor şi a deportărilor care desenează cele şapte cercuri ale morţii cu centrul la Deir-ez-Zor.

În „Cartea şoaptelor” găsim personaje anonime, fără chip şi fără nume, ori personaje colective care poartă pecetea secolului XX. Toate aceste personaje au trecut prin dictaturi, războaie, deportări şi masacre care au făcut ca această parte comună a biografiilor lor să domine partea ce ar fi surprins deosebirile.

Apoi, sunt personaje care „au ieşit din rând”, trecând de partea celor care au împrăştiat suferinţa. Locul lor este în partea întunecată a istoriei.

Dar sunt şi personaje la care autorul se opreşte îndelung, sculptându-le cu minuţiozitate fiecare trăsătură, marcând etapele din toată perioada vieţii acestora, până la săparea numelui pe piatra de mormânt. „Bătrânii copilăriei mele”, cum îi numeşte autorul, sunt cei care l-au învăţat pe acesta că poveştile sunt singurul lucru pe care oamenii îl au în comun. Oamenii din acelaşi neam sunt oamenii care ascultă aceleaşi poveşti. Şi, uneori, le scriu pentru a se elibera de ele. Aşa cum a făcut Levon Harutiunian, deţinut în baza art. 58 alături de Arşavir Acterian, Vahan Gheminian, Hovhannes Babikian) care a scris poveştile anilor de puşcărie: „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alţii, să nu uite. Eu le-am ţinut minte destul.”

Şi mai este un personaj, singurul personaj imaginar din „Cartea şoaptelor”: Yusuf. El este „cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă. Iar cele mai grăbite dintre morminte sunt gropile comune.”

O istorie crudă şi tristă. Dar, alături de prezentarea ei, „Cartea şoaptelor” înseamnă şi foarte multă poezie. Mărturisesc că m-a atras în mod deosebit această poezie a romanului în care filele cărţii sunt bătăi de clopot iar Yusuf este o făptură stranie, un personaj de poveste care trăieşte în sufletele bătrânilor armeni. O făptură care profită de o aromă veche, o oglindă, o fotografie, pentru a învia. În fiecare armean care supravieţuise zbuciumatei istorii a celor mulţi, trăia un Yusuf care nu-şi putea ierta vinovăţia de a fi rămas în viaţă, uneori cu preţul morţii celorlalţi. Yusuf le amintea că viaţa lor e o vină. Bunicul Garabet obişnuia să spună: „fiecare dintre cei care au scăpat de acolo are coşmarurile lui. N-o să ne lecuim de ele decât murind”.

Şi tot bunicul Garabet rostea, cu băgare de seamă, şoaptele auzite în copilărie: „Ce spui în şoaptă?” întrebam. „Citesc”, răspundea bunicul Garabet. „Cum, citeşti? Unde-i cartea?” „Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.” „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?” „Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce, iată, fac acum. Şi aşa o şi numesc: „Cartea şoaptelor”.

Autorul şi-a trăit copilăria într-o lume a şoaptelor rostite în jurul său cu băgare de seamă. A avut ca prim învăţător un înger bătrân: nucul în care se căţăra adesea ori la poalele căruia se aşeza, ascultând şoaptele celor din jur. Apoi a crescut, străzile s-au îngustat şi casele din jur s-au pipericit: „Ar trebui ca la temelia caselor şi în stâlpii prispei să nu se pună grinzi de lemn uscat ci trunchiuri vii. Astfel, casele ar creşte odată cu oamenii, lumea nu s-ar micşora şi timpul nu s-ar scurta.”

Dar timpul se scurtează, morţii se mută în fotografii, şi poveştile curg mai departe:

Povestea orbului Minas. „La început a fost lumina. Odată lumina adormi. Visă, şi aşa se născu din visul ei umbra. Când eram de vârsta ta, spunea Minas, am visat că sunt orb. Era frumos în vis. Acum visez că văd...” Orbul Minas vede în şoaptă, după cum spune bătrânul Garabet.

Povestea repatrierii lui Simon. „Fiecare plăteşte în felul lui pentru dorurile sale. Locul unde te aşezi nu e destul de încăpător pentru tot ce doreşti să păstrezi. Ceea ce e al tău e, oarecum, şi al locului. Schimbi locul, renunţi aşadar la unele şi capeţi altele. Umpli un dor dar deschizi uşa către un altul. Fiecare rană deschisă e un început de drum sau un drum părăsit. Pe măsură ce te lecuieşti, te vatămi.” Întors din Valea Plângerii, Simon va avea aceeaşi soartă cu personajul din poveste.

Poveştile continuă: povestea zilei în care s-au ars cărţile, povestea anului 1958, „anul stării de confuzie şi al stării de luciditate”, povestea întâlnirilor din cavoul lui Seferian, povestea celor şapte cercuri, povestea calului alb din visul lui Misak Torlakian şi atâtea alte poveşti.

Ele trebuie citite. Pentru că „aşa cum păsările au nevoie, când zboară peste mări, de câte un petec de pământ să se aşeze, tot astfel cărţile, pentru a supravieţui, au nevoie de oameni să le deschidă coperţile şi să le citească, pentru a putea respira.”

Totuşi, într-o astfel de poveste am găsit o greşeală.

E vorba de „Povestea testamentului lui Hartin Fringhian”, în care se spune: „Îndeobşte testamentele îşi încep povestea după moartea celui care le redactează, fiind ascunse chiar de legatar, ca o glumă la adresa urmaşilor...”. Greşeala constă în faptul că „legatar” este cel în favoarea căruia se testează, adică beneficiarul legatului. Cel ce face legatul (testamentul) se numeşte „testator”.

Asta nu face, însă, mai puţin interesantă povestea testamentului.

Iar cartea, cu atât mai puţin.

Lumea în două zile

2009-10-23T19:06:00.001+03:00

de George Bălăiţă

O carte încărcată de simboluri.
Deşi aproape toată acţiunea romanului se petrece pe parcursul a doar două zile, – zilele celor două solstiţii de peste an, – e destul timp pentru ca poveştile lumii să se repete:
O Marie naşte un prunc voinic. Era din alt oraş, dar venise cu logodnicul „pentru vreo treabă, cine ştie, pe la sfat, pe la miliţie, pe la doctor.” Naşterea are loc în seara solstiţiului de iarnă, seară care în familia lui Antipa era sărbătorită ca Ajun al Crăciunului.
Groparul este şi el personajul unei alte poveşti: nimeni altul decât Caron cu luntrea sa. Fusese şlefuitor de oglinzi şi argintar dar când a simţit că focul şi metalul nu mai au secrete pentru el, a ales apa: „m-am făcut luntraş, adică un fel de vameş care te trece dincolo”. Aşadar, Styxul este şi el prezent.
Copilul Feliciei şi al lui Antipa, încă nenăscut, priveşte „din leagănul lui depărtat” împodobirea bradului. Se va naşte abia la sfârşitul poveştii, după ce i se promite Tinereţe fără bătrâneţe şi Viaţă fără de moarte.
Chiar fabula cu vulpea şi barza îşi găseşte loc în carte. Iar acest şir al poveştilor aşezate în cartea lui George Bălăiţă nu se opreşte aici.
Dar cea mai importantă poveste din roman este cea a „oglinzii străvechi” scrisă de Vang Du, oglindă miraculoasă care conferă deţinătorului puterea de a cunoaşte viitorul. Ea aparţinuse cu mult, foarte mult timp în urmă cititorului în ramuri Su Cio. Apoi se pierduse.
De fapt, de aici începe romanul lui George Bălăiţă.
În casa lui Antipa exista o oglindă ciudată. O oglindă mare, primul obiect adus în casă ca dar de la mătuşa Melpomena. Luciul ei se învechise, o ceaţă fumurie îi acoperea acum suprafaţa conturată de marginile de bronz. „Să treci dincolo şi să cobori. Poate este acolo o scară sau atârnă o frânghie”. Aşa gândeşte Antipa când, privind oglinda care „nu vrea să întoarcă nimic din ce primeşte”, se aşază în fotoliul Baroni încercând să prindă esenţa schimbării care se produsese în cosmos: trecerea întunericului spre lumină, a frigului spre căldură ori a adâncului spre înalt: noaptea solstiţiului de iarnă.
Doar că prezenţa acestei oglinzi îi va atrage un sfârşit tragic. Pentru că întreaga acţiune a romanului conturează, pe măsura desfăşurării sale, paşii parcurşi de personaje până la aflarea oglinzii. Când Anghel îşi dă seama că puterea de a anticipa a lui Antipa se datorează faptului că oglinda este la el, va pune capăt şirului de morţi, cu încă o moarte: cea a lui Antipa. Sau, în exprimarea lui Viziru, va găsi „măsura glumei noastre”.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse. Ele dau un colorit aparte romanului, îmbinând tragicul cu comicul, esenţialul cu derizoriul, seriozitatea cu glumele nu întotdeauna „de râs”.
Antipa este personajul în jurul căruia se ţese întreaga acţiune, atât în cele două zile ale solstiţiului (de iarnă mai întâi şi mai apoi de vară), dar şi după şapte ani, când fostul judecător Viziru încearcă să afle adevărul. Pentru că totul a început de la o glumă, în urmă cu mulţi ani. „Şi eu vreau să ştiu până unde se poate glumi”, spune acesta.
Antipa era funcţionar la starea civilă, calitate în care elibera certificate de deces. Acest „funcţionar al neantului” glumea, completând certificate de deces pe numele unor persoane în viaţă care, oricât de sănătoase erau, decedau apoi aproximativ la data pe care acesta o trecea în act. Cu tot mai multă precizie, de la o glumă la alta.
„Nebunia începe cu o glumă” gândea Antipa în dimineaţa solstiţiului. Iar pe marginea unui ziar scrisese: „... întotdeauna broaştele ţestoase mi-au dat un sentiment de siguranţă, ceva înţelept şi caraghios, o nostalgie după vremurile de aur, când eram doar un fir de polen...”. În aceeaşi dimineaţă, profesorul Baroni urca treptele la pălărier gândind, în timp ce privea căciula de vidră a acestuia: „ce animal elegant şi puternic care se mişcă în apă şi pe pământ cu aceeaşi uşurinţă (...) şi cât de crudă, dar ce sublimă cruzimea asta, ea este atât de jucăuşă încât toată ziua nu face decât să se zbenguie şi din joacă îl omoară pe partener, să zicem, o broască ţestoasă bătrână şi înţeleaptă.”
Antipa a fost omorât de Anghel, pentru a curma şirul glumelor început cu Biduică, paznicul de la baia comunlă, continuat apoi cu doctorul Gaiu, Costache Onu, preotul Zota. Total şase.
August pălărierul era „un fel de cronică vie a oraşului” care ştia să gumească pe seama propriei persoane. La afirmaţia profesorului Baroni: „Suntem nişte bravi bătrâni temerari”, acesta adaugă: „Parcă am fi vii.” Vorbind despre el, judecătorul Viziru afirmă: „Nu ştiu cum trec anii peste moşneagul August, dar el este chiar Timpul. Îl ascult, dar îl înţeleg prea puţin.” Dar, după cum Antipa sesizase, între blajinul şi înţeleptul pălărier din Albala şi Anghel, supraveghetorul de la Casa de Apă din Dealu-Ocna (şi totodată pacient al doctorului Lambrini) exista o strînsă legătură: Anghel „este într-un fel partea nevăzută, întunecată a lui August. (...) Ei sunt un singur om.” Cuvinte al căror tâlc e înţeles de către cititor abia la sfârşitul cărţii, când August îl „vizitează” deseori pe Anghel, până la „identificarea” cu acesta.
De altfel, toate personajele se comportă diferit în cele două localităţi, respectiv la vremea celor două solstiţii. Viziru afirmă că „între Antipa din decembrie de la Albala şi Antipa din iunie la Dealu-Ocna era drumul lung de la omul domestic la omul furios şi liber”.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai pitoreşti.
Profesorul Baroni este un bătrân pensionar, „autorul unui celebru tratat nescris”.
Iacubovici, ajutorul bătrânului pălărier era „un român jumătate bulgar, jumătate sârb”.
Doamna Stănciulescu, o vecină atât de „prinsă” de obişnuinţa bârfei încât, venită la Antipa (care avea musafiri) uită că trebuia să telefoneze la salvare întrucât Maria urma să nască. De altfel, despre ea, Paşaliul avea să afirme: „În gura ăsteia sunt terase înguste şi o vale adâncă pe unde curge o apă spre care se deschide o peşteră şi pe terase, la marginea peşterii până la malul apei stau femei trântite pe burtă sau pe spate, sute, mii de femei care vorbesc întruna fără să se asculte între ele.”
Dar cel mai expresiv personaj este Paşaliu. Un fel de cititor de profesie care nu ezită să ceară cărţi de la cei cu care intră în contact şi să se bucure ca un copil când le primeşte. Scrie articole la ziare locale, dar rareori îi sunt publicate. Are darul beţiei şi are şi o teorie originală în domeniu, pe care i-o spune lui Viziru: „Orice om are dreptul să bea un sfert de ţuică. După ce a băut sfertul, acest om devine un alt om. Şi acest om nou are dreptul să bea un sfert de ţuică. Dar după sfertul ăsta, omul devine un alt om. (...) Ceea ce mă nemulţumeşte în structura omului nou, domnule jurist, este lipsa ei de finalitate.”

O poveste a celei mai lungi nopţi dar şi a celei mai lungi zile de peste an.
O poveste între două lacrimi: „trecutul ca un frig întunecat într-o lacrimă”, cuvinte scrise de Antipa cu mult timp în urmă, de multe ori, cu diferite culori şi găsite prin hârtiile lui de judecătorul Viziru. Şi „lumea încape într-o lacrimă” gândeşte Felicia la sfârşitul poveştii când, deşi copleşită de tristeţea morţii lui Antipa, se bucură când îşi dă seama că este însărcinată.
Nu mai citisem nimic de George Bălăiţă. „Lumea în două zile” mi-a dat prilejul să-l cunosc, să-i apreciez talentul, să-i admir umorul şi să rezonez cu sensibilitatea sa.
O carte atât de complexă încât sunt convinsă că dacă aş reciti-o, aş constata că mi-au „scăpat” unele aspecte ale acţiunii.
Poate o voi face, cândva.

Pitoresc şi melancolie

2009-10-07T22:43:00.002+03:00

de Andrei Pleşu

Şi pitoresc, şi melancolie, şi Andrei Pleşu!
O carte scrisă, parcă, pentru mine, mi-am spus.
Dar am avut unele îndoieli când am început să citesc: „Mai întâi, cartea aceasta a fost plănuită ca o cercetare teoretică asupra picturii de peisaj.” Îndoielile mi-au fost, însă, curând spulberate: „Întregul nostru efort, de-a lungul acestei cărţi, prinde contur în jurul conceptului – bine definit – al exoticului. Căci nu putem spune exact ce e natura, nu puten oferi reţeta absolută a înţelegerii ei: dar putem, prin tensiunea reflecţiei, să înlăturăm poncifele curente în care ea dormitează... A te raporta la natură altfel decât până adineaori, a o aborda cu uimirea primei întâlniri, a repera exoticul ei ireductibil – iată premisele reintegrării noastre în metabolismul ei.”
Natura ca vedetă a imaginii. Natura „contaminată” de starea sufletească a celui ce o observă, „poluată” de problematica umană. Natura veselă sau tristă, zbuciumată sau euforică, după atributul conştiinţei pe care o „umple”. Natura ca obiect de studiu şi natura ca obiect al admiraţiei.
Acest „sentiment al naturii” ca temă de analiză m-a atras la cartea lui Andrei Pleşu. Departe de a fi prea pricepută în domeniul peisagisticii, ador picturile care dezvăluie părţi din natură, „bucăţi de lume” în care mâna omului nu se face simţită: natura sălbatică în toată splendoarea ei, neîntinată.
Totuşi, e bine ca cititorul să aibă alături un album cu marii pictori ai lumii pe tot parcursul lecturii, spre a-i facilita înţelegerea prolegomenei.
Există o problematică „tristanescă” a peisajului (Tristan este eroul fidelităţii tragice) şi o alta „donjuanescă” (Don Juan este eroul unei la fel de tragice infidelităţi). În primul caz, peisajele se înscriu într-o estetică a melancoliei, cu accent pe neputinţa noastră de a ne întoarce la natură, înstrăinarea lumii faţă de conştiinţă, loc al unei trecute crispări, al unei răni vechi: „Natura e ca şi Isolda, o iubire pierdută prin chiar efortul de a o împlini” E, aici, limita dinspre tragic a melancoliei. În cel de-al doilea caz, natura este simplu spectacol ce poate fi uşor înlocuit cu ipostaze artificiale ale sale (grădina) ori – la fel de bine – cu pictura, cultura etc.
„Dacă am fi înţeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile. E prea multă ‘intenţie’ în orice grădină şi, mai ales, o intenţie prea omenească.” Invitaţia ar fi să căutăm natura nu în spaţiu exterior, ci în timpul nostru lăuntric.
„Cu alte cuvinte, ratăm contactul veritabil cu natura fie acordându-i prea mult, complicând-o (vezi problematica pitorescului), fie rezervându-i prea puţin, tratând-o ca pe o insuficienţă, ca pe un dat mai curând nefast sau, în orice caz, ambiguu (vezi problematica melancoliei).”
„Atitudinea cea mai înţeleaptă pe care trebuie să o avem când ne aflăm în natură e aceea a unui călător care străbate mituri.”
M-am oprit asupra acestei cărţi pentru că îmi place Andrei Pleşu. El e cel care m-a învăţat (mai demult) cum pot iubi asemeni îngerilor.
Iar acum, citind „Pitoresc şi melancolie”, mi-am amintit că „privind în sine, în „firea” sa, omul vede uneori chipuri de zei, alteori lupte sângeroase şi cai răniţi (...), se poate întâmpla ca el să vadă, din când în când, un peisaj.” Şi „dacă după a patra zi a creaţiei Creatorul s-ar fi plictisit, lumea n-ar fi fost, în eternitate, decât un splendid peisaj: cer înstelat deasupra unui pământ încărcat de verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori”.

Viaţa e în altă parte

2009-09-26T12:40:00.001+03:00

de Milan Kundera

„Căci viaţa reală e în altă parte. Studenţii smulg pietrele din pavaj, de pe şosele, răstoarnă maşini, clădesc baricade; revărsarea lor în lume e frumoasă şi zgomotoasă, luminată cu flăcări şi întâmpinată cu explozii de grenade lacrimogene. (...) Emanciparea omului va fi totală sau nu va fi deloc.
Dar la un kilometru de acolo, pe celălalt mal al Senei, vechii stăpâni ai lumii îşi trăiesc mai departe viaţa lor, iar vacarmul Cartierului latin le ajunge la ureche ca un zgomot surd, venind de departe. Visul e realitate, scriau pe ziduri studenţii, se pare însă că adevărul e, mai curând, contrariul, că tocmai această realitate (...) era, de fapt, visul.”
Aşadar, eşecul unui vis. Asemeni insurgenţilor Sorbonei din mai 1968 care folosiseră aceste cuvinte ca lozincă, personajele din „Viaţa e în altă parte” îşi trăiesc propriile eşecuri asistând, neputincioşi, la curgerea istoriei.
Tânărul Jaromil se formează ca poet în perioada în care arta modernă are tot mai mulţi adepţi, într-o Cehoslovacie aflată la începutul erei comuniste. Artiştii susţin revoluţia comunistă. Doar că, odată înfăptuită, noua societate îşi proclamă ca program adeziunea la realismul popular, militând pentru arta pe înţelesul tuturor şi respingând arta modernă ca pe o veritabilă rămăşiţă a decadenţei burgheze. Artiştii trăiesc o dilemă. Să trădeze revoluţia, cea ai căror adepţi sunt? Să trădeze arta modernă, cea cu care au crescut? Şi sunt oripilaţi de faptul că arta comunistă, cea care „confecţionează în mii şi mii de exemplare busturile unor oameni de stat, n-a trădat doar arta modernă ci, înainte de toate, s-a trădat pe ea însăşi”.
Jaromil renunţă la prietenia cu pictorul (cel care îi fusese mereu aproape şi îi sprijinise primii paşi pe tărâmul artelor), la femeia iubită şi chiar la poezie, sacrificând totul în favoarea noului regim. Extrem de vulnerabil şi temându-se mereu de ridicol, tânărul Jaromil trăieşte adeziunea sa la comunism ca pe o evadare, într-o perioadă în care îşi asemuia viaţa cu o cabină telefonică în care firul receptorului e tăiat, împiedicând comunicarea. Renunţă la versuri şi urmează cursurile Institutului de înalte studii politice. Devine un militant politic riguros ale cărui rapoarte au darul să influenţeze şi să determine vieţile celorlalţi.
Îndrăgostit de „vânzătoarea roşcată”, Jaromil se reapucă de scris poezii. Mai târziu, nu va ezita să o denunţe trimiţând-o, astfel, la închisoare. Pentru că între comunism şi orice altceva, Jaromil alege mereu comunismul.
Şi pentru că de multe ori viaţa reală îl pune în tot felul de încurcături cărora – timid şi sensibil – le face cu greu faţă, Jaromil îşi creează propria lume. Aici, trăieşte trecând dintr-un vis în altul ca şi când ar trece dintr-o viaţă în alta. Astfel, Jaromil îşi trăieşe nu doar viaţa reală ci se identifică şi cu Xavier, personajul pe care propria imaginaţie l-a creat, trăind astfel într-o lume paralelă, imaginară.
Spre final, Milan Kundera ne lasă – pentru o clipă – să credem că îşi desconsideră personajul, că Jaromil nu e decât o parodie a lui Lermontov. Şi asta într-o ţară în care „gloria împuşcăturilor se confundă atât de des cu batjocura picioarelor în fund”. Revine, însă, inversând rolurile, dovedind că fiecare individ îşi trăieşte propriile căderi, că fiecare poate fi o copie a „ceva nobil” care a existat. Sfârşeşte prin a se întreba: „Parodia nu e, oare, destinul etern al omului?”
Totuşi cartea îşi urmează cursul destul de ordonat, fără a pune cititorul în prea mare încurcătură şi fără a i se furniza acestuia prea mari surprize (cum se întâmplă în cazul „Nemuririi”).
Astfel că, deşi mi-a plăcut romanul, eu prefer „Nemurirea”.

Nemurirea

2009-09-16T17:31:00.001+03:00

de Milan Kundera

Ca un puzzle. La început ai senzaţia că e greu de înţeles legătura dintre întâmplări şi personaje. Apoi, pe măsură ce găseşti „piesele”, tabloul ţi se dezvăluie.
Totuşi, cartea este „ceva ce nu se poate povesti” după cum însuşi autorul se exprimă în discuţia cu propriul personaj, profesorul Avenarius. Iritat de romanele ce respectă regula unităţii de acţiune, bazate pe o unică înlănţuire cauzală a evenimentelor, el consideră că aceste romane „se aseamănă cu o stradă îngustă, de-a lungul căreia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatică este un adevărat blestem al romanului, fiindcă transformă totul, chiar şi paginile cele mai frumoase şi scenele şi observaţiile cele mai surprinzătoare, într-o simplă etapă ce duce la un deznodământ în care se concentrează toată semnificaţia celor întâmplate anterior. Cuprins de flăcările propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie.”
Aşa că, în „Nemurirea”, Milan Kundera ne surprinde cu un fapt ori un personaj în momente în care ne aşteptăm cel mai puţin să o facă. „Străzile” cărţii sale sunt largi şi creează o adevărată reţea prin care personajele defilează în voie şi se întâlnesc în cele mai neaşteptate momente.
Autorul nu pare a acorda prea multă importanţă aspectului fizic al acestor pesonaje. Ele sunt prezentate ca o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul lor. E ca şi cum ar tăi într-o lume fără oglinzi în care fiecare se recunoaşte ca fiind aşa cum ştie că este în interior.
Nici vârsta nu pare a avea prea mare importanţă în derularea naraţiunii. Personajul Agnes, de pildă, s-a născut în mintea autorului dintr-un gest al unei doamne sexagenare, o fluturare de mână. Atât a fost suficient ca povestea să înceapă: „Datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esenţă din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit şi m-a uluit.” Şi asta deoarece „cu o anumită parte a fiinţei noastre trăim cu toţii în afara timpului. Poate doar în anumite momente speciale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara ei.”
Profesorul Avenarius este un personaj interesant. El consideră că în interiorul acestei lumi ciudate trebuie să găsim ecoul râsului nostru. Iar dacă nu o putem face, şi dacă nu-i putem acorda acestei biete lumi importanţa pe care ea consideră că o merită, ultima soluţie ce o avem este aceea de a face din lume o jucărie. Jocul este, deci, ultimul lucru important într-o lume lipsită de importanţă. Dar e un joc spre propriul amuzament. De aceea, autorul îşi mustră personajul: „Te joci cu lumea ca un copil melancolic care nu are un frăţior.”
Dar nu doar Avenarius se joacă. Goethe şi Hemingway hoinăresc pe străzile celeilalte lumi purtând dialoguri imaginate de autor, referitoare în special la povara nemuririi ce le-a fost dată. Pentru că – să nu uităm – cartea se numeşte „Nemurirea” şi în ea Kundera vorbeşte atât despre „mica nemurire”, adică amintirea omului în minţile celor care l-au cunoscut, cât şi de „marea nemurire” aceasta însemnând amintirea unui om în minţile acelora care nu l-au cunoscut personal.
Personajele cărţii sunt dintre cele mai diverse: de la tatăl Agnesei pentru care a te ruga la Dumnezeu „ar fi ca şi cum te-ai ruga la Edison când ţi se arde un bec”, la Agnes, „nebuna cu floarea de nu-mă-uita” care şi-ar dori să meargă pe străzi privind o floare pentru a nu vedea lumea în care trăieşte; de la omul politic Bertrand Bertrand cel avid de gloria pe care lumina reflectoarelor i-o oferă, la jurnalistul Bernard Bertrand, fiul acestuia, care nu-şi doreşte această glorie ci puterea celui care stă cu spatele dar pune întrebările la care cel plin de glorie este obligat să răspundă; în sfârşit, de la Goethe şi Hemingway copleşiţi de propria nemurire pe lumea cealaltă, la cea atât de pământeana Laura pentru care viaţa e un dat foarte important şi i se pare că tot ce-şi doreşte i se cuvine din plin.
Şi totuşi, toate aceste personaje atât de diferite sunt alăturate de autor în acest joc de puzzle. Rezultatul este un roman care pe mine m-a convins, aşa că am luat şi „Viaţa e în altă parte”. Chiar autorul recomandă, în paginile „Nemuririi”, această carte a sa. Aşa că, de ce nu? :)